Analiza dictaturii comuniste (XXXIV)

Securitatea - instrument al terorismului de stat
Securitatea a fost parte a unui sistem politic a cărui regulă de recunoaştere „permite şi/sau impune o aplicare nelegitimă, imprevizibilă şi difuză, chiar şi în ceea ce priveşte oameni evident nevinovaţi, a unor mijloace coercitive interzise de ordinea legală proclamată”. O instituţie caracteristică unui sistem care „obstrucţionează sau anulează activitatea juridică şi transformă guvernul într-un agent activ în lupta pentru putere”. Aceasta este definiţia terorismului de stat, dată de politologul argentinian Ernesto Garzon Valdes, în urma analizării practicilor totalitare sud-americane. Până acum, similitudinile între comunismul românesc şi dictaturile militare sud-americane au fost sesizate mai degrabă difuz, mai ales în cercurile de discuţii ale intelectualilor români la finele anilor 1980, fără să facă însă obiectul unei analize istorice sau politologice. Fără a intra într-o analiză de detaliu, prezentăm câteva dintre elementele sesizate de Garzon în funcţionarea modelului sud-american al terorismului de stat, perfect aplicabile în spaţiul politic al
5 Teohari Georgescu, Democraţia populară – formă a dictaturii proletariatului. Sfaturile populare, baza politică a regimului de democraţie populară, lecţie ţinută în ziua de 17 octombrie 1949 la Universitatea serală de marxism-leninism, broşură de uz intern, Bucureşti, Editura Fed, 1949, pp. 7-9.
6 Gh. Gheorghiu-Dej, Alianţa frăţească cu URSS – chezăşia dezvoltării spre socialism a ţărilor de democraţie populară, în „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, nr. 44 (156), 2 noiembrie 1951.
7 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 9895, f. 6.
comunismului românesc. Prima caracteristică a elementelor sale funcţionale presupune „o anumită organizare ideologică, bazată pe o dogmă, o idee proclamată ca absolută, neîndoielnică şi care serveşte pentru a scuza sau a justifica distrugerea oponenţilor ei”. În cazul românesc, „dictatura proletariatului” şi mai apoi „făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate” au fost mobilul ideologic care a secretat o adevărată „doctrină de securitate” a regimului faţă de duşmanii săi interni sau externi. Partidul a proclamat, prin liderii săi, „linia”, iar Securitatea, ca instrument represiv, a impus-o şi a apărat-o, prin chiar încălcarea drepturilor şi libertăţilor înscrise în Constituţiile comuniste, care încetau să funcţioneze atunci când o acţiune sau atitudine era considerată drept potrivnică ordinii de stat. Al doilea element caracteristic terorismului de stat, în viziunea lui Garzon, îl constituie „un organism coerent de propagandă care justifică sau argumentează în favoarea mijloacelor aplicate şi contraatacă şi stigmatizează poziţiile contrare”, iar cel de-al treilea presupune o riguroasă „disciplină internă” a membrilor organismului instituţional a cărui funcţie este aplicarea mijloacelor coercitive8.
Aceste laturi se regăsesc şi în cazul comunismului românesc, care a dezvoltat un amplu aparat de propagandă cu scopul de a justifica orice abuz împotriva libertăţii, ca fiind săvârşit în numele binelui comun cu care se identifica regimul, autoproclamat apărător al intereselor „oamenilor muncii”, opus „exploatatorilor”. Riguroasa disciplină internă din aparatul militarizat al poliţiei politice comuniste oferă şi ea o similitudine tulburătoare cu modelul terorismului de stat de tip sud-american. Sunt şi alte trăsături comune. Astfel, afirmarea existenţei unui „război vertical” cu un inamic care s-a infiltrat la fiecare nivel al societăţii, acţionând ca agent al unei „conspiraţii internaţionale” a cărei ţintă este anularea valorilor proclamate drept absolute de către cei care deţin puterea, delimitarea imprecisă a acţiunilor pedepsite şi eliminarea procedurilor juridice pentru determinarea a ceea ce constituie un act criminal, impunerea nelegitimă a mijloacelor coercitive sancţionate chiar de ordinea legală proclamată (torturi, crime etc.), ca şi larga utilizare a mijloacelor violente pentru privarea cetăţenilor de libertate şi proprietate, a represiunii ca politică de stat, de multe ori aplicată aleatoriu – sunt tot atâtea moduri de exercitare a puterii în regimul comunist care îl apropie până la confundare de trăsăturile terorismului de stat sud-american descrise de Garzon.
Spre deosebire de modelul sud-american analizat, o caracteristică specifică pe parcursul întregului regim comunist din România a fost promovarea unui tip special de violenţă de stat, mai apropiată de cea aplicată de regimurile de ocupaţie. Violenţa este caracterizată public drept a fi întodeauna „fără cruţare” împotriva celor mai diverse categorii de oponenţi ai regimului, întodeauna în numele binelui comun – numit fie dictatură a proletariatului, fie făurire a societăţii socialiste mutilateral dezvoltate. Teohari Georgescu, fostul ministru de Interne din anii 1948-1952 afirma în discursul citat mai sus, parafrazându-l pe Stalin, că „dictatura proletariatului trebuie să exercite violenţa nelimitată împotriva burgheziei, pentru a zdrobi împotrivirea ei”, prin „folosirea puterii de stat a proletariatului pentru organizarea socialismului, pentru desfiinţarea claselor. În ţara noastră şi în celelalte ţări de democraţie populară care îndeplinesc funcţiile dictaturii proletariatului, zdrobirea împotrivirii exploatatorilor şi izolarea lor de masele largi constituie conţinutul principal al luptei de clasă. Urmând exemplul dictaturii proletariatului de tip superior din Uniunea Sovietică, statele de democraţie populară au purces la reprimarea prin violenţă a moşierimii şi burgheziei, desfiinţând partidele reacţionare, îndreptând întregul ascuţiş al justiţiei populare împotriva uneltirilor contrarevoluţionare ale claselor exploatatoare şi ale oficinelor imperialiste de spionaj şi diversiune”.
Organizarea primelor mari procese-spectacol staliniste, care îşi găsesc ulterior corespondent în prigoana publică îndreptată împotriva intelectualilor în anii 1980 sub pretextul participării la activitatea unei inventate secte a „mişcării transcendentale”, nu a avut numai menirea să pedepsească, ci şi să intimideze. Aceste măsuri fac parte din acelaşi scenariu, regăsibil sub aspecte diferite în toate statele din estul şi centrul Europei, ca şi în modelul terorismului de stat aplicat în societate „pe verticală”, pentru anihilarea inamicilor şi controlarea totală a societăţii. Şi în România, în momentul în care opoziţia anticomunistă internă fusese practic decimată în urma acţiunilor brutale ale Securităţii, acţiunile represive
8 Ernesto Garzon Valdes, El terrorismo de estado, în „Revista de estudio politicos”, nr. 65, 1989.
au vizat practic, prin măsuri de control, fiecare cetăţean. Fără ca acestea să-şi piardă fondul, şi-au schimbat doar forma.
Asemănările cu modelul analizat de Garzon se opresc însă aici. Spre deosebire de crimele comise de regimurile militare sud-americane, care sunt investigate fără ca autorii lor să poată beneficia de imunitatea prescrierii faptelor, în România iniţiativa oficială a instrumentării unui aşa-zis „proces al comunismului” a eşuat în derizoriu, majoritatea anchetelor demarate la finele anului 1991 cu privire la crimele fostei Securităţi au fost stopate, cu rare excepţii, înainte de a se finaliza prin trimiterea în judecată a făptuitorilor, iar procurorii care s-au ocupat de asemenea cazuri au fost îndepărtaţi din sistem sau marginalizaţi. Petiţionarilor care au reclamat dispariţia unor apropiaţi în universul concentraţionar din România comunistă li s-a răspuns, în genere, că „nu există date” în legătură cu respectivele persoane dispărute, fără ca organele statului să treacă la anchetarea serioasă a împrejurărilor acestor dispariţii. Majoritatea dispariţiilor au în spate executarea sumară a celor dispăruţi, deşi împotriva lor justiţia nu se pronunţase prin condamnări la moarte. Execuţiile au fost premeditate, săvârşite cu sânge rece şi în cunoştinţa încălcării normelor legale.