30 septembrie 2009

Lăutarul Orban şi calul troian al PSD-ului, Sorin Oprescu


Ştiţi ce aveau în comun fostul ministru al Transporturilor din guvernul Tăriceanu, Ludovic Orban, şi Sorin Oprescu în afară de pasiunea pentru chefuri şi gagici? Păi, şefii lor de cabinet de prin 2008 erau fraţi. Mişu şi Cristian Popescu se numeau ei (şi se mai numesc, probabil). Se spunea în 2008 că Mişu Popescu ar fi primit un colet în formă de cărămidă, de dimensiuni mari, plină cu bani de la omul de afaceri Căşuneanu. Alte fapte de arme ale fostului şef de cabinet la Transporturi, Mişu Popescu: din vara lui 2007 până în 2008, Mişu s-a îmbogăţit cu o casă la Miami în valoare de 630.000 de dolari şi un avion Cessna de 300.000 de dolari, care, însă, nu a fost menţionat în declaraţia de avere. De asemenea, el a acordat împrumuturi în bani, nu în cărămizi, în valoare de câteva milioane de lei noi. Per total, în declaraţia de venituri pe 2008 a lui Mişu Popescu, cheltuielile depăşesc veniturile. Din mai 2007 până în iunie 2008, Mişu a avut venituri de 1.722.258 RON. În aceeaşi perioadă, însă, el a cheltuit cu 1,1 milioane RON mai mult. Numai împrumuturile pe care le-a acordat se ridică la suma de 1,3 milioane RON, adică aproape 75% din veniturile totale ale consilierului. Cu asemenea consilieri, nu merita Orban să fie şef de comisie parlamentară care analizează acte de corupţie?

Povestea completă în “Academia Caţavencu”, nr.29/2008
29 septembrie 2009

Guvernul PSD de la răcoare


Dacă tot se dau tovarăşii din PSD cinstiţi şi iubitori de ţară, haideţi să ne aducem aminte ce mai făceau ei, săracii şi (ne)cinstiţii, în sistemul ticăloşit (ticăloşit pentru români, pentru ei fiind de-a dreptul paradisiac). De exemplu, Miron Mitrea , pe final de mandat, în 2004, i-a adus aminte uneia din fostele lui neveste că încă o iubeşte şi are atâta încredere în ea încât îi lasă în custodie două viloaie în Dorobanţi. Iar fosta nevastă, casnică fiind, a fost de acord. Doar ştiţi ce se spune despre casnice: fac o curăţenie imobiliară exemplară.

Şi tot legat de Manivelu (Miron Mitrea): cât timp a fost ministru la Transporturi, sistemul de şpăgi era organizat mai ceva ca un motor de Ferrari. Adică funcţiona impecabil, la viteze incredibile şi făcea posibile toate fiţele. În plus, era şi foarte silenţios. Biela-manivelă a acestui motor era finul lui Mitrea, Florian Buşcă, care stabilise cartierul general al operaţiunilor pe lângă Arcul de Triumf, pe strada Docenţilor. Acolo, într-o vilă închiriată, Buşcă primea petenţii. În schimbul unor bacşişuri care se numărau în multipli de cinci mii de coco, petenţii primeau ba o autorizaţie, ba un act foarte important de la minister, ba o linie verde de plată a contractelor sau ce-i mai trebuia omului de afaceri cu statul.

P.S. Mai multe despre averea lui Miron Mitrea şi multe alte informaţii despre politicieni găsiţi accesând linkul http://badeadan.blogspot.com/2009/05/averea-lui-miron-mitrea.html.
28 septembrie 2009

Luptă anticorupţie, ochii plânşi vor să te vadă

Pe vremuri, înainte de Monica Macovei, nu credeam că vreodată se va întâmpla ceva concret în Justiţie. Totul era un joc al aşa-ziselor acţiuni ale parlamentarilor şi organelor abilitate. Dacă nu exista monstruasa înţelegere între PNL şi PSD pentru eliminarea Monicăi Macovei (sigurul ministru pentru susţinerea căruia s-a ieşit în stradă în România), morţii de la Revoluţie, bătuţii de la mineriade, nenumăraţi oameni deposedaţi de pământuri, familiile cu casele neretrocedate pentru că oamenii PSD-ului puseseră ochii pe ele şi miile de oameni care au pierdut licitaţii trucate ar fi fost răzbunaţi. Cât timp a fost Monica Macovei în postul ei de ministru al Justiţiei, procurorii au început să-şi facă treaba, cazurile poticnindu-se la judecătorii “roşii”, adică cei care au înţeles din “independenţa justiţiei” că pot face orice, pe când “justiţie independentă” înseamnă doar că românii au dreptul la procese fără influenţe politice. Erau zile în care toată gaşca, CSM-ul, oamenii lor, dormeau prost şi se trezeau cu cearcăne. Dar iată, de vreo trei ani, ei au început să doarmă din ce în ce mai bine. Doar românii care n-au reuşit să ia şpăgi, precum neocomuniştii din PSD, dorm din ce în ce mai prost, datorită grijilor zilnice.
27 septembrie 2009

Adevăratul program de guvernare al PSD


Punctul 1
Se va construi un nou pod peste Dunăre. Acesta va fi botezat de Iliescu şi se va numi, evident, Podul Prostănacului. Pentru o cât mai raţională utilizare a spaţiului şi un cât mai ridicat confort psihic al partidului, Oprescu va fi lasat să lege podul de cele multe vile ale lui Adrian Năstase cu o autostradă suspendată.

Punctul 2
Pentru o cât mai echitabilă împărţire a veniturilor, salariul minim va fi mai mare decât salariu mediu, iar salariul maxim va fie gal cu pensia minimă.

Punctul 3
Se vor construi opt spitale ultramoderne , la standardele UEFA. La propunerea lui Sorin Oprescu, vor fi dotate cu pistă de alergat asistentele. De asemenea, tot la propunerea lui Sorin Oprescu, şi asistentele vor fi dotate.

Punctul 4
Vor fi construite opt stadioane dotate cu săli de reanimare. Astfel, în pauza dintre reprize, suporterii şi jandarmii vor fi cusuţi şi reanimaţi, pentru a fi complet refăcuţi pentru cafteala din minutele de prelungire.

Punctul 5
Devansarea măririi pensiilor. Aceasta se va face în urma unei licitaţii între PSD şi PNL. Fiecare va veni cu o propunere de devansare şi cel care ajunge primul la anul “Proclamaţiei de la Islaz” câştigă.

Punctul 6
Se va acorda cea de-a 13-a pensie, astfel: se împart pensionarii în grupuri de câte 12, urmând ca celui de-al 13-lea dintre ei să i se acorde o pensie proaspăt devansată.

Punctul 7
1.000 km de autostradă între Ungaria şi Austria. Având în vedere că această promisiune a fost realizată “avant la lettre”, nu mai rămâne decât să vină Mitrea şi să taie panglica.

Punctul 8
Punctul 8 este o prostie, aşa încât, dragi tovarăşi, nu există.

Punctul 9
1.000 km de cale ferată modernizată. Va fi paralelă cu autostrada Budapesta-Viena. Tot Mitrea va tăia panglica.

Punctul 10
Propunerea numită plastic “Centuri pentru marile oraşe” a fost modificată. La sugestia lui Oprescu, a devenit “Centuri peste marile oraşe”.

Punctul 11
Ghişeu unic pentru NUP-uri. Astfel, un NUP va fi obţinut în timp record, în numai trei ore. Judecătorul va fi amabil şi zâmbitor, iar Comisia Juridică a Parlamentului va funcţiona non-stop. Petentul va fi servit cu o şampanie şi o icră neagră în timp ce aşteaptă.

Punctul 12
Cinci milioane de ore de studiu pentru cei care vor să-şi completeze cultura generală. În stabilirea acestei valori, ca etalon de calcul a fost luat Vanghelie.

Punctul 13
1000 de baze sportive. Vor fi construite la subsol, vor fi isolate cu foiţă de cupru şi vor găzdui proba olimpică de negociat-şpăgi viteză. La final, domnul Năstase va primi cadou un Mercedes de la domnul Ţiriac.

Punctul 14
1000 de fraze stupide. De acest proiect se va ocupa preşedintele partidului, domnul Mircea Geoană, care, prin exemplu personal, va realiza jumătate din cifra stabilită.

Preluat şi adaptat din “Academia Caţavencu”, nr. 28/2008.

Ce mai aflăm din studiile europene


Ştiţi ce-i ăla “analfabetism funcţional”? Poate nu ştiţi, dar sigur v-aţi întâlnit cu el. Conform unui studiu din 2008 al Comisiei Europene, 53,3% din tinerii României posedă o asemenea însuşire. Adică au probleme cu citirea unui text şi mai ales cu înţelegerea lui. În acest clasament European, ne situăm pe penultimul loc, doar cu un punct înaintea bulgarilor. Avem, iată, şi explicaţia unui stări de fapt bizare: de ce neocomuniştii din PSD au şi organizaţie de tineret.

Analiza dictaturii comuniste (LXXXI)


Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor
Scopul, obiectivele şi circumstanţele recrutării

Urmărirea informativă din motivele arătate mai sus intra în sarcina Direcţiei I a Securităţii (informaţii interne) sau a echivalentului său la nivel local, Serviciul 1 din inspectoratele judeţene804. În principiu, constituirea şi extinderea reţelei de informatori de către celelalte direcţii sau servicii era motivată prin specificul muncii: informaţii economice, contraspionaj, informaţii externe, cercetări penale etc. Alfel spus, fiecare direcţie recruta în principal în scopul culegerii de informaţii din domeniul pe care îl supraveghea şi pentru care fusese înfiinţată. Existenţa unor linii de muncă diferite de profilul Direcţiei I, cu o încărcătură ideologică mai puţin evidentă, este argumentul preferat de apărătorii distincţiei „Securitate represivă” – „Securitate protectivă”, în care ultima reprezintă interesul naţional. Ca o primă observaţie generală, trebuie spus că şi reţeaua informativă a Direcţiilor cu profile de muncă aparent „neutre” ideologic avea ca sarcină nespecifică, dar permanentă, culegerea de informaţii utile Direcţiei I. Pe lângă supravegherea procesului de producţie, prevenirea fraudelor, a pierderilor, sabotajelor sau accidentelor, informatorii acestor unităţi centrale şi teritoriale urmăreau obligatoriu şi „starea de spirit”, comentariile şi nemulţumirile colegilor, prin care se puteau preveni acţiuni de protest, tentative de emigrare, redactarea de materiale cu conţinut critic sau contestatar etc. Astfel de informaţii erau transmise imediat ofiţerilor de la Serviciul 1 sau de la Direcţia I, fiind prelucrate în sensul unei supravegheri generale a populaţiei. În concluzie, delimitarea formală a liniilor de muncă nu impunea restricţii în privinţa recrutării şi dirijării informatorilor, nu „specializa” decât la modul general activitatea acestora şi, prin urmare, nu exclude ab initio comiterea faptelor de poliţie politică805.
Motivul recrutării informatorilor coincide cu însăşi raţiunea de a fi a Securităţii, şi anume, supravegherea întregii populaţii şi a tuturor activităţilor desfăşurate pe teritoriul României, astfel încât stabilitatea deplină a regimului comunist să fie asigurată. Metodele de recrutare şi modul de lucru în reţea sunt consecinţa directă a acestui scop gigantesc, instituit pe criterii strict ideologice, şi nu funcţionale. Atât în formele „slabe” de urmărire (supravegherea informativă generală, mapa de lucru sau mapa de verificare), cât şi în cele mai intense (prin dosar
804 Valabil pentru toată perioada de funcţionare a Securităţii, exceptând intervalul 1953-1967, când profilul Direcţiei I au fost informaţiile externe. În rest, liniile de muncă ale principalelor direcţii au fost următoarele, în intervalul 1967-1989: Direcţia I – Informaţii interne; Direcţia II – Contrainformaţii economice; Direcţia III – Contraspionaj; Direcţia IV – Contrainformaţii militare; Direcţia V – Securitate şi gardă demnitari; Direcţia VI – Cercetări penale (fostă Direcţia X, anchete penale – 1967-1972); Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE, 1967-1972), transformată în Departamentul de Informaţii Externe (DIE - 1972), respectiv Centrul de Informaţii Externe (CIE – 1978-1989). La acestea se adaugă unităţile sau serviciile speciale, cu atribuţii ca instalare şi exploatare a tehnicii operative („T”), filajul („F”), interceptarea şi controlul corespondenţei („S”), apărarea secretului de stat („C”) şi dezinformarea („D”). La nivelul inspectoratelor judeţene, liniile de muncă se regăseau în numărul serviciului: Serviciul 1 pentru informaţii interne, Serviciul 2 pentru contrainformaţii economice ş.a.m.d. Corespondentul DIE/CIE era Grupa Operativă Teritorială (GOT - UM 0544).
805 O bună ilustrare a exploatării informaţiilor privind „starea de spirit” şi comentariile de natură politică în dosare de urmărire deschise din motive economice se regăseşte în ACNSAS, fond I, dosar nr. 782.

de urmărire informativă sau urmărire cu prioritate), recrutarea şi utilizarea surselor sunt decisive, respectând obligatoriu aceleaşi reguli.
Metodele de recrutare
Indiferent de circumstanţele în care se făcea introducerea în reţea a unei surse noi – în detenţie sau în libertate – ea era precedată de „punctare” şi de un studiu detaliat, care avansa de la informaţiile biografice obişnuite (obţinute de la vecini, colegi de şcoală sau de serviciu, prieteni sau rude, şi consemnate în rapoarte de investigaţii) la un comentariu psihologic nuanţat, în care se evaluau: gradul de instruire generală a candidatului, aptitudinile în culegerea de informaţii, şansele şi gradul de apropiere de obiectivul urmărit, capacitatea de disimulare şi, implicit, riscul de a fi deconspirat. Contactul direct cu ofiţerul, desfăşurat sub acoperire sau sub un pretext oarecare, era hotărâtor pentru a se înainta propunerea de recrutare, supusă întotdeauna aprobării ofiţerului ierarhic superior. De asemenea, candidatul era verificat prin celelalte surse din reţea, care puteau da referinţe favorabile sub impresia că se culeg informaţii despre o persoană urmărită, şi nu despre un viitor informator. În felul acesta, reţeaua se completa fără să se încalce regula conspirativităţii depline, regulă asupra căreia voi reveni.
Pentru o descriere adecvată a metodelor de recrutare utilizate de Securitate se poate folosi ca referinţă categoria informatorilor, cea mai bine reprezentată statistic şi având în plus avantajul că ilustrează aplicarea fără restricţii a tuturor procedeelor operative (spre deosebire de categoria gazdei casei de întâlniri sau a rezidenţilor, care nu puteau fi recrutaţi prin constrângere). Putem distinge două metode fundamentale aplicate constant de Securitate: recrutarea prin constrângere sau şantaj şi recrutarea prin convingere (sau „pe baza sentimentelor patriotice”), ultima şi în versiunea recrutare legendată, ca variantă secundară a recrutării prin convingere.
Recrutarea prin constrângere sau pe bază de material compromiţător a fost o metodă utilizată constant în toate etapele istoriei Securităţii, deşi literatura de specialitate o consideră tipică pentru epoca violent-represivă a regimului comunist, din primii săi ani de funcţionare. Recrutarea prin constrângere se aplica frecvent în cazul persoanelor cu antecedente politice sau penale: foşti deţinuţi politici, membri ai partidelor burgheze, foşti legionari, ofiţeri deblocaţi şi descendenţi ai tuturor acestor categorii, deopotrivă. Metoda s-a extins treptat şi asupra condamnaţilor de drept comun, în special asupra condamnaţilor pentru tentativă de evaziune, asupra celor avertizaţi de Securitate la finalul unei acţiuni de urmărire, dar şi asupra celor sancţionaţi la locul de muncă, pe linie profesională. Elementele de constrângere sau de şantaj erau identificate de ofiţer în perioada studiului pentru recrutare, utilizarea lor fiind supusă aprobării şefilor ierarhici, în raportul prin care se făcea propunerea de introducere a noii surse în reţea. La nevoie, orice amănunt biografic putea deveni un element constrângător sau un element de şantaj: originea socială „nesănătoasă”, în special nedeclarată în documentele de cadre, existenţa unor rude sau prieteni apropiaţi cu un trecut politic „ostil clasei muncitoare” sau emigraţi în străinătate, existenţa unei sancţiuni la locul de muncă, solicitarea unui transfer de serviciu, a unei locuinţe din fondul locativ de stat sau a unui paşaport, intenţia unei rude apropiate de a urma o facultate controlată ideologic, nevoia de tratament medical greu accesibil etc.
La rândul lui, materialul compromiţător putea fi un document extras din dosarul de cadre (şi din care putea rezulta un detaliu biografic suspect), o semnalare scrisă (notă informativă, declaraţie, denunţ, scrisoare anonimă trimisă direct Securităţii806 sau corespondenţă interceptată, în special cu străinătatea), înregistrarea unei convorbiri telefonice, o fotografie realizată pe parcursul filajului, şi din care rezulta că persoana vizată frecventa un anturaj necorespunzător sau întreţinea relaţii extraconjugale, o percheziţie la domiciliu (secretă sau cu martori), în care se ridicau obiecte sau cărţi cu caracter suspect etc. Dacă prin investigaţiile obişnuite nu se putea identifica un material compromiţător care să permită recrutarea, el putea fi „plantat” şi printr-o
806 Pentru fabricarea de scrisori anonime folosite ca material compromiţător în vederea recrutării, vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 1161.
combinaţie operativă la care participau civili (vecini, colegi de serviciu, rude) sau cadre sub acoperire.
Elementul de constrângere sau şantaj era invocat deschis de către ofiţer chiar în timpul procesului de recrutare, şi din acest motiv alegerea şi evaluarea sa prealabilă erau decisive. Faptul că acceptul asupra colaborării cu Securitatea a fost dat prin constrângere sau prin folosirea de material compromiţător era consemnat explicit în raportul privind modul cum a decurs recrutarea, fapt care atestă lipsa oricărei restricţii procedurale şi, implicit, a oricărui scrupul legal în metodele de lucru ale Securităţii. Recrutarea prin constrângere funcţiona, cu rare excepţii, în mediile de maxim interes operativ, în care o colaborare benevolă era foarte puţin probabilă (foştii deţinuţi politici, opozanţii declaraţi ai regimului, adepţii cultelor religioase etc.). Avantajele acestei metode deveneau şi mai evidente în condiţii de detenţie: recrutarea deţinuţilor prin constrângere sau şantaj era folosită curent pentru supravegherea „elementelor recalcitrante”, prevenirea acţiunilor de protest şi rezistenţă în închisori, descurajarea încercărilor de a lua contact cu ceilalţi deţinuţi, cu familia sau cu apărătorul legal („privilegiu” acordat doar în ultimii ani ai regimului comunist), obţinerea de informaţii în afara anchetei şi, mai ales, controlul psihologic total asupra deţinuţilor, în special a celor politici.
În detenţie, principalele elemente de şantaj sau constrângere erau chiar drepturile deţinuţilor, garantate de legislaţia română (dreptul la hrană, la medicamente şi asistenţă medicală, dreptul la vizită), şi, respectiv, ameninţarea cu represalii interzise de aceeaşi legislaţie (pedepsele fizice, privarea de somn, izolarea, carcera, tortura)807. Mai presus de toate a funcţionat însă şantajul prin reducerea pedepsei, în special în cazul deţinuţilor de drept comun recrutaţi pentru supravegherea informativă a deţinuţilor politici. Securitatea a folosit constant recrutarea şi dirijarea deţinuţilor de drept comun în celule ocupate de deţinuţi politici, sub promisiunea reducerii pedepsei, inclusiv în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, când detenţia politică era oficial inexistentă în România808. În cazul deţinuţilor politici şantajul mergea până la recrutarea în ultimele zile de detenţie, după emiterea decretului de eliberare, dar într-un moment în care deţinutul nu ştia că e deja liber. Ameninţarea cu prelungirea detenţiei într-un moment de maximă tensiune psihologică funcţiona mai ales în cazul celor care rezistaseră la presiuni mult mai dure de-a lungul executării pedepsei. Semnarea unui Angajament de colaborare în momentul eliberării din închisoare promitea, pe de-o parte, neprelungirea discreţionară a privării de libertate şi, pe de altă parte, o viaţă normală, fără stigmatul detenţiei politice. Distinct faţă de documentul care îi putea transforma în colaboratori, deţinuţii erau obligaţi să semneze şi un angajament de păstrare a secretului privind cele petrecute în închisoare; refuzul putea atrage după sine sancţiuni dure, mergând până la prelungirea abuzivă a detenţiei, după expirarea pedepsei prevăzute în sentinţă.
Recrutarea informatorilor pe bază de sentimente patriotice e consemnată în documentele de arhivă ca metodă predilectă, recomandată şi folosită constant ca etalon al muncii de Securitate, ca indicator al spiritului civic şi, în egală măsură, al priceperii ofiţerului. La modul ideal, orice recrutare trebuia să exprime, prin textul Angajamentului, sentimentele patriotice ale informatorului şi ataşamentul său faţă de regim: chiar din prima frază se invoca „apărarea patriei şi a cuceririlor revoluţionare” ca obligaţie a fiecărui cetăţean, iar nerespectarea acestei îndatoriri urma să fie sancţionată în temeiul unei legi niciodată precizate. Informatorul semna o adeziune aparent benevolă la o activitate în principiu obligatorie, pe baza unei legi neidentificate. Regulile generale ale introducerii unei persoane în reţea se respectau şi în cazul recrutării din sentimente patriotice: „punctarea” candidatului, studiul în vederea recrutării, verificarea prin alte surse şi prin rapoarte de investigaţii, obţinerea aprobării ofiţerilor superiori, asigurarea conspirativităţii.
807 Pentru recrutarea prin şantaj în timpul detenţiei, vezi Ibidem, dosar nr. 486; ibidem fond I, dosar nr. 1217; ibidem, fond R, dosar nr. 2420.
808 Pentru recrutarea deţinuţilor de drept comun în scopul supravegherii deţinuţilor politici de la Aiud în 1986 (!), sub promisiunea reducerii pedepsei, vezi Ibidem, fond I, dosar nr. 234; ibidem, dosarele 1147, 1126, 1125, 1124 şi 1121.

Recrutarea se putea face la locul de muncă, la sediul Securităţii, la sediul Miliţiei, într-o casă conspirativă, în biroul ofiţerului de contrainformaţii în cazul militarilor sau chiar la domiciliul candidatului, însă doar cu condiţia fermă a respectării conspirativităţii.
Existenţa unui factor constrângător chiar şi în cazul recrutării pe bază de sentimente patriotice rezultă fie din durata foarte mare a întâlnirii cu ofiţerul (care în unele cazuri putea depăşi 24 de ore, lucru prevăzut chiar în primele directive interne ale Securităţii)809, fie din însăşi invocarea pretinsei obligaţii legale de a colabora, menţionată în textul Angajamentului. Dincolo de modificările minore suferite de-a lungul timpului, formula uzuală care încheia Angajamentul era următoarea: „Îmi iau angajamentul să păstrez în secret absolut legătura şi munca mea cu organele Securităţii Statului. Pentru divulgarea acestei legături şi a informaţiilor ce le voi furniza port răspunderea penală conform legilor /.../”810. Or, trebuie subliniat că nici o lege promulgată pe teritoriul României nu stipula obligaţia cetăţenilor de a furniza informaţii în mod conspirat Securităţii şi nu sancţiona penal refuzul colaborării. Prezenţa elementului constrângător şi în recrutarea pe bază de sentimente patriotice e mult mai evidentă în cazul militarilor în termen, recrutaţi de Biroul de Contrainformaţii al unităţii: aflat în faţa unui ofiţer superior şi a unui text în care se invocă obligaţia legală de a furniza informaţii pentru apărarea patriei, soldatul îşi dădea consimţământul, fără a fi prevenit că relaţia va continua şi după eliberare, cu un scop mult mai puţin nobil. Putem conchide că recrutarea pe bază de sentimente patriotice se baza fie pe cointeresarea candidatului (care stabilea astfel o relaţie amiabilă şi avantajoasă cu autorităţile), fie pe intimidare, fie pe manipularea sa prin înşelătorie. Această ultimă variantă a recrutării „pe bază de sentimente patriotice” este perfect ilustrată de metoda introducerii legendate în reţea.
Legenda811 era o ficţiune construită de ofiţer (în urma studiului de recrutare) pentru a-şi convinge candidatul de necesitatea şi mai ales de caracterul moral şi legitim al colaborării cu Securitatea. Legenda prelua şi specula în primul rând detalii din viaţa profesională a candidatului, dar şi alte elemente biografice care puteau susţine ideea că, prin colaborarea sa cu ofiţerul, persoana vizată îndeplinea o misiune civică. Legendarea era metoda consacrată de disimulare a adevăratului scop al recrutării unei persoane (în speţă, urmărirea celor apropiaţi), folosirea de argumente fictive fiind practicată în cazul celor care nu puteau fi constrânşi ori şantajaţi să colaboreze, şi nici nu puteau fi convinşi prin retorica obişnuită. Dacă şi metoda legendei eşua, ofiţerul folosea varianta de retragere, o ficţiune complementară, un pretext (de regulă profesional) care motiva aparent contactarea persoanei respective. Ca şi legenda, varianta de retragere era pregătită din timp, adaptată profilului candidatului şi supusă aprobării superiorilor, în raportul cu propunerea de recrutare.
Existenţa binomului legendă-variantă de retragere812 între metodele standard ale Securităţii dovedeşte, pe de-o parte, că nu exista obligaţia legală de a colabora, invocată în textul Angajamentului şi, pe de altă parte, că recrutarea nu se făcea printr-un consimţământ autentic, liber asumat, nici chiar în cazul ideal al recrutării „pe bază de sentimente patriotice”. La rigoare, putem spune că informatori autentici, recrutaţi din convingere şi nu prin presiuni sau înscenări, sunt doar cei care s-au oferit voluntar să furnizeze informaţii (fiind totuşi verificaţi la fel de riguros ca şi ceilalţi) şi cei care au răspuns fără nici o ezitare la solicitarea ofiţerului, înţelegând perfect ce li se cere. La polul opus stau recrutarea elevilor şi recrutarea în scopul compromiterii,
809 Pentru descrierea unui proces de recrutare care a durat 36 de ore, neîntrerupt, vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 1161, f. 78.
810 Ministerul Securităţii Statului, Directiva despre munca informativă...., 1953, p. 10.
811 „Legenda informativă - versiunea verosimilă folosită cu scopul de a asigura conspirarea şi secretizarea muncii de securitate şi a realiza inducerea în eroare a duşmanului“, în Instrucţiuni privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de securitate, Departamentul Securităţii Statului 1987, p. 7.
812 Legenda şi varianta de retragere se foloseau nu doar la recrutare, ci şi în acţiunile de urmărire, în situaţii operative mai complexe. Un caz de control medical legendat asupra unei persoane urmărite, vezi ACNSAS, fond I, dosar nr. 2149, ff. 34-35.

două situaţii care se constituie în cazuri-limită şi în acelaşi timp în exemple peremptorii de încălcare a drepturilor civile elementare în activitatea curentă a Securităţii.
25 septembrie 2009

Cum arată un film pentru cei cu IQ-ul mic


Începutul: fraierul iubeşte fata, fetei îi e ocazional milă de fraier.

Intriga: fraierul descoperă că are puteri supranaturale.

Desfăşurarea acţiunii: fraierul îşi face un costum şi devine supererou; cu excepţia momentelor în care nu poartă costumul, desigur, când e tot fraier.

Punctul culminant: supereroul se bate cu supereroul negative şi salvează fata.

Deznodământul: fata se alege cu un fraier care e şmecher numai când e la serviciu.

Ce mai fac aplaudacii dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu?


Sunt bine, mai ales după ce unul de-a lor a condus România pe ultimul drum … adică a parcat România la marginea civiliazaţiei, aducând minerii şi transformând foşti securişti şi bolşevici notorii în personajele publice ale României europene. De exemplu, în învăţământ, indivizi care au ca singure lecturi etichetele produselor şi doctrina bolşevică, lectură obligatorie înainte de 1989, au insuflat copiilor, după 1990, dragostea pentru libertate şi au amintit de jefuirea constantă a ţării de către porcii de ruşi, timp de 50 de ani. Chiar credeţi aşa ceva? Evident, cei cu creierul spălat de bolşevici, au continuat să proslăvească sclavia în care a fost ţinut acest popor vreme de 50 de ani, au continuat să arunce cu noroi în memoria martirilor anticomunişti şi a celor ucişi în decembrie 1989, au continuat să fie printre votanţii unui veteran comunist, precum Ilici Iliescu. Cine-şi imaginează că în România profundă intelectualii (?) sunt altfel decât viitoarele personaje ale ştirilor de la ora 17 se poate înşela amarnic. Ce credeţi că ascultau “intelectualii” Şcolii Tătărăşeni (o şcoală de pe aici) prin 1999? Paranoia verbală a lui Vadim dată la volum maxim. Ce posturi TV urmăreau “intelectaulii” comunei Havîrna (o comună de pe aici)? OTV sau DDTV. Pe aceste locuri, atunci când vine vorba de 17-22 decembrie, începi să te simţi ruşinat. Câteodată mă gândesc la următorul fapt: ar trebui să le cerem iertare foştilor aplaudaci ai dictatorului că n-am răbdat lanţurile şi am îndrăznit să cerem să fim liberi. În felul acesta, le-am dat ocazia securiştilor şi bolşevicilor să devină bogaţi şi să înjure democraţia. Am lucrat o perioadă la Şcoala Tătărăşeni. Dintre multele amintiri neplăcute legate de această perioadă, voi povesti una, relevantă pentru tot ce înseamnă Moldova lui Cozmâncă, Fenechiu sau Chiuariu. Într-un 17 decembrie, am propus un moment de reculegere în memoria tinerilor ucişi pentru libertatea noastră. Atunci am realizat că acei copii ucişi de un regim criminal, care şi-a permis să ne ţină ca pe nişte animale în cuşcă (fără hrană, lumină, căldură), ei bine, pentru copii ucişi la Timişoara nu există nici o compasiune, ca să nu mai vorbim de admiraţie pentru curajul lor. Foştii colhoznici şi copii lor, care au la rândul lor copii, incapabili să trăiască fără biciul dictatorului, au semănat şi seamănă în continuare ură faţă de cei care, într-un fel sau altul, au alt nivel de percepere a realităţii. Pe aici, a apela la justiţie este o ruşine (chiar printre “intelectuali”), dar a fura nu-i o ruşine, a citi cărţi este o pierdere de timp, dar a număra fluturii în timpul liber, nu-i o ruşine, a crede în legalitate este ruşinos, însă a da şpagă este o dovadă că te descurci, dacă ştii ceva mai mult este o dovadă clară că nu ai avut ceva mai bun de făcut decât să citeşti, iar dacă nu eşti bun nici măcar în profesia ta înseamnă că, săracu’, ai avut probleme şi, nu-i aşa, dacă ai familie statul (?) trebuie să aibă grijă de tine. Până la urmă, comunismul în România este mai viu ca niciodată şi dacă privim la procentul îngrijorător de mare al celor care nu se întreabă cât de bun este el într-un domeniu pentru a pretinde venituri mari, acele venituri dorindu-se a fi acordate după alte criterii. România este o ţară a ineficienţei muncii şi pentru că valoarea este îngropată de şpagă. În obţinerea unei funcţii, mici sau mari, determinantă nu este valoarea individului ci metoda PeCeRistă (pile-cunoştinţe-relaţii) sau valoarea şpăgii. Comunismul n-a murit odată cu moartea dictatorilor, ci trăieşte prin fiecare şpagă dată sau primită, prin fiecare tătuc dorit de românaşul verde care nu mai are ce fura, prin fiecare funcţionar numit pe criterii politice, prin fiecare ziarist ce minte în numele mogulului la care lucrează. Ironia maximă a istoriei a fost, în România, capitalismul instaurat de comunişti. Rezultatul se vede şi este de tot rahatul.
24 septembrie 2009

Măşti europene pentru agenţii Kremlinului


În vremurile moderne războaiele nu se mai duc cu puşti şi tancuri; deseori ele se pierd ori se câştigă la televizor, în ziare sau în cancelariile marilor puteri. Ţinta unei astfel de campanii este şi R. Moldova, şi se întâmplă nu de ieri de azi, ci ori de câte ori forţele care vor să-i oprească destinul democratic şi european au nevoie să intervină pentru a schimba cursul evenimentelor.

Mesaje propagandistice de la pretinşi analişti

Pentru a fi credibile, mesajele în favoarea regimului Voronin sau cele de susţinere a politicii Rusiei în regiune sunt emise de personaje aparent credibile – politicieni, diplomaţi, analişti din Occident. Ca un făcut, însă, tezele acestora sunt identice cu cele ale lui Voronin şi, uneori, ale Rusiei. Astfel, expertul german Alexander Rahr de la German Council on Foreign Relations (Consiliul German pentru Afaceri Externe) susţinea planul Kozak – adică, politica lui Putin de a transnistriza întreaga RM. Tot Rahr îi îndemna pe europeni să renunţe la proiectul conductei de gaze şi să sprijine, în schimb, proiectul rusesc South Stream, pentru că aşa ar vrea Barack Obama.

În campania electorală din primăvară, politologul Vladimir Socor de la Fundaţia americană „Jamestown Foundation” declara pentru „Flux” că, după alegeri, este necesară o guvernare stabilă PCRM-PPCD, făcând propagandă pe faţă pentru comunişti. Tot Socor afirma „angajamentul european al lui Voronin”, contrazicându-l astfel până şi pe fostul preşedinte moldovean, care spusese el însuşi că RM s-a reorientat spre Est şi a înlocuit în discursul oficial sintagma „integrarea europeană” cu „modernizarea europeană a republicii”, adică, o vorbă goală. Dar Socor e mai catolic decât Papa…

În ziua scrutinului, rapoartele OSCE, al Consiliului Europei şi al Parlamentului European au girat fraudele comise la alegeri de regimul Voronin. Iar comuniştii s-au folosit de aceste rapoarte pentru a pune pumnul în gura opoziţiei liberale, care contesta corectitudinea alegerilor. Ulterior, Parlamentul European (PE) a denunţat printr-o rezoluţie fraudele şi violenţele, spre furia reprezentanţilor OSCE. Europarlamentarul român Marian Jean Marinescu, şef al comisiei PE de monitorizare a alegerilor din 29 iulie, a declarat într-un interviu că reprezentanţii OSCE au făcut mari presiuni asupra sa pentru a face un raport favorabil despre procesul electoral.

Lustruirea regimului Voronin

Odată cu declanşarea violenţelor, la 7 aprilie, preocuparea propagandiştilor a fost să minimalizeze cruzimea opresiunii, să arate seriozitatea de care a dat dovadă regimul Voronin, să dovedească faptul că liberalii sunt de vină pentru incidente şi să denunţe imaginara intervenţie a României.

Marianne Mikko, şefa Comisiei pentru relaţia UE-RM din cadrul PE, le-a spus liberalilor să nu mai facă atâta caz pentru patru morţi, pentru că la Erevan au fost mai multe victime. Tot ea a făcut o criză de isterie când a fost dusă la o întâlnire cu răniţii din 7 aprilie şi rudele celor sechestraţi, spunând că i s-a făcut o înscenare politică… Totodată, de la microfonul „Europei Libere”, Vladimir Socor spune că motivul revoltei tinerilor a fost „distracţia” şi că aceştia au fost influenţaţi de imagini televizate de la proteste din Occident. Minciuna este vădită, pentru că tinerii protestau contra fraudei electorale masive şi a tiraniei comuniste. O altă cauză a revoltelor este, pentru Socor, lipsa dotării poliţiei moldoveneşti cu „mijloace pentru controlul mulţimilor”. Adică, miliţienii lui Voronin nu au avut destule bâte ca să spargă capetele elevilor şi studenţilor. De asemenea, Socor ceartă liberalii că nu s-au delimitat mai devreme de violenţele din piaţă, sugerând în mod perfid, conform teoriilor lui Voronin, că aceştia le-ar fi aprobat…

Mai târziu, Kalman Mizsei, reprezentantul special al UE la Chişinău, şi-a depăşit grosolan mandatul, făcând presiuni asupra partidelor liberale pentru a vota alături de comunişti conducerea parlamentului, preşedintele şi guvernul. El şi-a mai permis să critice refuzul României de a semna Tratatul de bază cu RM (deşi politica externă este atributul statelor-membre, nu al UE) şi acordarea de cetăţenie română moldovenilor (deşi cetăţenia ţine de drepturile suverane ale statelor, iar UE nu are niciun amestec). Socor a repetat ca un ecou aceste teorii în mai multe articole şi declaraţii de-ale sale. Tot Socor minţea cu seninătate că Zinaida Greceanâi, candidata PCRM pentru funcţia de preşedintă a RM, ar fi „un tehnocrat independent”, când el însuşi ştie foarte bine că Greceanâi este o comunistă notorie, chiar dacă, întâmplător, nu are carnet de partid. „Tehnocrata” lui Socor a ameninţat mamele elevilor şi studenţilor care manifestau în piaţă cu „jertfe omeneşti”.

Independenta Greceanâi şi tycoonul Filat

După alegerile din 29 iulie, Mizsei a încercat din nou să-i facă pe politicienii din Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) să se alieze cu comuniştii, spunând că vorbeşte în numele UE. În acelaşi timp, Socor explica pentru Omega Press (agenţia de ştiri a comuniştilor) că PCRM şi Voronin mai au un rol important de jucat în RM. Tot la Omega, politologul Alexander Rahr recita laude pentru Voronin, care „a reuşit să schimbe lucrurile în bine”. Când propaganda PCRM a dat semnalul discreditării liderilor liberali, Rahr şi Socor au prins mesajul din zbor. Pentru Omega, Rahr a făcut declaraţia incalificabilă pentru un analist serios, şi anume, că Mihai Ghimpu este „o persoană cu viziuni ultra-radicale”, iar menţinerea sa în funcţie „ar fi o catastrofă pentru Moldova” şi că UE nu îl va accepta. Astfel, Rahr se transformă într-un propagandist jalnic al PCRM şi preia diversiunea lansată de „Moldova 1″, care a rupt din context o declaraţie a liderului liberal.

În aceeaşi cheie, Socor scrie în „Eurasia Daily News” că premier în RM va fi Vlad Filat, „un bussiness tycoon”. Expresia e destul de peiorativă în engleză şi desemnează o persoană cu o avere uriaşă şi putere nelimitată, cuvântul fiind mai înainte folosit ca sinonim pentru Shogunul japonez. Dar dacă Filat, cu o tipografie la Iaşi, e „bussiness tycoon”, Socor nu ne spune ce este Oleg Voronin, care a jefuit două miliarde de euro de pe spinarea moldovenilor.

Saşa Rahr, agentul lui Putin

Ca şi „Radio Erevan”, Consiliul German pentru Politică Externă nu este o structură guvernamentală a Cancelariei federale de la Berlin, ci un ONG. Directorul programului Rusia/Eurasia de la această asociaţie, Alexander Rahr, nu e german, ci rus get-beget. Părinţii săi sunt Sofia Orehova şi Gleb Rahr, un rus emigrat în Germania, albgardist şi membru al organizaţiei naţionaliste Narodnîi Trudovoi Soiuz, afiliată armatei generalului Vlasov (un dezertor sovietic trecut de partea lui Hitler). Rahr junior este membru al Valdai Club, o structură de propagandă înfiinţată de Kremlin. În fiecare an, un număr restrâns de experţi, analişti, ziarişti din toată lumea, aleşi pe sprânceană, sunt invitaţi în Rusia, în condiţii de lux deşănţat, ca să se întâlnească cu Putin şi Medvedev – de facto, pentru a primi indicaţii despre mesajele propagandistice pe care trebuie să le emită în ţările lor. Anul trecut, tema a fost invazia Rusiei în Georgia. După ce a luat lumină de la Putin, Rahr declara că 80% dintre participanţii la reuniunea Clubului Valdai aprobă „intervenţia Rusiei în Osetia de Sud”. Cred şi eu, la cât caviar or fi înfulecat.

Reuniunea pe 2009 s-a ţinut recent, iar tema a fost energia (citeşte: mesajele pentru intoxicarea opiniei publice mondiale privind şantajul energetic al Moscovei). La 9 septembrie, împreună cu alţi 47 de invitaţi, Rahr s-a întâlnit cu Putin. Cu o slugărnicie dezgustătoare, Rahr l-a linguşit pe Putin, după care l-a întrebat ce presiuni să facă asupra cancelarului Angela Merkel în folosul Rusiei. Iată întrebarea lui pentru Putin: „Vă reamintesc, Vladimir Vladimirovici, că sunteţi primul care l-a sunat, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, pe preşedintele Bush şi i-a oferit cooperarea; vă reamintesc discursul dumneavoastră în Reichstag, când aţi propus eforturi comune ale europenilor şi ruşilor pentru modernizarea Siberiei… Dar în 2006 am văzut fricţiuni între Rusia şi UE, unii europeni vorbesc despre întărirea GUAM şi despre o componentă energetică a NATO. Ce credeţi că se întâmplă: este o ostilitate istorică faţă de Rusia, neînţelegere, lipsă de informaţii sau vechile prejudecăţi? Ce poate face Germania anul viitor, când va prelua preşedinţia UE, ce o sfătuiţi pe Angela Merkel?”. Aşadar, cu un asemenea discurs, Saşa Rahr e mai curând un şovinist velicorus şi un agent de influenţă al lui Putin personal, iar travestirea sa în analist german independent este o diversiune.

Komintern: Volodea Socor, a treia generaţie

Volodea Socor reprezintă a treia generaţie a unei familii care, la ordinele Kremlinului, luptă pentru distrugerea României. Bunicul său este Emanoil Socor, un agent al Kominternului implicat în atentatul cu bombă de la Senatul României din 1920, comis de bolşevicul Max Goldstein, potrivit istoricului Cicerone Ioniţoiu, fost deţinut politic şi militant al Partidului Naţional Ţărănesc. În complot a mai fost implicat Ilie Moscovici, bunicul celui care a devenit, în anii ‘90, ministrul socialist francez Pierre Moscovici.

Emanoil Socor a fost co-proprietar al ziarelor antiromâneşti „Adevărul” şi „Dimineaţa”, de orientare kominternistă, ce militau pentru distrugerea României Mari şi alipirea Basarabiei la URSS. Fiul lui Emanoil Socor şi tatăl lui Vladimir Socor este Matei Socor care, încă dinainte de război, a fost membru al Partidului Comunist din România – formaţiune interzisă prin lege pentru că avea înscrisă în statutul şi programul său lupta pentru dezmembrarea României Mari, considerată stat imperialist. Matei Socor a fost arestat de autorităţile române pentru activităţi subversive antinaţionale, dar a fost eliberat în urma unor campanii internaţionale de presă orchestrate de Komintern. După instaurarea regimului comunist în România, Matei Socor a fost pus în fruntea propagandei comuniste, el ocupând funcţiile de preşedinte al Comitetului de Stat pentru Radiodifuziune şi cea de preşedinte al Uniunii Compozitorilor din România. Matei Socor este cel care a compus imnul de stat al Republicii Populare Române, intitulat „Zdrobite cătuşe”.

Analistul Volodea Socor este a treia generaţie. El a absolvit Liceul rus din Bucureşti, acolo unde se pregăteau toate odraslele ocupantului străin pentru a deveni noua elită a României. Pentru că era fiul lui Matei Socor, colegii de liceu îl porecliseră „fiul imnului”. Între timp, însă, la Bucureşti puterea a fost preluată de Nicolae Ceauşescu. Acesta, fiind de orientare naţional-comunistă, a epurat din toate structurile partidului şi statului pe toţi cei pe care-i bănuia că ar fi agenţii Moscovei. Clanul Socor a rămas fără privilegii, iar Volodea a părăsit România. A ajuns la Munchen, în studioul postului de radio „Europa Liberă”, unde a făcut joncţiunea cu Saşa Rahr, care se afla deja acolo…

Europeni cu ciorapi roşii

Socialista estoniană Marianne Mikko, fosta (după alegerile parlamentare europene din iunie) şefă a Comisiei pentru relaţia UE-RM din cadrul PE (înlocuită cu românca Monica Macovei) şi şefa misiunii PE la alegerile din 5 aprilie, a fost ziaristă comunistă pe vremea URSS. În funcţiile pe care le-a ocupat la PE, a avut constant un mesaj pro-Voronin şi antiromânesc… Din partea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) a venit să observe alegerile din RM englezul David Wilshire care, în 2008, susţinea că Georgia a atacat Rusia. La APCE, el a refuzat să-l felicite pe spaniolul de Puig pentru alegerea în funcţia de preşedinte, motivând că-şi pregătise discursul în rusă (Wilshire îl susţinuse cu îndârjire pe rusul Margelov să ocupe acea funcţie), nu în spaniolă… Delegaţia OSCE la alegeri a fost condusă de grecul Petros Efthymiou, fost ministru în guvernul socialist al lui Papandreu, cel mai antiamerican şi prosovietic din UE şi NATO. Efthimyou a militat în rândurile extremei stângi încă din anii ‘70, de pe vremea regimului coloneilor. În prezent, grecul şochează opinia publică mondială prin declaraţiile sale antiisraeliene, antisemite şi antiamericane…

Moldovenii s-au ţinut tari

Aşadar, împotriva liderilor partidelor liberale din RM s-au exercitat presiuni infernale din partea regimului comunist al lui Voronin, a Moscovei, dar şi a unor demnitari europeni care şi-au vândut sufletul Satanei. Aceşti lideri, însă, au rezistat şi chiar au biruit o formidabilă maşinărie de propagandă internaţională. Liberalii au refuzat să recunoască frauda din 5 aprilie şi n-au participat la alegerea preşedintelui RM, provocând alegeri anticipate. După scrutinul din 29 iulie liberalii au reuşit să formeze o coaliţie majoritară împreună cu PDM. Reprezentantul UE, precum şi ambasadorul american, au făcut presiuni publice asupra AIE ca să negocieze cu PCRM. AIE a ignorat aceste presiuni, ba mai mult, Vlad Filat a dat o declaraţie prin care le reproşa occidentalilor că nu fac mai multe presiuni asupra lui Voronin şi PCRM.

Acum la Chişinău se va instaura un guvern necomunist care va încerca să scoată ţara din dezastrul provocat de regimul corupt şi abuziv al lui Voronin. Toate acestea nu ar fi fost posibile dacă moldovenii ar fi cedat presiunilor, ameninţărilor sau promisiunilor străinilor, de a ceda în faţa PCRM.

Moldovenii ştiu că străinii sunt preocupaţi doar de interesele lor personale sau ale statelor pe care le reprezintă, şi le pasă mai puţin de soarta Moldovei. Singurul sprijin sincer vine din partea României, căci sângele apă nu se face.


Românii care n-au uitat de jertfele strămoşilor vor cere mereu: Libertate pentru Basarabia! Iar pentru porcii de ruşi avem un alt mesaj: Jos laba roşie de pe Basarabia! Freedom for Basarabia!
22 septembrie 2009

Caracatiţa PeCeRistă (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) continuă să facă ravagii în România


M-am întrebat de multe ori de ce ne urăsc unii, precum germanii, atât de mult ca naţie. Răspunsul este uşor de găsit dacă privim în jur. Mulţi români, ca să nu spun majoritatea, şi-au imaginat că vor trăi ca-n Occident muncind şi având în continuare păcatele comunismului. Rezultatul faptului că “fiecare avea serviciu” în dictatura comunistă se vede astăzi în randamentul muncii, mai ales în sectorul public. Dacă eşti responsabil cu o anumită problemă, aceasta este ultima ta preocupare, doar ai familie mare şi remuneraţie mică, iar statul oricum te plăteşte. Îmi şi imaginez mirarea neamţului la apucăturile românaşilor verzi născuţi în comunism sau educaţi de cei cu comunismul în suflet. Mai grav, poate, decât eficienţa muncii din România este perpetuarea a ceea ce a fost comunismul în esenţa sa: un sistem eminamente corupt, în care P.C.R. însemna pentru 99% dintre români Pile-Cunoştinţe-Relaţii (au fost probabil şi câţiva visători care chiar credeau în utopia comunistă). După douăzeci de ani, această corupţie care a infestat neamul românesc jumătate de secol nu dă semne de oboseală. Dimpotrivă. Nu mai departe decât în comuna “europeană” Havîrna, directorul şcolii este schimbat pe criteriul PeCeRist. Şi aici nu-i vorba de persoane, ci de principii. Funcţia bate în continuare gradul, în această cloacă numită Havîrna (sau Havârna). Ce să te mai chinui să obţii un grad didactic, pentru a-ţi fi recunoscută valoarea, atunci când mult mai simplu este să participi la chiolhanuri cu parveniţii politici ai momentului, cei care până la urmă vor decide că tu eşti Alesul, chiar dacă fraierii mai cred în legalitatea din România. Democraţia bananieră instaurată de Ilici Iliescu - şi pe care nimeni n-a reuşit s-o corecteze - face din România oaia neagră a UE. Şi atâta vreme cât oamenii cinstiţi şi corecţi se vor lăsa încălecaţi de jigodii pe care-i doare undeva de mijloacele de parvenire socială şi/sau financiară, şansele acestui popor de fi respectat de ţările cu adevărat civilizate ale lumii sunt minime. Ceea ce nu a înţeles niciodată parvenitul dornic de mărire este că indiferent de scop trebuie să ţii cont de mijloace. Mai devreme sau mai târziu, vine şi nota de plată pentru tot ce ai făcut în neconcordanţă cu cerinţele morale. Pâna şi Iuda s-a bucurat de acei arginţi o perioadă, aşa că …
21 septembrie 2009

Meseria de securist era bine plătită în vieţi omeneşti


Carieriştii fanatici din zilele noastre trbuie să ştie că nu vor ajunge niciodată să aibă statutul pe care l-au avut cei angajaţi pe job-ul de securist în anii ’50. Să lucrezi în acea perioadă la firma numită Securitate presupunea nişte avantaje unicat. Pe vreme aia, nu primeai de la serviciu telefon mobil, laptop sau bonuri de masă, ci ceva mult mai tare: primeai drept de viaţă şi de moarte asupra oamenilor.

Să ucizi, să arestezi pe cine vrei era inclus în pachetul salarial. Cum astăzi, dacă lucrezi la o firmă care produce ciocolată, automat ai dreptul la câteva ciocolate moca pe lună, dacă eşti angajat la o fabrică de bere, mai primeşti de la locul de muncă şi nişte beri la salariu. Ca să înţelegeţi mai bine, iată cum a dispus, în 1951, şeful securităţii din Beiuş de dreptul său de serviciu. A ordonat ca minora Aurora Ilea să fie arestată pentru simplul motiv că refuzase mâna unui apropiat de-al său, de asemenea turnător la Securitate. De nervi, securistul a trimis-o doi ani la puşcărie, invocând însă un motiv la modă, cum că tânăra se pregătea să susţină partizanii din munţi.

În perioada detenţiei maritale, fata s-a îmbolnăvit de TBC. Securiştii s-au răzbunat şi mai tare când tatăl fetei a făcut o plângere către tribunal, în care spunea adevăratul motiv al arestării fetei sale, dădea numele securiştilor respective şi cerea ca fetei să i se acorde asistenţă medicală. Adică, zicea bietul om: “Să fie pusă în libertate provizorie (…), iar dacă nu este posibil, să fie internată de urgenţă într-un sanatoriu(…). Dacă nici asta nu va fi posibil, să ni se admită cel puţin odată pe lună să-i putem da alimente şi medicamente (…). Dacă nici aceasta nu se va putea, binevoiţi a ordona să fie trimisă la o închisoare und ear putea şa primească aer, lumină etc., ceea ce ar putea fi favorabil sănătăţii ei”. Fata era în arrest la Oradea într-o celulă umedă şi întunecată. Ca răspuns la solicitarea tatălui, minora este trimisă la închisoarea Jilava, într- celulă care se afla la 12 metri sub pământ. Ca să fie securiştii siguri că nici măcar aer şi lumină nu va avea. Deci oricât de bine pregătiţi aţi fi, orice CV aţi avea, nu speraţi să primiţi de la angajator beneficii ca acelea oferite de Securitate lucrătorilor ei, care primeau dreptul să-şi exercite ticăloşia la maximum.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.28/2008 (autor Alexandru Căutiş)

P.S. Să mai spună cineva că bolşevicii n-au făcut bine … Doar să-ţi urăşti aproapele (mai ales dacă nu trăieşte în acelaşi jeg moral cu tine) ei te-au învăţat. Iar în comuna “europeană” Havîrna se simte din plin putregaiul din mintea foştilor turnători la Securitate şi superiorilor lor pe linie de partid bolşevic, tovarăşii care în viaţa lor n-au citit decât elucubraţiile cizmarului care a îngenuncheat moral şi economic România.

Analiza dictaturii comuniste (LXXX)


Disidenţa religioasă
Merită precizat că deşi ALRC a avut un început evanghelic (baptist), el a luat întotdeauna atitudine în faţa oprimării credincioşilor ortodocşi, în special a celor din Oastea Domnului35, precum şi în favoarea greco-catolicilor. Rapoartele şi documentele Comitetului au atras atenţia asupra tuturor creştinilor rău trataţi de autorităţi36. ALRC a intervenit în apărarea preotului ortodox Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care protestase împotriva demolării bisericii Enei din Bucureşti, în 1977, iar la începutul lui 1978, în timpul unei predici, prezentase ateismul ca o „filosofie a disperării“37. În 1979, după arestarea lui Calciu-Dumitreasa, Pavel Nicolescu l-a vizitat la închisoare pe preotul ortodox38.
Autorităţile au reuşit în cele din urmă să reducă ALRC la tăcere în România, apelându-se la expulzarea din ţară a liderilor (în 1979) şi a multor membri ai organizaţiei39, ceea ce se întâmplase, de exemplu, şi cu scriitorul disident Paul Goma în 1977. Activitatea organizaţiei a continuat în Statele Unite ale Americii, membrii săi atrăgând atenţia lumii libere asupra persecuţiilor religioase din teritoriul controlat de comuniştii români40. Însă exemplul a fost contagios chiar în ţară, alţi protestatari fiind încurajaţi în lupta lor pentru drepturile religioase, de fapt, prin extensie, pentru drepturile omului41. Alături de cererile pentru alegeri libere ale mişcării iniţiate de Paul Goma sau de crearea unui sindicat liber, solicitările ALRC aveau un caracter radical, dovedindu-se incompatibile cu regimul comunist. Cu alte cuvinte, puneau sub semnul întrebării însuşi sistemul42.
În timpul regimului Ceauşescu, „susţinătorii cei mai fervenţi ai campaniei pentru dreptul la practicarea credinţei religioase au fost baptiştii şi alte grupări protestante“, după cum nota un atent observator al realităţilor româneşti43. Comparativ cu numărul lor totuşi redus, acţiunea evanghelicilor a reprezentat un moment remarcabil în contestarea regimului comunist. Puţin cunoscută după 1989, nevalorizată politic, ea nu a scăpat observatorilor atenţi şi neselectivi în privinţa faptelor istorice44.
33 Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 100–101, 135. Vezi şi Sergiu Grossu, op. cit., pp. 196-202.
34 Sergiu Grossu, op. cit., pp. 156-160.
35 Un exemplu îl oferă un document al ALRC, emis la 23 august 1978, şi publicat sub titlul The „Lord's Army„ Movement in the Romanian Orthodox Church, în „Religion in Communist Lands”, vol. 8, nr. 4, Winter 1980, pp. 314–317.
36 Trevor Beeson, op. cit., p. 376; Fiona Tupper-Carey, Romania, în „Religion in Communist Lands”, vol. 18, nr. 2, Summer 1990, p. 183.
37 Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights…, p. 167; idem, The „Lord's Army” Movement…“, p. 317; Fiona Tupper-Carey, op. cit., p. 183. Pentru predicile (şapte la număr) ţinute sub denumirea de Cuvinte către tineri, în martie-aprilie 1978, de preotul refractar la obedienţa faţă de autorităţi, vezi Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, pp. 23-64.
38 Dennis Deletant, op. cit., p. 221.
39 Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 100, 134; Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights…, pp. 166-167.
40 Joseph Harrington, Bruce Y. Courtney, op. cit., pp. 452-453.
41 Paul Negruţ, op. cit., p. 144.
42 În 1984, Vlad Georgescu nota în sinteza sa de istorie a românilor despre implicaţiile contestării deschise a regimului: „[…] cererea de alegeri libere […] formulată de grupul lui Paul Goma, sau cea de sindicat liber, expusă de mai multe ori după 1977, sunt în realitate cereri radicale, de natură a provoca modificări sistemice, sunt deci incompatibile cu regimul socialist (subl. n.). Brutalitatea cu care incipientele mişcări disidente au fost reprimate arată de altfel că regimul a fost şi este conştient de pericolul tacticii legaliste“; Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 294.
43 Dennis Deletant, op. cit., p. 221. Pentru o privire comparativă a atitudinilor diferitelor denominaţii de pe eşichierul religios al epocii Ceauşescu, vezi Ibidem, pp. 200-224.
44 Spre exemplu, Alan Scarfe, Emil Freund, Vlad Georgescu, Sergiu Grossu, Dennis Deletant (ale căror lucrări au fost citate mai sus); Mihnea Berindei, România lui Ceauşescu – un naufragiu planificat, II, în „22”, nr. 47, 24-30 noiembrie 1998, pp. 12-13; Virgil Nemoianu, Jocurile divinităţii. Gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu, ed. îngrijitã de Ioan I. Icã Jr., Bucureşti, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997, p. 139; Daniel Barbu, Pesimismul luminat, sau despre posibilitatea gândirii de stânga, prefaţă la Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 13; idem, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p. 53. Vlad Georgescu avea să surprindă cu exactitate esenţa acţiunii: „creştinii evanghelici se mişcau în mod clar şi curajos în câmpul politicii, promovând reforme care ar fi
schimbat nu numai relaţiile Biserică-Stat, ci însăşi natura statului totalitar“;Vlad Georgescu, „Romanian dissent: its idea“, în loc. cit., p. 189.

Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor
Observaţii generale

Constituirea, extinderea şi gestionarea unei reţele informative eficiente, având ca scop controlul total asupra populaţiei, a fost principalul obiectiv al Securităţii statului în toate etapele funcţionării sale istorice. Încă de la înfiinţare, au fost emise norme şi ordine interne prin care s-au stabilit regulile generale ale muncii în reţea799, astfel încât ea să asigure pe de-o parte cunoaşterea profundă a stării de fapt, a situaţiei din ţară, şi pe de altă parte să permită prevenirea şi descurajarea oricărei acţiuni ostile regimului comunist. Reţeaua informativă a fost principalul instrument de control al Securităţii asupra populaţiei, deopotrivă prin atribuţiile pe care le îndeplinea şi prin amplitudinea la care a ajuns să funcţioneze. Gradul ei de extindere şi modul de dirijare au evoluat şi s-au adaptat, reflectând traseul ideologic stabilit de partid, dar funcţiile de bază au rămas aceleaşi: culegerea de informaţii cu valoare operativă direct de la sursă, privind atitudinea cetăţenilor faţă de regim, urmată de prevenirea şi anihilarea oricăror acţiuni neconforme ideologiei oficiale. În consecinţă, în cele patru decenii de funcţionare a Securităţii metodele de recrutare şi modul de lucru cu reţeaua informativă au evoluat în limitele respectării acestor două obiective principale.
Scopul, obiectivele şi circumstanţele recrutării
Reţeaua informativă a Securităţii a fost alcătuită de-a lungul timpului din mai multe categorii de surse, diferenţiate în funcţie de nivelul la care puteau acţiona operativ şi, implicit, de valoarea informaţiilor pe care le puteau furniza sau la care puteau accede.
1. Persoana de sprijin era folosită pentru a culege informaţii la un nivel elementar, de primă sesizare, pentru redactarea rapoartelor de investigaţii (care conţineau simple date biografice sau profesionale), pentru filajul la domiciliu sau pentru realizarea unor combinaţii operative. În primii ani de funcţionare a Securităţii sarcinile îndeplinite de persoana de sprijin reveneau informatorului necalificat, cele două categorii fiind, în esenţă, echivalente. Acestea erau surse care nu dispuneau de aptitudini deosebite pentru culegerea de informaţii şi nu aveau experienţă sau posibilităţi prea mari de pătrundere într-un anumit mediu. În orice caz, atât informatorii necalificaţi, cât şi persoanele de sprijin se recrutau „din rândul cetăţenilor patrioţi”, foarte disponibili şi care de multe ori contactau din proprie iniţiativă organele de informaţii.
2. Informatorul, definit de la bun început drept „elementul de bază al acţiunii informative”800, este principala categorie de surse pe care se baza reţeaua Securităţii, fiind recrutat şi dirijat pentru culegerea sistematică de informaţii despre persoane, evenimente, acţiuni, medii profesionale etc. Informatorul era selectat şi instruit să desfăşoare o activitate mult mai ofensivă decât persoana de sprijin, lucra într-o manieră sistematică, bine organizată, avea acces la informaţii foarte utile despre persoana sau mediul pe care îl supraveghea, avea aptitudini dovedite pentru genul acesta de activitate, avea o bună acoperire în mediu şi nu risca să fie deconspirat. În această categorie puteau fi incluşi atât cei proveniţi „din mijlocul elementelor străine de clasa muncitoare” (inclusiv deţinuţi politici, recrutaţi prin şantaj sau constrângere), cât şi persoane ataşate regimului, dar nesuspectate în anturajul în care urmau să fie dirijate.
3. Rezidentul poate fi definit ca un informator cu calităţi excepţionale, capabil să se substituie ofiţerului în anumite situaţii şi să ţină legătura cu alte surse din reţea (5-10 persoane). Putea prelua informaţii pe care le preda ofiţerului şi putea trasa sarcini în locul acestuia. Cu aprobarea ofiţerilor superiori, putea dirija şi informatori, însă de regulă avea în legătură persoane
799 Instituţia Securităţii, sub diferitele ei denumiri (Direcţia Generală a Securităţii Poporului, Ministerul Securităţii Statului, Direcţia Generală a Securităţii Statului, Consiliul Securităţii Statului şi Departamentul Securităţii Statului) a trecut, ca unitate distinctă a Ministerului Afacerilor Interne, prin mai multe organizări şi restructurări, dintre care cele mai importante s-au produs în 1949, 1952, 1963, 1967 şi 1972.
800 ASRI, fond D, dosar nr. 9897, f. 188.

de sprijin. Spre deosebire de ofiţeri, rezidenţii nu puteau recruta singuri alte persoane. Rezidenţii se alegeau din rândul cadrelor de partid sau UTC, al ofiţerilor în rezervă (caz în care puteau primi în legătură până la 30 de persoane de sprijin, în unele etape ale funcţionării Securităţii), ori al informatorilor cu calităţi şi rezultate deosebite. Spre deosebire de informatori, rezidenţii nu se recrutau niciodată din rândul nemembrilor de partid; în plus, nu puteau fi recrutaţi prin constrângere, ori din rândul persoanelor cu antecedente politice sau penale.
4. Gazda casă de întâlniri era persoana care, în mod secret şi organizat, îşi punea locuinţa la dispoziţia ofiţerilor de Securitate pentru întâlniri conspirate cu informatorii din reţea. Gazda nu participa la întâlniri şi nu cunoştea conţinutul discuţiilor care se purtau la domiciliul său, însă avea obligaţia de a asigura deplina conspirativitate asupra relaţiei cu ofiţerul. Gazda casei de întâlniri nu se recruta niciodată din rândul cetăţenilor străini or al celor care făceau obiectul unor acţiuni de urmărire, iar locuinţa conspirativă era folosită, de regulă, de către un singur ofiţer.
Toate aceste tipuri de surse care alcătuiau reţeaua informativă erau înregistrate ca atare în evidenţe, primeau nume conspirative şi puteau „promova” sau „retrograda” dintr-o categorie în alta, în funcţie de sarcinile mai mult sau mai puţin complexe pe care le puteau rezolva la un moment dat sau ca rezultat al unor schimbări în activitatea lor profesională. De pildă, o persoană de sprijin cu calităţi dovedite în culegerea de informaţii putea fi trecută în categoria superioară a informatorilor, cu aprobarea şefilor ierarhici ai ofiţerului de legătură; de asemenea, un informator care nu mai avea acces la informaţiile de interes pentru ofiţer (în idiomul Securităţii, „nu mai dispunea de posibilităţi” pe lângă obiectiv) putea fi trecută în categoria persoanelor de sprijin sau a colaboratorilor ori direct în evidenţa pasivă. Dirijarea, verificarea şi evaluarea activităţii tuturor categoriilor de surse se făcea periodic, la intervale şi după criterii bine stabilite. În funcţie de evaluările periodice şi de posibilităţile lor informative în mediul în care erau utilizate, sursele puteau fi menţinute în reţea perioade mai scurte sau mai lungi de timp (mergând uneori până la zeci de ani) şi puteau fi predate în legătura altei unităţi a Securităţii, odată cu schimbarea domiciliului sau a locului de muncă, dacă se considera util sau necesar. Din toată această ierarhie, informatorii şi rezidenţii au fost consideraţi de la bun început „sursele de bază, cele mai serioase şi conspirative (sic!) pentru obţinerea rezultatelor care ne interesează în investigaţie”801.
Indiferent de gradele şi nuanţele care departajau diversele categorii de surse, scopul introducerii lor în reţea, adică scopul recrutării, era supravegherea unui mediu sau anturaj, de multe ori supravegherea unei singure persoane802, despre care existau date ori suspiciuni că ar avea opinii sau atitudini diferite faţă de cele acceptate oficial. Excepţie face recrutarea în scopul compromiterii, care merită o discuţie separată, fiind mai degrabă o măsură extremă într-o acţiune complexă de urmărire. Motivele recrutării unei surse coincid cu motivele urmăririi altor persoane, fiind în consecinţă extrem de diverse: atitudine ostilă sau duşmănoasă faţă de regim, comentarii necorespunzătoare la adresa conducerii de partid şi de stat, intenţii de evaziune (termen care desemnează atât emigrarea legală, cât şi trecerea frauduloasă a frontierei), redactarea unor „scrieri cu conţinut interpretabil” sau a unor lucrări „de sertar”, misticism, prozelitism sau simplă apartenenţă la un cult religios, fie el şi recunoscut legal, ascultarea şi colportarea ştirilor transmise de posturi de radio străine (inclusiv din ţările socialiste), existenţa unor rude sau prieteni în străinătate, relaţiile neoficiale cu cetăţenii străini803, comentariile elogioase la adresa ţărilor
801 Ministerul Securităţii Statului, Directiva despre munca informativă de investigaţii a organelor Ministerului Securităţii Statului, 1953, p. 8.
802 Pentru recrutarea în vederea dirijării exprese pe lângă o persoană, menţionată chiar în Angajament, vezi ACNSAS, fond R, dosar nr. 1019.
803 Relaţiile sau contactele cu cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul României au fost reglementate prin legi speciale, între care cea mai importantă este Legea 23/1971, care prevedea obligaţia fiecăruia de a se prezenta la organele de miliţie pentru a declara prezenţa unui cetăţean străin la domiciliul său, precum şi întocmirea unor rapoarte detaliate la locul de muncă, dacă relaţia se stabilea pe linie de serviciu. Orice alt fel de contact, fie el şi sporadic sau accidental, era considerat „relaţie neoficială” şi putea deveni motivul unei acţiuni de urmărire.

capitaliste, bancurile politice, vizitarea bibliotecilor şi a centrelor culturale străine (deşi funcţionau legal pe teritoriul României) etc. O categorie aparte de urmăriţi este cea a foştilor deţinuţi politici, a membrilor fostelor partide burgheze, a ofiţerilor deblocaţi şi a urmaşilor acestora, în jurul cărora se construia o reţea informativă mult mai extinsă şi mai complexă. Ei formează categoria urmăriţilor „din oficiu”, supravegheaţi perioade foarte lungi de timp (unii dintre ei zeci de ani), fără vreun alt motiv în afara celui strict biografic. La polul opus se află categoria de urmăriţi denumită foarte sugestiv „persoane fără antecedente”, în care intrau toţi cei despre care nu se ştia nimic compromiţător din perspectiva securităţii regimului şi care tocmai din acest motiv puteau deveni suspecţi. Altfel spus, „persoanele fără antecedente” sunt urmărite în calitate de „suspecţi din motive încă necunoscute”.
19 septembrie 2009

Personaje publice hidoase (III)

Viaţa publică din România este populată de tot felul de specimene. Pe o parte dintre ele le-ai ocoli, dacă le-ai vedea pe stradă. Apar însă la televizor. Indivizi cu nudul în creier fac din România o imensă mahala. Fără idei, fără limba română rostită corect, fără moralitate, aceşti caraghioşi asigură circul. Din prea mult circ, nu mai ştii care este normalitatea şi până la urmă a cui este această ţară. Între foştii comunişti, securişti, demnitari corupţi şi aceste pesonaje (cele două mulţimi se şi întrepătrund), există marea masă tăcută şi care înghite orice.

George (Gigi) Becali este tipul de mafiot sicilian pervertit în şmecher de Ferentari. Şi dacă mafioţii mai şi munceau pentru bani, acest analfabet n-a fost nevoit să muncească. A primit aproape gratis terenuri ale armatei române (săru’ mâna, domnu’ Babiuc), cu consimţământul lui Victor Babiuc, fost ministru al Apărării, pe care apoi le-a vândut la preţul pieţii. Toţi cei care-l contestă pe acest circar sunt etichetaţi “huligani”. Justiţia din România, cea care-i lustruieşte pantofii, a reuşit “performanţa” să-l elibereze, pentru a fi judecat, după ce a terorizat cu gorilele din dotare nişte oameni pentru a-şi recupera maşina. Şi dacă justiţia îi face pantofii, anumiţi “presari” îi ciugulesc din palmă firimiturile şi-l prezintă, pe acest monument de mârlănie şi proastă educaţie, opiniei publice drept model viabil pentru o Românie ce se vrea civilizată. Iată şi un exemplu despre ce poate povesti acest cioban (se-ntâmpla în 2008) în presă, iar cei care-l promovează se numesc ziarişti (???): “Eu mi-am pus Boom TV ăsta, de curând. Şi la Boom TV sunt şi două programe porno. Şi i-am spus lu’ ăla: «Băi, astea scoate-mi-le!» În primul rând, n-am nevoie. În al doilea rând, dacă le am, mă uit la ele. «Pune pe o parolă, pe care eu să nu o ştiu, să nu pot să accesez la ele, ca să nu mă uit.» Doar n-o să mă uit cu nevastă-mea la filme porno.”
18 septembrie 2009

Rechinii tranziţiei din România (I)


Avutul public din România s-a împărţit după cele mai bizare criterii. O regulă foarte des întâlnită a fost aceea a cedării pe nimic a unor bunuri imobile (locuinţe, terenuri) de către societăţile de stat unor privaţi cu care demnitarii statului erau în cârdăşie. Unul din primele tunuri date economiei româneşti, imediat după ’89, a fost achiziţionarea celui mai ţanţoş hotel din Mamaia, aflat în proprietatea CFR, de către fraţii Păunescu (actualii patroni ai postului de televiziune B1TV). Povestea este simplă. Respectivul hotel (“Rex” pe numele său actual) a devenit la un moment dat subiectul unui litigiu. Şi ca în bancurile proaste cu miliţieni, CFR-ul, proprietarul hotelului, a reuşit să piardă procesul “uitând” să plătească taxa de timbru. Astfel, stimabilii fraţi Păunescu au devenit proprietarii hotelului, fără să plătească nimic (l-au primit efectiv cadou). Ulterior, în 2006, Păuneştii vând hotelul respectiv cu 10 milioane de euro. Cei vinovaţi de pierderea hotelului n-au fost deranjaţi niciodată de autorităţi. Dacă într-o ţară normală, Nicolae Ionescu, director general pe atunci, şi domnul Cuzino, directorul departamentului juridic, ar fi luat ani grei de puşcărie pentru asemenea faptă penală, în România nu i-a întrebat nimeni de sănătate. Oricum, B1TV difuzează mereu filme româneşti, din care se înţelege că, dacă fraierii de români nu munceau pe rupte în dictatura comunistă, nu ar mai fi avut ce fura fraţii Păunescu după 1989.
17 septembrie 2009

Cum stâlcea inginerul Adomniţei, fostul ministru al Educaţiei, limba română

Dicţionarul explicativ al limbii române ne spune că verbul “a copia” se conjugă la persoana întâi singular “copiez”. Ce spunea însă inginerul Adomniţei, fostul ministru al Educaţiei, în 2008, citat de “Academia Caţavencu”: “S-a copiat mai puţin, adică dacă poţi să şi copii în acea atmosferă generalizată de copiere care a fost acuzată…” sau “A fost cea mai bună organizare, asta nu înseamnă că elevii n-au încercat să copie”. Cu alte cuvinte, ditamai ministrul Educaţiei stâlceşte destul de urât limba română. Şi-atunci cum poţi să-i pretinzi stimabilei Traianiţa Lazăr, fostă profesoară de limba română la Şcoala Tătărăşeni (o şcoală de pe aici), să nu spună “copie” în loc de “copiază”. Această doamnă Lazăr a folosit timp de zeci de ani forma incorectă a verbului “a copia”, profesoară de limba română fiind. Dar nu era ministru şi, vorba cuiva, a avut şi rezultate. Că aceste rezultate s-au datorat faptului că unii elevi au reuşit “să copie” (vorba stimabilei) este altă poveste.

Analiza dictaturii comuniste (LXXIX)


Disidenţa religioasă
Propaganda ateistă a fost încă de la începuturile regimului comunist o realitate, reluată cu putere în anii 1970, după aşa-numita minirevoluţie culturală, care a dus şi la aberantul cult al personalităţii, apogeul fiind atins în anii 19801. Puţini cetăţeni români au refuzat să participe la acest deşănţat cult de inspiraţie stalinistă. Între cei refractari s-au situat (şi) membrii unor comunităţi creştine neoprotestante, mai exact evanghelice, pentru care exista o evidentă incompatibilitate între a fi creştin şi adulator, chiar şi formal, al liderului partidului-stat. Unii dintre aceşti creştini practicanţi nu doar că au refuzat să se înscrie pe linia oficială a regimului, dar au şi trecut la contestatarea deschisă a acestuia, aşa cum au mai făcut-o unele grupuri de intelectuali, muncitori, membrii unor comunităţi etnice2.
Opoziţia faţă de regimul Ceuşescu pornită din interiorul comunităţilor (neo)protestante are explicaţii de natură religioasă, politică şi sociologică (generaţională)3. Mai ales între baptişti au apărut nemulţumiri legate de neacordarea de către „organele” de stat a unor autorizaţii pentru construirea de noi lăcaşuri de cult sau extinderea celor existente, absolut necesare pentru a face faţă creşterii considerabile a numărului de membri. Concepţiile religioase ale baptiştilor, entuziasmul lor i-a determinat să se angajeze în ridicarea de biserici fără aprobarea autorităţilor şi să se lanseze în acţiuni evanghelistice în afara lăcaşurilor de cult, ceea ce era inacceptabil pentru regimul comunist. Existenţa în bisericile baptiste a unor membri cu idei moderne asupra raporturilor dintre Stat şi Biserică, dar având şi legături între ei au dus în cele din urmă la apariţia unor întrebări privind relaţiile dintre confesiunea lor şi statul comunist, în mod special cu Departamentul Cultelor4. Între anii 1973 şi 1989, dar în mod special între 1973-1979/1980, Uniunea Bisericilor Baptiste a trecut printr-o criză majoră, care a fost provocată de relaţia dintre Biserică şi Stat, pe de o parte, dar şi de cea dintre generaţii/grupuri interne, pe de altă parte, de altfel cauze interdependente.
Cel care a demarat acţiunea de contestare mai întâi în interiorul Uniunii Baptiste, apoi în raport cu statul a fost Iosif Ţon (cu o sinuoasă biografie anterioară5), reîntors în România în 1972, după studii la Oxford. Ţon a exercitat o influenţă considerabilă asupra coreligionarilor săi, în mod deosebit asupra pastorilor tineri. El şi-a diseminat ideile în mai multe lucrări programatice. Prima a fost Doctrina Baptistă despre Biserică (ultima parte a acesteia era intitulată Cine îşi va pierde viaţa), în care era prezentată situaţia existentă în bisericile baptiste din România, inclusiv toate imixtiunile statului în activităţile de cult. Acţiunea lui viza în primul rând recâştigarea drepturilor pierdute de comunităţi. Rezumată sub forma unei scrisori de pastorul Vasile Taloş, iar prin implicarea lui Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou semnată de 50 de pastori, lucrarea a fost depusă la registratura conducătorului statului6. Expediate în Anglia textele au fost tipărite în engleză şi română şi difuzate de Keston College (o organizaţie înfiinţată de reverendul Michael Bourdeaux în anii 1960, care monitoriza situaţia religioasă din ţările comuniste), inclusiv în Statele Unite ale Americii. În acel moment se pregătea Conferinţa Europeană de la Helsinki, iar la Washington aveau loc discuţii pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Toate acestea au determinat autorităţile de la Bucureşti să poarte discuţii cu protestatarii şi cu Uniunea Baptistă. Restricţiile au fost ridicate, iar de ele au beneficiat şi
1 Vezi Klaus Heitmann, Cultul personalităţii: Nicolae Ceauşescu, în „22”, nr. 6, 6-12 februarie 2001, pp. 10-11.
2 Emil Freund, Nascent dissent in Romania, în Jane Leftwich Curry (ed.), Dissent in Eastern Europe, New York, Praeger, 1983, pp. 60-68; Vlad Georgescu, Romanian dissent: its idea, în Jane Leftwich Curry (ed.), op. cit., pp. 182-194.
3 Vezi Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu: Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), în Analele Sighet, vol. 10, 2003, pp. 203-227.
4 Trevor Beeson, Discretion and Valour. Religious conditions in Russia and Eastern Europe, Revised edition with a Foreword to the first edition by Sir John Lawrence, London, Collins, Fount Paperbacks, Philadelphia, Fortress Press, 1982, pp. 372-373; Alan Scarfe, Romanian Baptists and the State, în „Religion in Communist Lands”, vol. 4, nr. 2, Summer 1976, p. 15.
5 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1087, vol. 1-2, ibidem, dosar nr. 109 833, vol. 1-3.
6 Iosif Ţon, Confruntări, Oradea, Editura Cartea Creştină, 1999, pp. 11-77; Trevor Beeson, op. cit., pp. 372-373; Alan Scarfe, op. cit., pp. 15-18; Alan Scarfe, A Call for Truth: An Appraisal of Romanian Baptist Church - State Relationships, în „Journal of Church and State”, Autumn 1979, pp. 435-438.

celelalte culte evanghelice7. Un alt document, Locul creştinului în socialism, a fost redactat de Iosif Ţon în 1974, încercând să explice modul în care puteau creştinii să trăiască într-un stat a cărui ideologie era virulent ateistă. Şi acesta a fost trimis în Anglia şi publicat sub titlul Manifestul creştin. Un exemplar a fost expediat lui Ceauşescu. Autorităţile au reacţionat în maniera binecunoscută: percheziţii, confiscarea bibliotecii, a notiţelor personale şi a corespondenţei celui care îndrăznise să tulbure apele. Fiind acuzat de „propagandă care pune în pericol securitatea statului“, Ţon a fost timp de 6 luni în arest la domiciliu. În favoarea lui s-au iniţiat acţiuni de protest. Datorită rezistenţei sale în faţa ameninţărilor, a sprijinului tacit al coreligionarilor din ţară şi intervenţiilor din afară, autorităţile s-au văzut nevoite să înceteze ancheta şi arestul la domiciliu8.
Afirmarea doctrinei drepturilor omului pe scena internaţională în anii 1970, apariţia unor orgaizaţii influente care monitorizau situaţia din toată lumea, în mod deosebit din ţările cu regimuri dictatoriale şi totalitare, au determinat guvernele să ia în considerare noua problematică. În mod deosebit interesul arătat de americani a fost foarte important, aceasta mai ales odată cu ajungerea la Casa Albă a preşedintelui Jimmy Carter9. Noua conjunctură a fost utilizată şi de protestatarii din România. În mod deosebit pentru evanghelici era o încurajare faptul că noul preşedinte american era un binecunoscut baptist practicant10, cu o sensibilitate sporită în materie de libertate religioasă. De asemenea, audierile din Congresul SUA legate de acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România s-au dovedit o reală tribună pentru apărătorii drepturilor omului, o modalitate propice pentru exercitarea unor presiuni asupra regimului totalitar de la Bucureşti11.
În acest timp măsurile autorităţilor române împotriva neoprotestanţilor români au fost reluate cu şi mai mare putere (retrogradări din funcţie şi concedieri, amenzi pentru adunarea în locuinţe particulare pentru rugăciune, comuniune şi studiu biblic, presiuni împotriva elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile)12. Au continuat diferendele între liderii Uniunii Baptiste şi contestatari, iar raporturile cu Departamentul Cultelor au atins un nivel critic13.
Din iniţiativa lui Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Aurelian Popescu a fost alcătuită lucrarea Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, în care erau documentate numeroase cazuri de persecuţie pe motive religioase din întreaga ţară, puse în oglindă cu tratatele internaţionale semnate de guvernul de la Bucureşti. Într-un material intitulat Chemarea la adevăr – şi care se dorea o introducere la precedentul – se preciza că „este vorba de o persecuţie sistematică, dar mascată, a credincioşilor, cruntă şi totuşi dificil de sesizat din afară, extrem de dureroasă pentru cei ce o îndură şi totuşi greu de înţeles pentru observatorul extern“. Erau scoase în evidenţă măsurile administrative împotriva împotriva credincioşilor evanghelici, excluderea lor din funcţii de conducere la care erau îndreptăţiţi ca urmare a studiilor şi competenţei; persecutarea copiilor evanghelicilor în şcoli (mai ales în licee şi universităţi); împiedicarea exercitării libere a cultului; hărţuirea şi insultarea pastorilor; interzicerea adunării în familii; presiuni pentru transformarea unor credincioşi în informatori. Acest document a fost semnat de şase pastori şi laici evanghelici (Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Aurelian Popescu, baptişti, Constantin Caraman, penticostal, şi Silviu Cioată, creştin după Evanghelie)14. Ca şi lucrările anterioare, şi aceasta a fost expediată ambasadelor SUA şi Marii Britanii, unor persoane şi organizaţii
7 Iosif Ţon, op. cit, pp. 22-24; Alan Scarfe, op. cit., p. 433.
8 Iosif Ţon, op. cit, pp. 81-119.
9 Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney, Relaţii româno-americane. 1940-1990, traducere de Mihaela Sadovschi, Prefaţă de V. Fl. Dobrinescu şi Kurt W. Treptow, Iaşi, Editura Institutul European, 2002, pp. 388-417. Şi noul ambasador român la Washington între 1976-1978, Nicolae M. Nicolae, sesiza noua realitate; vezi Nicolae M. Nicolae, O lume aşa cum am cunoscut-o. Amintirile unui fost ambasador al României, Bucureşti, Editura Pro Domo, 2000, p. 80 şi p. 125.
10 Potrivit lui Nicolae M. Nicolae, Carter era un „om profund religios şi moral“ (Nicolae M. Nicolae, op. cit., p. 77), „un baptist profund religios“ (ibidem, p. 83). Nicolae Ceauşescu remarca şi el religiozitatea lui Carter, dar pentru liderul român aceasta nu putea fi decât o slăbiciune; Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui general de securitate, în româneşte de Horia Gănescu şi Aurel Ştefănescu, Bucureşti, Editura Venus, 1992, pp. 174-181, 254-256.
11 Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney, op. cit., passim.
12 Iosif Ţon, op. cit, p. 24.
13 Alan Scarfe, Romanian Baptists Congress, în „Religion in Communist Lands”, vol. 5, nr. 2, Summer 1977, pp. 94-98; Trevor Beeson, op. cit., p. 375.
14 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 2-18; Iosif Ţon, op. cit, pp. 125-133; Sergiu Grossu, Calvarul României Creştine, f.l., Editura „Convorbiri literare“ – ABC Dava, 1992, pp. 128-133.
200
occidentale, inclusiv la postul de radio „Europa liberă”15, care a şi difuzat-o la 3 aprilie 1977. Textul evidenţia că România, chiar dacă era semnatară a Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1 august 1975, Helsinki), nu-şi respecta obligaţiile internaţionale, persecutându-şi proprii cetăţeni16. În dosarul privind România al Comisiei Helsinki, reunită la Belgrad în 1978, avea să se regăsească şi acest document elaborat de evanghelicii români17. Represiunea împotriva semnatarilor a fost însă rapidă şi dură, toţi fiind arestaţi chiar a doua zi după difuzarea textului la „Europa Liberă”. De fapt, tot atunci au fost reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu, o dovadă clară că regimului îi era teamă de contestare, în mod deosebit de cea mediatizată18. Anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, acuzaţi de trădare şi conspiraţie (ceea ce îi expunea chiar condamnării la moarte în cazul unui proces), protestatarii evanghelici au fost în cele din urmă eliberaţi, cel mai probabil pentru a se evita complicaţiile interne şi internaţionale. În acelaşi timp, persecuţiile împotriva credincioşilor evanghelici, mai ales împotriva copiilor acestora, au încetat19. Rearestaţi în toamna aceluiaşi an, ei au ameninţat că vor fi acuzaţi de homosexualitate şi că vor fi internaţi în clinici de psihiatrie. A urmat demiterea lor din posturi şi interdicţia de a predica în biserici20. De asemenea, Securitatea a pus în aplicare măsuri de compromitere a celor 6 disidenţi evanghelici21.
Nesoluţionarea cererilor cultelor neoprotestante a determinat o susţinută acţiune petiţionară, dar şi intervenţii occidentale în favoarea lor. În contrapartidă, după cum se menţiona într-un document, Ministerul de Interne al Bucureştiului a „întreprins măsuri de influenţare şi de temperare a stărilor de spirit necorespunzătoare în rândul credincioşilor neoprotestanţi şi acţionează în continuare pentru cunoaşterea şi prevenirea eventualelor activităţi de natură a prejudicia interese ale statului român“22. Reducerea la tăcere prin şantaj, compromitere, teroare a opozanţilor regimului era o practică obişnuită a serviciilor represive româneşti. Anturajul celor avuţi în vedere era înţesat cu informatori, frecvent se făceau razii, se iniţiau acţiuni de izolare şi de discreditare socială23.
Cea mai radicală acţiune contestatară pornită din lumea evanghelicilor români a fost fără îndoială cea iniţiată de un grup de nouă baptişti – Pavel Nicolescu, Nicolae Traian Bogdan, Emerich Iuhasz, Ioan Brisc, Petru Cocârţeu, Ioan Moldovan, Nicolae Rădoi, Ludovic Osvath şi Dimitrie Ianculovici, care în aprilie 1978 au pus bazele Comitetului Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC). Comitetul a solicitat imediat aderarea la organizaţia elveţiană Christian Solidarity International (cu sediul la Zürich)24. Membrii săi au trimis autorităţilor superioare de stat şi conducerii Uniunii Baptiste o Declaraţie şi un apel intitulat Încetaţi prigoana. În declaraţie erau invocate Constituţia şi tratatele internaţionale semnate de România (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa). Scopul declarat al Comitetului era cuprins în şase puncte: „afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine; apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă; apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase; promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cu cei din străinătate;
15 Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, Perioada 1968-1978, Bucureşti, 1995, p. 399; Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969-1989), Bucureşti, 1996, p. 100.
16 Iosif Ţon, op. cit, p. 126.
17 Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights Movement: A Romanian Solution, în „Religion in Communist Lands”, vol. 7, nr. 8, Autumn 1979, p. 167.
18 Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, pp. 398-399; Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare… p. 100; Pavel Nicolescu se solidarizase cu acţiunea lui Paul Goma, fiind „unul dintre primii semnatari de prestigiu“ ai apelului din 1977 al scriitorului disident; Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 215, 229)
19 Iosif Ţon, op. cit, p. 127.
20 Dennis Deletant, op. cit., p. 219.
21 Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, pp. 439-440.
22 Ibidem, pp. 431-432.
23 Pentru unele detalii asupra tehnicilor Securităţii, vezi H.-R. Patapievici, Lucrarea Securităţii, în „22”, (I) nr. 9/27 februarie-5 martie 2001, p. 5; (II) nr. 10/6-12 martie 2001, p. 5; (III) nr. 11/13-19 martie 2001, p. 7; Marius Oprea, Modalitatea de racolare a informatorilor, în Istoria recentă în Europa. Obiecte de studiu, surse, metode“, Bucureşti, Colegiul Noua Europă, 2002, pp.198-204.
24 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, f. 65; Petru Cocârţeu, Viziunea unei naţiuni, f.l., Editura Macarie, 1998, pp. 99-100.

informarea opiniei publice din România şi străinătate asupra persecuţiei religioase din România; analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste“. Declaraţia era semnată de cei nouă membri fondatori ai ALRC25. În apelul către conducătorii PCR şi ai guvernului român, ai Departamentului Cultelor, ai reprezentanţilor Justiţiei, ai Securităţii şi ai liderilor Cultului Baptist, se cerea încetarea persecuţiilor religioase în România. Concetăţenii semnatarilor apelului erau îndemnaţi la solidaritate: „să ne unim vocea împotriva discriminărilor şi a nedreptăţilor, împotriva încălcărilor de orice fel a drepturilor fundamentale ale omului“26.
Acţiunea protestatarilor religioşi a fost catalogată de conducătorii cultelor, inclusiv de cei ai Uniunii Baptiste, ca activitate politică. Răspunsul celor direct vizaţi a fost că şi liderii cultelor erau implicaţi în politică, dar în beneficiul partidului comunist, pe când membrii ALRC făceau „politică împotriva regimului comunist, apărând drepturile Bisericii“, ale creştinilor persecutaţi, indiferent de confesiune27. Deşi iniţiată de evanghelici, organizaţia a ajuns să aibă un caracter interconfesional28.
Implicarea acestor cetăţeni români în contestarea atotputerniciei regimului comunist are explicaţii (parţiale) în viziunea eschatologică a tuturor membrilor organizaţiei. Nu trebiuie să pierdem din vedere că în anii 1970 a avut loc în România, în pofida asaltului ateist şi a măsurilor represive ale regimului, o veritabilă renaştere religioasă. Proclamarea judecăţii lui Dumnezeu asupra oricărei forme de păcat şi injustiţie, inclusiv a compromisului colaborării (conducerii) Bisericii cu Statul, potenţa opoziţia faţă de ambele autorităţi29.
ALRC s-a angajat în acţiuni revendicative care atingeau practic toate aspectele vieţii religioase şi culturale din România. La 5 iulie 1978, Consiliul de Stat, Ministerul Justiţiei, Departamentul Cultelor şi Uniunea Baptistă au primit Programul de Revendicări elaborat de Comitetul pentru „Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă” (ALRC). Acesta avea să se dovedească cel mai important act al organizaţiei. Chiar în preambul era subliniată loialitatea faţă de ţară a semnatarilor, dar şi calitatea de creştini (practicanţi), fiind menţionată dorinţa de a contribui la „apărarea drepturilor fundamentale ale omului, la respectarea prevederilor constituţionale“. Se constata neschimbarea timp de 30 de ani a poziţiei Partidului Comunist Român faţă de religie şi încordarea relaţiilor dintre stat şi biserică, ceea ce provoca „o permanentă stare de suferinţe şi tensiune pentru credincioşi“. Întrucât o asemenea situaţie nu mai putea continua, se considera necesară o schimbare de atitudine. Organelor centrale de partid şi de stat li se cereau satisfacerea unui număr de 24 de puncte, care depăşeau cadrul confesional, în conformitate cu prevederilor constituţionale ale României, precum şi a acordurilor internaţionale cu referire la drepturile omului pe care aceasta le ratificase, contestându-se expres monopolul ideologic al partidului comunist asupra societăţii româneşti. În încheiere se sublinia: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini […]. Idealul nostru, al creştinilor, este o biserică liberă într-un stat liber“ (subl. n.)30. Programul a fost semnat de 27 de persoane (25 de baptişti, un ortodox şi un penticostal): Pavel Nicolescu, Dimitrie Ianculovici (purtători de cuvânt ai organizaţiei), Ioan Moldovan, Nicolae Traian Bogdan, Petru Cocârţeu, Emerich Iuhasz, Nicolae Rădoi, Ioan Brisc, Ludovic Osvath, Gheorghe Braşoveanu, Pavel Spunei, Nicolae Păulescu, Ionel Prejban, Trifon Gîrboni, Vasile Dochiţa, Ioan Dîmbeanu, Zoltan Vereş, Ioan Flonta, Radu Căpuşan, Iosif Enyëdi, Viorel Codreanu, Marin Bălaş, Vasile Lucaci, Viorel Zerge, Ioan Teleagă, Ioan Teodosiu şi Ioan Mircu31.
Represiunea împotriva membrilor ALRC a fost puternică şi concertată, fiind vorba de acţiuni ale Departamentului Cultelor, Securităţii, autorităţilor locale, dar şi ale conducerii Uniunii Baptiste: licenţieri din posturile ocupate, supraveghere, arestări, maltratări, condamnări (aşa s-a întâmplat cu Nicolae Rădoi, Petru Cocârţeu, Ionel Prejban, Dimitrie Ianculovici, Ludovic Osvath şi Nicolae Traian Bogdan)32. Mai mult chiar, unii dintre membrii şi colaboratori ALRC aveau să moară în condiţii
25 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 66-67.
26 Ibidem, ff. 68-70.
27 Pavel Nicolescu, După mine, expresia „Biserică de stat” nu are nici un sens, interviu realizat de Mihai Suciu, în „Creştinul Azi”, nr. 2, 19, iunie 1993, p. 12.
28 Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 99–100.
29 Paul Negruţ, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei“ bizantine, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel“, 2000, pp. 143-144.
30 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 71-78. Vezi şi Sergiu Grossu, op. cit., pp. 135-137.
31 Ibidem.
32 Alan Scarfe, op. cit., pp. 170, 173-174; idem, A Call for Truth…, p. 448; Sergiu Grossu, op. cit., pp. 137-142, 152; Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 100, 134; Paul Negruţ, op. cit., p. 144.
202
suspecte: Sabin Teodosiu, Petru Clipa, Nicolae Traian Bogdan etc33. Într-un context extrem de dificil, ALRC a continuat să monitorizeze situaţia religioasă în România şi să ceară oprirea persecuţiilor contra credincioşilor diferitelor confesiuni34.