Analiza dictaturii comuniste (XXVI)

Uniunea Tineretului Comunist din România
În acelaşi timp, structura UTM reproducea şi dublá structura PMR, el însuşi o copie a PCUS410. UTM se afla sub coordonarea Secţiei organelor conducătoare de partid, sindicale şi de tineret a Comitetului Central al PMR, cunoscută ulterior sub numele de Secţia Organizatorică. „Organul suprem” al UTM era Congresul şi, în cazuri excepţionale, Conferinţa pe ţară. Între Congrese, Uniunea era condusă de un Comitet Central (45 de membri în 1949), dar puterea reală era exercitată de un birou executiv (11 membri) şi, mai precis, de secretariatul biroului (5 membri), condus de un prim-secretar. Organismele de conducere erau alese de organizaţiile UTM, însă alegerile erau formale, partidul fixând în prealabil rezultatele. Pe lângă CC funcţionau secţii şi comisii, iar în teritoriu conducerea era asigurată de comitete judeţene. Un număr de instructori făceau inspecţii în teritoriu şi verificau aplicarea deciziilor411.
Secţiile au avut o geografie variabilă de-a lungul timpului, dar cele mai importante au rămas Secţia Organizatorică (exercita controlul asupra organizaţiilor Uniunii şi verifica biografia membrilor UTM), Secţia de Propagandă şi Agitaţie (care răspândea mesajele în interiorul şi în afara organizaţiei, coordonând şi sectorul presă), Secţia Administrativă sau gospodărie (care gestiona fondurile şi patrimoniul organizaţiei), Secţia de pionieri (care coordona organizaţia elevilor), Secţia de Relaţii Internaţionale (care asigura contactul cu Federaţia Mondială a Tineretului Democrat, Uniunea Internaţională a Studenţilor, Comsomolul şi alte organizaţii de tineret)412.
Pentru instruirea cadrelor, UTM a avut la dispoziţie din 1949 o şcoală centrală purtând numele „Filimon Sârbu” (cu circa o sută de absolvenţi anual) şi o întreagă reţea de şcoli de câteva luni sau secţii pe lângă şcolile de partid (prin care treceau câteva mii de activişti anual). La acestea se predau cursuri de istoria PCUS, a PMR şi istorie universală, materialism dialectic, economie politică, cultură generală (adică noţiuni de limba română, limba rusă, matematică, fizică, geografie, ştiinţe naturale), tehnici de organizare şi propagandă. Membrii de rând erau supuşi îndoctrinării prin diferite metode – cercuri, lecţii, şedinţe, „prelucrări” prin care treceau sute de mii de persoane anual etc413. În 1958, în plină criză politică, şcoala „Filimon Sârbu” a fost desfiinţată, pe motiv de ineficienţă, instruirea tinerelor cadre fiind preluată de „Ştefan Gheorghiu”414. În timpul lui Nicolae Ceauşescu a funcţionat o Şcoală Centrală de cadre a Uniunii.
Cele mai importante publicaţii periodice ale UTM/UTC au fost: „Tânărul Muncitor” (1947-1949, cu suplimentul „Brigadierul”), „Scânteia Tineretului” (apărută în
408 Ibidem, ff. 21-29; ibidem, dosar nr. 65/1949, ff. 1-10; ibidem, dosar nr. 36/1950, ff. 19-27 ş.a.
409 Să învăţăm din experienţa gloriosului Comsomol al lui Lenin şi Stalin, Bucureşti, Editura Frontul Plugarilor, 1948; Ce cere Comsomolul de la comsomolişti, Bucureşti, Editura Tineretului, 1949; Din experienţa propagandiştilor comsomolişti, Bucureşti, Editura Tineretului a CC al UTM, 1952 etc.
410 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 23/1950, ff. 2-55; ibidem, dosar nr. 64/1955, ff. 1-50;
411 Ibidem, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 3/1949, ff. 1-19.
412 Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 86/1949, ff. 1-6; ibidem, dosar nr. 87/1949, ff. 1-6; ibidem, dosar nr. 141/1952, ff. 1-21 etc.
413 Ibidem, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 14/1956, ff. 220-222; ibidem, dosar nr. 4/1958, f. 135; ibidem, dosar nr. 30/1958, ff. 129-131
414 Ibidem, dosar nr. 4/1958, f. 140.
1944, seria a II-a din 1949), „Tânărul Leninist” (1951-1974), „Din experienţa Comsomolului” (buletin devenit ulterior supliment în „Tânărul Leninist”), „Pionierul” (apărută în 1949, între 1953-1967 „Scânteia Pionierului”), „Instructorul de pionieri” (1951-1958), „Pogonici” (apărută în 1949, din 1967 „Luminiţa”, între 1956-1979 a avut suplimentul „Arici Pogonici”), „Licurici” (apărută în 1947, între 1953-1967 „Cravata Roşie”), „Cutezătorii” (din 1967), „Şoimii patriei” (din 1980; ediţie în maghiară „A Haza Solymai”), „Ştiinţă şi tehnică” (care mai edita „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”, „Tehnium”), „Racheta cutezătorilor” (1966-1974), „Viaţa Studenţească” (din 1956), „Amfiteatru” (din 1966), „Ifjúmunkás” (din 1948), „Pionir” (1950-1967, urmată de „Jóbarát”), „Napsugár” (din 1957) etc. Periodicele, care aveau misiunea de a traduce pe înţelesul diferitelor categorii de tineri ideologia comunistă, au fost menţinute sub un control strict de către UTM şi PMR, fiind cenzurate sistematic.
Imediat după formarea organizaţiei unice, PMR a cerut epurarea ei, operaţiune care, într-o primă fază, a fost realizată sub pretextul „reînscrierii” membrilor în UTM – echivalentă campaniei de „verificare” a membrilor PMR. Ca şi Partidul Comunist, organizaţia de tineret a oscilat între rolul de organizaţie de avangardă şi acela de organizaţie de masă, înregistrând fluxuri şi refluxuri în funcţie de situaţia politică. Mai ales în perioada Dej, orice criză politică era însoţită sau urmată de dure campanii de epurare.
Efortul de la mijlocul anilor 1940 de a cuprinde cât mai mulţi tineri în organizaţiile pro-comuniste a făcut ca, după unificare, în UTM să se găsească membri care nu mai corespundeau criteriilor ideologice, politice şi de clasă, instituite prin instrucţiunile date de partid. Deşi Statutul UTM aprobat la Congres prevedea că putea fi membru al organizaţiei orice tânăr „din rândurile tineretului muncitor şi studios, de la oraşe şi sate”, cu vârsta între 15 şi 25 de ani, care recunoştea programul, statutul şi deciziile Uniunii415, instrucţiunile din 1949 indicau că membrii UTM „vor fi recrutaţi din rândurile tinerilor muncitori şi ţărani săraci, din rândurile elementelor cele mai bune ale tinerilor ţărani mijlocaşi, din tinerii funcţionari, din rândurile elevilor şi studenţilor cei mai apropiaţi din punct de vedere ideologic de proletariat”416.
Reînscrierea s-a făcut pe baza acestor criterii. Cei care erau primiţi în UTM trebuiau, conform statutului, să aibă o recomandare de la un membru al PMR sau de la doi membri ai UTM şi să prezinte o autobiografie, documentele fiind ulterior verificate. În urma procedurii, au fost excluşi din organizaţie 538 de membri ai aparatului de conducere al Uniunii, reprezentând „elemente duşmănoase” (adică „chiaburi”, foşti legionari sau cuzişti, foşti membri ai partidelor democratice, activişti religioşi, în special ai cultelor minoritare, lideri UTM care nu respectau deciziile PMR etc), iar alţi circa 5.500 au fost trimişi „la munca de jos” pentru că nu aveau „origine socială corespunzătoare” (în special „chiaburi”) sau pentru abateri de la statut şi de la morala proletară (aici intra orice atitudine sau comportament care era considerat nepotrivit de responsabilii comunişti). Din rândul membrilor obişnuiţi, au fost date afară din UTM 33.800 de persoane, majoritatea „elemente duşmănoase”.
Excluderea din UTM nu era o simplă procedură administrativă. Încă din primii ani ai comunismului, excluderea putea însemna excludere socială, marginalizarea
415 Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 124/1948, f. 123, art. 8.
416 Instrucţiuni pentru reînscrierea membrilor în Uniunea Tineretului Muncitor, în ibidem, dosar nr. 87/1949, f. 7.
profesională şi chiar putea deschide calea unei anchete penale. Originea socială şi apartenenţa la o organizaţie comunistă erau criteriile cele mai importante care filtrau ascensiunea politică, socială şi profesională în perioada Dej. „Reînscrierea” a fost una din căile importante prin care au fost epurate, în afara filialelor UTM, instituţiile, facultăţile, şcolile, unităţile armatei, întreprinderile etc. Nu întâmplător, procedura a provocat numeroase incidente violente (între care şi uciderea unor responsabili utemişti). Întrucât organizaţiile comuniste deveneau din ce în ce mai numeroase (UTM cuprindea în 1950 aproximativ o cincime din populaţia tânără, la sfârşitul anilor ’50 o treime, după un deceniu, jumătate, iar în anii ’80 marea majoritate a tinerilor), se poate spune că epurarea acestora a avut un impact social major, contribuind la schimbarea rapidă şi brutală a profilului societăţii.
Cu ocazia reînscrierilor au fost recrutaţi alţi 30.000 de tineri, UTM ajungând să numere după terminarea operaţiunii 650.000 de membri. Compoziţia socială, conform categoriilor comuniste, arăta astfel: 30,99% muncitori, 40,38% ţărani muncitori, 6,20% funcţionari, 18,65% elevi, 3,78% studenţi. În organismele de conducere erau 62,5% muncitori şi doar 12,7% ţărani; 80,78% erau români, 19,22 de alte naţionalităţi417.
„Am reuşit să lichidăm vechea moştenire lăsată de organizaţiile de tineret dinainte de unificare”, scria triumfalist autorul unui raport pe tema reînscrierilor, care, totuşi, avertiza că „mai există agenţi nemernici ai imperialiştilor anglo-americani şi ai duşmanului de clasă intern rămaşi nedescoperiţi, strecuraţi în rândurile noastre”. „Trebuiesc combătute tendinţele de a cuprinde întregul tineret în UTM”, mai spunea acesta418.
Epurările vor continua, sub forma campaniilor de „îmbunătăţire a compoziţiei de clasă”, şi în perioada următoare, cu precădere în preajma unor ani „fierbinţi”, după 1952, 1956 sau 1968.
Ţinta principală a politicilor de recrutare în perioada Dej au fost muncitorii. Cu cât era mai mare ponderea acestora în UTM cu atât mai bună era considerată „compoziţia socială”. La un moment dat, în anii ’50, s-a atins un vârf de 35%419, însă în restul perioadei Dej proporţia acestora din totalul membrilor a oscilat între 25-30%. Cu toate eforturile UTM, la mijlocul anilor ’50, doar 50% dintre tinerii muncitorii din fabrici erau prinşi în organizaţie420. În anii ’80, ponderea muncitorilor (categorie în care intrau şi maiştrii şi tehnicienii) a oscilat în jurul a 50%421. Cuprinderea muncitorilor în organizaţiile comuniste era o formă de legitimare, dar mai ales o modalitate de mobilizare a acestora pentru reconstrucţia postbelică şi pentru implementarea deciziilor de comunizare a economiei422. Fie prin mobilizare forţată, fie prin punerea la punct a unui sistem de recompense materiale (facilitarea migraţiei dinspre sat spre oraş, asigurarea locuinţei şi a locului de muncă, excursii, concedii gratuite ş.a.) şi simbolice (de exemplu,
417 Ibidem, dosar nr. 25/1950, ff. 1-48; ibidem, dosar nr. 66/1949, ff. 1-28.
418 Ibidem, dosar nr. 25/1950, f. 17. Cerinţa avea la bază tot un comandament leninist: „Singurul partid de guvernământ din lume care se preocupă nu de sporirea numărului de membri, ci de creşterea lui calitativă, de curăţirea rândurilor partidului de cei «strecuraţi» în el este partidul nostru – partidul clasei muncitoare revoluţionare”; V. I. Lenin, Opere, vol. 30, Bucureşti, 1956, p. 46.
419 ANIC, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 13/1957, f. 119.
420 Ibidem, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 45/1956, f. 49.
421 Ibidem, fond CC al UTC, dosar nr. 62/1984, neinventariat şi nepaginat.
422 Gheorghe Florescu, Despre sarcinile Uniunii Tineretului Muncitor în îndeplinirea planului cincinal, Bucureşti, Editura Tineretului, 1951.
prin acordarea, în „întrecerile socialiste”, a titlului de „fruntaş”, „inovator”, „stahanovist”), tinerii au fost angajaţi în politicile transformiste ale regimului - în întreprinderile naţionalizate, la a căror preluare au participat, pe „şantierele tineretului”, în munci comunitare etc. UTM era o pârghie între altele de mobilizare şi de controlare a vieţii profesionale şi private a muncitorilor.
Prima dilemă majoră a regimului a fost legată de gradul de cuprindere în organizaţiile sale a populaţiei rurale. După cum se ştie, aceasta era o dilemă istorică a mişcării comuniste, pentru care Lenin găsise formula „alianţei dintre muncitori şi ţărani”, mai precis, o parte a ţărănimii. În România comunistă, am văzut că într-o primă fază au fost primiţi în UTM cu precădere ţăranii săraci. 40% din cei excluşi prin reînscriere erau ţărani. Însă acest lucru punea problema reprezentativităţii Uniunii în condiţiile în care trei sferturi din populaţia României consta în populaţie rurală. Apoi, demararea, în 1949, a „transformării socialiste a agriculturii” reclama o prezenţă masivă a organizaţiilor comuniste în sate, mai ales că discursurile vremii rezervau tinerilor rolul de pionieri ai colectivizări. Aşa încât, la scurt timp, s-a cerut încadrarea în UTM a tuturor tinerilor ţărani angajaţi în Staţiuni de Maşini şi Tractoare (SMT), Gospodării Agricole Colective (GAC), Gospodării Agricole de Stat (GAS) şi a celor „mai buni ţărani muncitori care susţin politica partidului”423 – în această ultimă categorie intrând ţăranii săraci sau mijlocaşi din sectorul particular care nu se găseau în contradicţie cu partidul. În formularul de adeziune la UTM exista o rubrică privind „Profesia şi averea părinţilor”424, care viza descoperirea fiilor de „chiaburi”.
Primirea ţăranilor în UTM a fost problematică pe toată durata colectivizării. Pe de o parte, activiştii utemişti căutau să cuprindă o parte cât mai mare parte din tineretul rural în organizaţie, dar pe de alta se străduiau să reducă ponderea acestuia în UTM, pentru a „îmbunătăţi” compoziţia socială. Spre sfârşitul anilor 1950, UTM reuşise să cuprindă în rândurile sale doar circa 28,5% din populaţia rurală încadrabilă425. Tot atunci, în UTM se aflau doar 30-35% ţărani, în timp ce ponderea lor a coborât, şi pe fondul schimbării profilului social al populaţiei, în anii 1960 spre 25%, iar în anii ’80 sub 20%426.
Începând din 1950, activiştii utemişti au fost mobilizaţi pentru a ajuta la reuşita colectivizării, aceştia participând la acţiunile propagandistice şi de demascare puse la cale de regimul comunist. În consfătuirile din organizaţie li se cerea să-şi convingă rudele şi apropiaţii să-şi dea pământul la colectiv, să-i denunţe pe „chiaburi” şi pe cei care se opuneau colectivizării şi chiar să se opună căsătoriei dintre „chiaburi” şi fete sărace. Documentele înregistrează însă constant şi nemulţumirea conducerii partidului şi a UTM faţă de felul în care cerinţele erau puse în practică, semn că acestea nu erau respectate întotdeauna pe teren427.