30 august 2009

Tăriceanu a transformat cercetarea ecologică de stat în afacere imobiliară pentru mafia pesedistă


Dealer-ul de maşini poluante Tăriceanu a făcut cadou singurul institut de stat pentru cercetări ecologice unor protejaţi ai PSD şi PC. Care l-au închis şi l-au vândut la metru pătrat, în mod cât se poate de natural. Rezultatul a fost, evident, foarte verde. În conturi. Cadoul a venit prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instituţie de stat subordonată, la acea vreme, direct lui Tăriceanu.

Convertirea de la ecologism la creştinism

Institutul de Ecologie Aplicată (IEA) a fost înfiinţat prin hotărâre de guvern în 1997, prin reorganizarea Centrului de Cercetări pentru Tehnologii Ecologice. Conform statutului, în obiectul de activitate al institutului intrau cercetarea în domeniul ecologiei, realizarea de noi produse ecologice şi inovarea de noi tehnologii ecologice. Cam asta au şi reuşit să facă amărâţii ăia de cercetători care au muncit acolo până în 2005, mama lor de intelectuali. Până în acel an, cercetătorii de la IEA reuşiseră să obţină câteva medalii la Salonul Internaţional de la Geneva şi brevetaseră la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) câteva zeci de invenţii. Însă, în 2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) a hotărât că cercetarea nu face nici doi bani în România şi a scos institutul la vânzare. Cumpărătorii, fraţii Vasile şi Dumitru Creştin şi Adrian Gaşpar, nişte intelectuali, fini cunoscători în probleme de ecologie, au sărit imediat în sprijinul cercetării româneşti şi au cumpărat IEA.

Cum te-ajută Saitoc să cumperi terenuri aflate la stat pe stoc

Institutul avea în patrimoniu, la ora tranzacţiei, jumătate de hectar de teren, situat într-una din cele mai bune zone de construit ale Bucureştiului. Am făcut precizarea ca nu cumva să creadă cineva că setea de cercetare şi ecologie i-a mânat pe cumpărători în luptă – evident, a fost doar foamea de afaceri imobiliare. Fraţii Creştin s-au gândit că în locul institutului ar putea să crească un beton ecologic şi nişte blocuri din alea naturale, fără E-uri, o frumuseţe. Aşa că n-au stat pe gânduri: cu nici jumătate de milion de euro, au cumpărat de la AVAS clădirile IEA şi 4.193 de metri pătraţi de teren, situat pe Spaliul Independenţei, în apropiere de parcul industrial Semănătoarea. Pe lângă toate bunătăţile cumpărate, Creştinii au preluat şi datoriile institutului, de aproximativ 40.000 de euro, datorii ce intrau în suma de aproape jumătate de million de euro. În demersurile lor filantropice, fraţii Vasile şi Dumitru Creştin şi Adrian Gaşpar au fost sprijiniţi de Dumitru Saitoc, partener de afaceri al celor trei şi consilier al fostului ministru al economiei, Codruţ Şereş. Despre Saitoc vă vom povesti mai multe ceva mai încolo. Deocamdată, rămâneţi cu noi pentru a afla culmile pe care s-a ridicat cercetarea românească sprijinită de oamenii de o calitate rară despre care v-am relatat până acum.

Cercetătorii cred şi nu cercetează, de frică, cum s-a făcut privatizarea

După privatizare, cercetarea în IEA a ajuns pe nişte culmi care au făcut-o să ameţească atât de tare încât şi-a rupt gâtul. Privatizat în 2005, IEA a fost închis în acelaşi an, iar cercetătorii au fost trimişi acasă. Mărioara Godeanu, cercetător ştiinţific şi fost director al institutului, a refuzat să facă vreo declaraţie privind privatizarea, afirmând că îi este teamă să vorbească şi preferă să îşi crească nepotul liniştită. În schimb, Vasile Creştin, unul dintre cumpărători, suferă de amnezie. El a declarat pentru “Academia Caţavencu” că a cumpărat institutul în urmă cu o lună, adică în mai 2008. Când l-am întrebat de la cine l-a cumpărat, Vasile Creştin ne-a declarat că l-a luat de la “cumpărătorii care sunt”, că nu îşi mai aduce aminte de la cine l-a cumpărat, pentru că nu are actele la îndemână, dar mai ales pentru că “el cumpără o grămadă de terenuri şi vinde”.De asemenea, Vasile Creştin a mai spus că “nu este proprietarul institutului” şi “nu are nici o problemă cu institutul”. Pe scurt, a concluzionat cu “nu ştiu, nu cunosc nimic”.

Afaceri fără E-uri, dar cu milioane de euro

Dom’le, ca să vezi: acelaşi Vasile Creştin, care nu îşi mai aduce aminte nimic, a scos terenul IEA la vânzare încă din 2006. Prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în 22 noiembrie 2006, Vasile Creştin, Dumitru Creştin şi Adrian Gaşpar se angajează să vândă societăţii Base Group Romanian Export Company terenul institutului, în suprafaţă de 4.193 mp, pentru suma de 4.280.190 de euro. Până la vânzarea definitivă a terenului, proprietarii (adică IEA, prin fraţii Creştin şi Adrian Gaşpar) se angajau să obţină acordul AVAS pentru vânzarea parcelei şi să plătească datoriile la stat ale institutului. Datoriile nu le-au plătit, aşa că ANAF a pus, în 2006, sechestru chiar pe cloşca cu puii de aur, şi anume pe terenul de 4.193 de metri pătraţi. Tragem acum linie şi adunăm: Creştinii au cumpărat de la AVAS, cu 440.000 de euro, un teren de 4.193 de metri pătraţi pe care la un an şi ceva distanţă l-au măritat cu o sumă de zece ori mai mare. Profit: 3,8 milioane de euro. Pentru ca tranzacţia să se încheie definitiv, vânzătorii au adunat, până în 2008, toate actele necesare, specificate în antecontractul din 2006: planul de urbanism zonal, certificatul de urbanism, raportul geologic al terenului, dovada că datoriile la ANAF au fost plătite şi, în sfârşit, acordul AVAS pentru vânzarea terenului. E dulce rău acest AVAS, instituţie subordonată, reamintim, întâiului motociclist al ţării: vinde pe trei surcele (440.000 de euro) un institut de cercetare, iar apoi asistă liniştit la desfiinţarea acestuia şi la valorificarea cu sânge rece şi profit fierbinte a terenului aferent (4.280.190 de euro).

Ecumenism imobiliar, ca de la Creştin la musulman

Patronul cumpărătorului, SC Base Group Romanian Export Company, este robul lui Allah, pe numele său Janho Khalil Abdelnour. Din păcate pentru ecologiştii Creştin, iordaniano-americanul este un ţepar de primă mână. Iată şi câteva exemple de ţepe şi şmenuri în regia lui Khalil Abdelnour. Cu una dintre firmele sale, el a luat un credit de la BCR, punând gaj immobile care nu existau. În 2002, Khalil Abdelnour a cumpărat de la APAPS, predecesorul AVAS, Biosin Calafat, pe care a vândut-o la fier vechi în cel mai scurt timp posibil. Cu asemenea antecedente, nu e de mirare că, în cele din urmă, între vânzătorii Creştin şi cumpărătorul Khalil Abdelnour au apărut o serie de conflicte privind terenul IEA. Deşi plătise avansul pentru teren încă din 2006, iordanianul a trebuit să aştepte un an pâna au strâns Creştinii toate actele necesare pentru vânzare. Nu cunoaştem toate dedesubturile litigiului, cert e că, în prezent (iulie 2008-n.m.), conflictul dintre vânzători şi cumpărători a ajuns în instanţă, unde iordanianul încearcă să obţină prin hotărâre judecătorească terenul pentru care a plătit doar un avans.

Apare şi Şereş, care plăteşte la securişti peşcheş

Îi lăsăm pe oameni să se certe la tribunal şi revenim la personajele care au făcut ca Institutul de Ecologie Aplicată să ajungă, din centru de cercetare cu medalii la gât, obiect de inginerii imobiliare (fără cătuşe la încheietură). Cel care i-a recomandat pe fraţii Creştin întru prăduirea IEA, adică omul de legătură dintre cumpărători şi AVAS în procesul de privatizare, a fost Dumitru Saitoc. Saitoc este un fost plutonier de Securitate, cu studii la “Ştefan Gheorghiu”, fost pesedist apropiat al lui Dan Ioan Popescu (fost ministru al Industriilor în guvernarea PSD 2000-2004). Pentru calităţile sale de luptător pentru drepturile societăţilor privatizate, Codruţ Şereş (fost ministru al Economiei, în prezent anchetat de DNA pentru privatizarea Hidroelectrica) l-a numit pe Saitoc consilier personal în 2005, chiar în anul privatizării IEA. Securistul Saitoc a fost membru în Consiliul de Administraţie al Hidroelectrica, dar şi în CA-urile altor zece societăţi de stat. De asemenea, saitoc a fost şi administrator al Scandia Sibiu (firma fraţilor Vasile şi Dumitru Creştin) şi director la Protan, firmă a lui Cristian Burci.

Necolaiciuc, înc-un tun creştinesc şi mă duc!

Printre alte fapte creştineşti ale fraţilor Creştin amintim şi vânzarea de tehnică de calcul către CFR pe vremea lui Necolaiciuc (fostul director general) şi a lui Miron Mitrea. Se întâmpla în anul 2001. În esenţă, tranzacţia suna cam aşa: CFR a cumpărat calculatoare evaluate la 469 de milioane de lei vechi bucata. Furnizorul calculatoarelor-minune, care nici măcar nu erau din aur, a fost Rom Tehno Invent, firmă în care erau acţionari Dumitru Creştin, Adrian Gaşpar şi Livia Mihăilescu, fiica lui Micky Şpagă, omul premierului Năstase. Tot de la Rom Tehno Invent, Necolaiciuc a cumpărat un sistem de monitorizare a căii ferate care nu a mai fost instalat niciodată, deşi CFR a făcut plăţile pentru el. Fraţii Creştin şi-au făcut mâna la privatizări cu Scandia Sibiu, firmă de stat care a fost falimentată şi apoi cumpărată pe bani de bomboane de samaritenii lu’ Creştin. Dumitru Creştin este asociat în câteva firme cu Cristian Burci, patronul Servtrans, firmă der transport feroviar care a primit locomotive şi vagoane moca de la CFR pe vremea lui Necolaiciuc. Cristian Burci şi Dumitru Creştin au reuşit să cumpere mai multe societăţi privatizate de CFR, printre care Romvag şi Meva, care, ulterior, au început să primească contracte fără licitaţie de la CFR. În prezent, Necolaiciuc, fostul şef de la CFR, este anchetat pentru un prejudiciu de 34 de milioane de euro. Vă daţi seama, deci, că Institutul de Ecologie Aplicată a fost cumpărat de adevăraţi experţi în privatizare, mânaţi de cele mai bune intenţii privind stoparea încălzirii globale.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.26/2008.
28 august 2009

Treziţi-vă! Asta nu e România noastră!


Apelul lansat pe “facebook” încearcă să-i trezească pe români. Nu suntem o naţie de hoţi şi manelişti. Îmi place să cred ca românii inteligenţi şi harnici, cinstiţi şi corecţi sunt majoritari. Mişcarea are deja peste 3.500 de membri. Urmează linkul şi alătură-te acestei iniţiative. Doar uniţi românii pot reuşi.
27 august 2009

Pentru posturile tv ale securistului Dan Voiculescu, România = familia Băsescu

Se pare că-n ţara aceasta există o singură problemă: Traian Băsescu (şi mai nou familia domniei sale). Cineva care ar reveni în România după câţiva ani (timp în care a pierdut contactul cu actualitatea românească) şi ar privi la postul de televiziune “Antena 3”, ar putea crede că Băsescu este singura piedică în a trăi bine în ţara lui Voiculescu, Becali sau Vadim. Pentru alde Stan, Ciutacu şi toată gaşca care îi ciuguleşte din palmă lui Voiculescu, duşmanul românilor este Băsescu. Alte subiecte nu există. Doasarele de corupţie ale lui Adrian Năstase nu există, carenţele justiţiei nu există, ţiganiada din Italia şi nu numai nu există, marile averi făcute ilegal nu există, criza economică nu există. Pentru gaşca de “profesionişti” ai antenuţelor există o singură temă: “Să moară politic Traian Băsescu!”. Indiferent dacă vor reuşi sau nu, aceştia pot oferi un preţios material didactic studenţilor de la jurnalism din România viitoare (de peste 50 de ani, când poate vom fi şi noi mai civilizaţi) despre cum poţi dovedi o lipsă crasă de deontologie profesională.

P.S. Dacă tot este acuzat Băsescu pentru ceea ce face o rudă de-a sa, de ce nu este aplicată aceeaşi logică şi în alte cazuri, cum ar fi: tatăl securist al lui Geoană, socrul ministru bolşevic al lui Adrian Năstase etc. Sau pentru gaşca de mincinoşi de la “Antena 3” e mai grav să iei nişte bani decât să nenoroceşti acest popor, cum au făcut bolşevicii, inclusiv rudele unor personaje care ne dau lecţii de justiţie şi moralitate la posturile securistului Voiculescu. În România nu contează până la urmă adevărul, contează doar dacă cei care fac aprecierile te simpatizează ori nu. Aşteptăm hoarda pesedistă să încalece din nou presa şi să scape şi jurnaliştii “Antenei 3” de corvoada Traian Băsescu. Cu un Prostănac în fruntea ţării, subiectele “Antenei 3” ar fi altele: cum creşte iarba duminica, cum fundaţia “Dan Voiculescu” mişcă România etc. Până atunci, pe el, băieţi, desfiinţaţi-l. Ce contează că l-au votat nişte fraieri, iar alţi (sau aceeaşi) fraieri chiar cred în faptele sale.

În filmuleţul de mai jos se vede educaţia acestui securist, dovada clară a faptului că la “Antena 3” nu se dezbat idei şi se propun soluţii, ci se execută ordinele unui individ îmbogăţit cu banii din conturile lui Ceauşescu.

26 august 2009

Buncărul lui Adrian Năstase


După Bunicuţa, Nepotu’ Năstase pare personajul politic cel mai longeviv al democraţiei originale din România. Acestui mafiot de două ruble îi datorăm ceea ce suntem azi în rău (pentru ceea ce este bun în România, meritele sunt ale altora). Năstase Adrian a fost în cele mai înalte funcţii, într-un dispreţ total faţă de tinerii şi copii ucişi în ’89, ştiindu-se faptul că a fost un protejat al Securităţii comuniste, ginere de ministru ceauşist, cel care s-a împotrivit mereu ruperii de practicile dictaturii comuniste. Şi, ca orice mogul care se respectă, Năstase Adrian şi-a construit buncăr (vezi linkul), evident din banii de şpagă. Pentru alte amănunte privindu-l pe cel care ne trimitea (prin oamenii lui) în Congo dacă nu ne convine democraţia originală din România vezi cel mai corupt. Plus alte detalii la linkul următor.

Analiza dictaturii comuniste (LXXV)


Disidenţa în regimul comunist.
Consideraţii generale: disidenţă, rezistenţă, exil, cooptare

Disidenţa faţă de regimurile comuniste din blocul sovietic reprezintă un fenomen cu caracteristici şi dinamică proprii, asociat sfârşitului anilor 1970 şi anilor 1980. Mai precis, este un fenomen a cărui apariţie a fost posibilă numai datorită unor schimbări fundamentale pe plan internaţional, iniţiate prin semnarea Actului Final de la Helsinki în 1975, care s-au suprapus peste un proces paralel de transformări interne a regimurilor comuniste. Acest lucru nu înseamnă, desigur, că în perioadele anterioare nu ar fi existat critici sau proteste împotriva acestor regimuri. Impuse prin forţă şi fraudă electorală, regimurile comuniste din întreaga Europă Centrală şi de Est s-au confruntat de la bun început cu diverse forme de rezistenţă. În România, cea mai notabilă formă de contestare a fost aşa-numita „rezistenţă armată” sau „rezistenţa în munţi,” al cărei scop, niciodată realizat din păcate, a fost crearea unei reţele clandestine capabile să provoace o revoltă naţională împotriva puterii comuniste nelegitime. În afară de aceasta, există deja la acest stadiu al cercetărilor destule dovezi ale existenţei unor răscoale ţărăneşti, greve muncitoreşti şi revolte studenţeşti, cele mai multe suprimate în mod brutal de către regim. Toate aceste forme de contestare, care au apărut ca reacţie la instaurarea dictaturii comuniste, au dispărut treptat după ce au cunoscut un vârf în anul 1956.
În cazul României, până la începutul anilor 1960, atât teroarea îndreptată împotriva tuturor celor ce se revoltaseră sau erau consideraţi potenţiali opozanţi, cât şi pierderea speranţei într-o intervenţie occidentală salvatoare, au contribuit la anihilarea aproape totală a capacităţii societăţii de a acţiona împotriva regimului. Acţiunile de contestare a regimului au reizbucnit în forţă abia în 1977, an marcat de două evenimente de o importanţă deosebită: mişcarea pentru drepturile omului, iniţiată de scriitorul Paul Goma, şi greva minerilor din Valea Jiului. Din acel moment şi până la prăbuşirea sa, regimul comunist se va confrunta continuu cu proteste mai mult sau mai puţin semnificative. Cu toate acestea, cu excepţia revoltei de la Braşov din noiembrie 1987, nici un alt protest nu le va mai egala în amploare pe cele din 1977. Atât în România, cât şi în întregul lagăr comunist, manifestările de nemulţumire faţă de regimurile comuniste au crescut brusc în intensitate în a doua jumătate a anilor 1970, dând naştere aşa-numitului fenomen disident. Acest fenomen se va dezvolta sinuos, dar continuu, de-a lungul anilor 1980, contribuind la prăbuşirea regimurilor comuniste din anumite ţări.
Prima chestiune care impune o clarificare este însăşi natura aparte a disidenţei în comparaţie cu alte forme de protest, anterioare sau contemporane acestui fenomen. Evenimentul care a influenţat cel mai mult evoluţia fenomenului disident a fost Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, încheiată în august 1975 la Helsinki prin semnarea, de către toate cele 35 de state participante, a unui Act Final. Acest document cuprindea, pe lângă prevederile legate de colaborarea în domeniul militar sau în cel economic, şi un capitol aparte privind respectarea drepturilor omului şi cetăţeanului. Aceste prevederi au fost cele care au oferit un temei legal mişcărilor disidente din întreg blocul sovietic1. Odată ce reprezentanţii ţărilor comuniste au semnat acest acord, criticii regimurilor respective – disidenţii – şi-au putut structura protestele referindu-se direct la documentul respectiv. Desigur, nu toate protestele de după anul 1975 s-au referit explicit la drepturile omului. Important este faptul că, după Helsinki, toate abuzurile regimurilor comuniste au putut fi tratate ca fiind violări flagrante ale drepturilor omului, pe care autorităţile comuniste se angajaseră să le respecte prin acest acord internaţional2. Astfel, drepturile omului şi cetăţeanului au devenit punctul de referinţă al tuturor
1 Pentru Actul Final al Conferintei pentru Securitate şi Cooperare in Europa, semnat de 33 de state europene, plus SUA şi Canada, vezi Gheorghe Gheorghe, Tratatele Internaţionale ale României, 1965-1975, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pp. 438-455. Pentru o evaluare globală a întregului proces iniţiat la Helsinki vezi Richard Davy (coord.), European Détente. A Reapprisal, London, The Royal Institute of Foreign Affairs, 1992.
2 În Europa de Est, spre deosebire de Occident, aceste drepturi nu fusesă niciodată până atunci un punct esenţial pe vreo agendă politică din perioada modernă, nici înainte şi nici după venirea comunismului la putere. Rudolf Tökes remarca, luând în considerare evoluţia istorică a Europei Centrale şi de Est, că politica din acestă regiune a fost dominată de probleme de securitate (în dauna libertăţii de multe ori) şi de drepturi colective (în dauna celor individuale). Pe scurt, drepturile individuale au fost întotdeauna neglijate în această parte a continentului în favoarea drepturilor colective. Actul Final de la Helsinki a făcut din drepturile omului o temă importantă şi în această parte a continentului datorită faptului că le-a oferit criticilor din interior ai comunismului un limbaj pe care potenţialii parteneri occidentali puteau să-l înţeleagă. Vezi Rudolf Tökes, Human Rights and Political

disidenţilor ce voiau să sensibilizeze opinia publică internaţională. Cu alte cuvinte, Actul Final de la Helsinki – asupra căruia căzuseră de comun acord state comuniste şi ne-comuniste – i-a ajutat pe criticii din Europa de Est să-şi internaţionalizeze protestele prin apelul la diverse instanţe occidentale: guverne ale statelor semnatare, organizaţii care monitorizau respectarea drepturilor omului sau diverse agenţii de presă.
Luate în serios atât de disidenţii din Est, cât şi de guvernele din Vest, drepturile omunui şi cetăţeanului au devenit după Helsinki o chestiune centrală în relaţiile diplomatice3. Acest document internaţional ar fi putut rămâne literă moartă – aşa cum fusese Acordul de la Ialta – dacă statele occidentale, la rândul lor, nu ar fi luat în serios problema drepturilor omului, începând treptat să le ceară guvernelor comuniste să se conformeze angajamentelor luate. Mai mult, apelurile occidentale ar fi putut rămâne la rândul lor inoperante atât timp cât Actul Final de la Helsinki nu prevedea, de fapt, nici o pârghie legală pentru impunerea respectării lui. Însă, demersurile occidentale au coincis cu criza economică profundă cu care s-au confruntat, pe rând, toate statele comuniste începând cu mijlocul anilor 1970. Împrumuturile externe reprezentau un mijloc de presiune pe care Occidentul l-a putut folosi în cazul ţărilor datornice pentru a cere respectarea promisiunilor făcute la Helsinki. Pe scurt, conjunctura economică defavorabilă a avut şi un rezultat în plan politic datorită faptului că guvernele comuniste nu-şi mai puteau permite să trateze cu dispreţ total problemele drepturilor omului atât timp cât aveau nevoie de capital occidental. Aceasta nu înseamnă că nu au mai existat deţinuţi politici după 1975, ci doar că ei nu mai puteau să dispară fără urmă din momentul în care Vestul afla de existenţa lor, ca pe vremea Marii Terori staliniste4.
Spre deosebire de contestările anterioare, disidenţa post-Helsinki diferă faţă de alte forme anterioare de protest şi pentru că a evitat în mod deliberat să atace deschis vreunul din elementele care ţin de însăşi esenţa regimurilor comuniste. Apelurile pentru respectarea drepturilor omului nu cereau schimbarea vreunei legi fundamentale a regimului, ci nimic mai mult decât respectarea unui angajament deja luat de către respectivul regim5. Desigur, atât timp cât regimurile comuniste nu preluaseră puterea şi nu se menţineau la conducere în mod legitim, prin votul exprimat liber al cetăţenilor, ele erau nevoite să recurgă continuu la constrângere. În acest sens, violarea drepturilor omului făcea parte din însăşi natura lor. Totuşi, atât timp cât aceste drepturi erau înscrise chiar şi în constituţiile comuniste, protestele care nu cereau altceva decît respectarea lor nu atacau direct ordinea politică, socială sau economică a regimului. Pe scurt, mizele şi strategiile mişcărilor disidente au fost diferite de cele ale mişcărilor anterioare. Beneficiind de experienţa Revoluţiei maghiare şi a Primăverii
Change in Eastern Europe în Rudolf L. Tokes (coord.), Opposition in Eastern Europe, Baltimore & Londra, The John Hopkins University Press, 1979, p. 12.
3 Trebuie menţionat că a existat mult scepticism faţă de acordurile de la Helsinki în momentul semnării lor. Vezi în acest sens, spre exemplu, mărturiile fostului director al Europei Libere, George Urban, Radio Free Europe and the Pursuit of Democracy. My War Within the Cold War, New Haven, Yale University Press, 1997, în special pp. 123-136. Desigur, perspectiva s-a modificat treptat, iar căderea comunismului a confirmat rolul extrem de important al acestor acorduri. Iată cum evaluează Henry Kissinger la începutul anilor 1990 rolul statelor occidentale în general şi cel al Statelor Unite în special: „Eu cel puţin am fost sceptic la început în legătură cu impactul Coşului III. (...) Noi am susţinut Coşul III referitor la drepturile omului pentru a susţine o ameliorare a durităţii regimurilor comuniste, precum şi pentru a stabili criterii internaţionale care să-i oblige pe sovietici să nu mai suprime revoltele (…) Putem fi mulţumiţi cu ceea ce s-a realizat fară a ne însuşi creditul ce se cuvine acordat unor personalităţi precum Havel, Walesa sau contemporanii lor, care au transformat o chestiune diplomatică într-un triumf al spiritului uman”. Vezi Henry Kissinger, Years of Renewal, Londra, Weidenfeld & Nicholson, 1999, p. 663.
4 Publicul românesc, chiar dacă nu a urmarit „pe viu” la posturile de radio occidentale desfăşurarea fenomenul disident, are la dispoziţie traducerea celei mai cuprinzătoare istorii intelectuale a fenomenului disident. Vezi Vladimir Tismăneanu, Reinventing Politics. Eastern Europe from Stalin to Havel, New York, The Free Press, 1992, apărută la Editura Polirom, 1997. Există în traducere românească şi colecţiile de articole ale lui Timothy Garton Ash, un martor angajat al mişcărilor de opoziţie din Europa Centrală, The Uses of Adversity. Essays on the Fate of Central Europe, Cambridge, Granta Books, 1989 şi The Magic Lantern. The Revolutions of ’89 Witnessed in Warsaw, Budapest, Berlin and Prague, New York, Vintage Books, 1993.
5 La Praga, după lansarea documentului de constituire al Cartei 77 circula gluma: „De ce nu a semnat Husak Carta? Pentru că a făcut acelaşi lucru la Helsinki”. Pentru detalii privind formarea Cartei, vezi Václav Havel, Disturbing the Peace. A Conversation with Karel Hvizdala, New York, Alfred A. Knopf, 1990.

de la Praga, care testaseră limitele de toleranţă admise de sovietici6, disidenţii nu au contestat nici alianţa cu Uniunea Sovietică şi nici natura socialistă a regimurilor aflate la putere. Mişcările pentru drepturile omului, pentru pace sau cele ecologiste nu puneau direct în pericol regimul. Miza iniţială a acestor mişcări nu a fost căderea regimurilor comuniste, ci schimbarea treptată în cadrul sistemului, iniţiată „de jos”. Strategia disidentă, formulată pentru prima dată de către disidentul polonez Adam Michnik în eseul Noul evoluţionism, avea ca obiectiv lărgirea sferei drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, în condiţiile în care încercarea marxist-revizionistă de a impune schimbări „de sus”, prin intermediul instituţiilor statului comunist, se dovedise o iluzie7. Această strategie a însemnat implicit respingerea politicii, domeniu monopolizat de elita comunistă, şi retragerea în „antipolitică”, pentru a folosi conceptul introdus de scriitorul maghiar Gyorgy Konrád în scopul de a sublinia faptul că ţelul disidenţilor nu era cucerirea puterii, ci regenerarea societăţii8. Cum au gândit disidenţii că acest lucru putea fi realizat? „Trăind în adevăr”, după cum a argumentat fostul preşedinte al Republicii Cehe şi fost disident al Cehoslovaciei, Václav Havel, preluând o idee a lui Aleksandr Soljeniţîn. Cu alte cuvinte, refuzând minciuna zilnică care făcea din fiecare cetăţean ce o accepta un susţinător al regimului9. Scopul ultim al disidenţei era mai degrabă libertatea de a gândi, scrie sau chiar cânta, pe scurt, de a crea un spaţiu alternativ, în afara controlului statului-partid10.
În sfârşit, pentru a înţelege specificul disidenţei din anii 1970 şi 1980 în comparaţie cu formele anterioare de protest mai trebuie subliniat că acest fenomen a fost posibil şi datorită unor importante transformări interne suferite de regimurile comuniste. În anii terorii staliniste, nu ne-am putea închipui un protestatar supravieţuind gestului disperat de a se opune regimului. Însă, în urma procesului de profundă transformare a regimurilor comuniste din blocul sovietic, început după moartea lui Stalin, disidenţa a devenit treptat posibilă11. Spre deosebire de perioada stalinistă, după venirea lui Hruşciov la putere regimurile comuniste din întreg blocul sovietic au încetat să mai recurgă la teroarea arbitrară, care afecta în mod aleatoriu toate clasele şi grupurile sociale, asigurând un control aproape total asupra societăţii. Mai mult, unele forme de nonconformism au început să fie treptat tolerate, creându-se astfel premisele apariţiei disidenţilor. Cu alte cuvinte, exprimarea publică a criticilor la adresa regimului nu mai atrăgea după sine şi suprimarea imediată a celui ce îndrăznise să facă un asemenea gest. Desigur, procesul de transformare al regimurilor comuniste în post-stalinism a fost gradual şi a implicat transformări multiple. Odată ce elita politică, economică şi intelectuală pre-comunistă fusese lichidată în lagăre de muncă şi închisori, potenţialul de revoltă al populaţiei fusese distrus. Ca urmare, teroarea şi-a pierdut din intensitate şi, mai ales, din importanţa pe care o avea în cadrul mecanismelor de control al societăţii, dar s-au introdus metode noi de constrângere, mai
6 Programul guvernului revoluţionar al lui Imre Nagy prevedea, pe lângă introducerea pluripartidismului, retragerea trupelor sovietice şi ieşirea din Tratatul de la Varşovia. Vezi în acest sens documentele reproduse în Paul Zinner (coord.), National Communism and Popular Revolt in Eastern Europe, New York, Columbia University Press, 1956, pp. 428-32. Programul de Acţiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia, documentul cel mai important al Primăverii de la Praga, deşi nu pune sub nici o formă în discuţie relaţiile cu Uniunea Sovietică, prevede introducerea unei relative democratizări în viaţa politică şi a unor reforme limitate în sfera economică. Vezi Jaromir Navratil et al. (coord.), The Prague Spring 1968. A National Security Archive Documents Reader, Budapest, Central European University Press, 1998.
7 Adam Michnik, Letters from Prison and Other Essays, Berkeley, University of California Press, 1986.
8 Gyorgy Konrád, Antipolitics, San Diego, Harcourt Brace Jovanovich, 1984.
9 Václav Havel et al., The Power of the Powerless, New York, M.E. Shape, 1990.
10 Intelectualii est-europeni, după cum subliniază G. M. Tamás – unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi maghiari, originar din Transilvania – au preluat conceptul occidental de societate civilă, dar l-au folosit într-un context diferit. Ei au susţinut constituirea asociaţiilor voluntare, dar nu pentru a crea solidarităţi într-o societate atomizată – problemă cu care se confruntă societăţile moderne liberal-democratice –, ci pentru a crea nuclee autonome, pluraliste, care să îngrădească tendinţele uniformizatoare ale statului comunist. Vezi G. M. Tamás, The Legacy of Dissent, în Vladimir Tismăneanu (coord.), The Revolutions of 1989, London, Routledge, 1999, pp. 181-197. Pentru versiunea românească vezi Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, trad. de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Iaşi, Polirom, 1999.
11 O definire interesantă a etapelor prin care au trecut regimurile din Europa de Est după moartea lui Stalin: post-stalinism, post-totalitarism şi post-comunism, vezi la Miklos Haraszti, The Beginnings of Civil Society: The Independent Peace Movement and the Danube Movement in Hungary, în Vladimir Tismăneanu (coord.), In Search of Civil Society: Independent Peace Movements in the Soviet Bloc, New York, Routledge, 1990, pp. 71-87.

sofisticate. În cazul României, deţinuţii politici care supravieţuiseră experienţelor cumplite din Gulagul autohton, dar de inspiraţie sovietică, au fost amnistiaţi în 1964. Securitatea, însă, şi-a continuat actitivitatea, acţionând cu precădere preventiv pentru a împiedica coagularea nemulţumirilor în proteste colective, dar folosind alte strategii decît pura represiune, strategii poate chiar mai persuasive, dar mai puţin brutale.
Trebuie însă menţionat şi faptul că, simultan cu rafinarea metodelor de control a societăţii, a avut loc un proces paralel de cooptare a unor segmente diverse ale populaţiei, care a contribuit la diminuarea potenţialului exploziv. În acest sens, au fost folosite diverse strategii. În România, în cazul celor mai mulţi, amplul program de modernizare lansat în anii 1960 — care implica atât industrializarea accelerată a ţării, cât şi o urbanizare progresivă — a permis unei părţi semnificative a populaţiei să trăiască mai bine decât trăise vreodată sau, cel puţin, mai bine decât în anii stalinismului. Procese similare au avut loc în tot lagărul comunist, astfel încît, după anii 1960, regimurile respective îşi asigurau supravieţuirea pe baza pe aşa-numitul „nou contract social”: în schimbul garantării unui loc de muncă, al unui trai nu prea îmbelşugat, dar sigur, majoritatea cetăţenilor acceptau regimul fără să protesteze deschis12. Un asemenea mecanism a funcţionat şi în România, lucru care se uită de multe ori atunci cînd se vorbeşte despre perioada comunistă. Chiar dacă aici nu a avut loc o reală destalinizare, ci numai o „schimbare simulată”13, regimul lui Ceauşescu, cel puţin în primul deceniu, nu s-a mai bazat în primul rând pe teroarea pură, orchestrată de Securitate, ci pe cooptare.
Spre deosebire de represiune, care ducea la o împărţire dihotomică a societăţii în călăi şi victime, strategia de control prin cooptare a provocat mai multe tipuri de răspunsuri. Cel mai reprezentativ din punct de vedere numeric a fost şi cel aşteptat de regim: conformismul. Există, desigur, o ierarhie a nivelurilor de cooptare în sistem, care începe cu acceptarea unor funcţii importante în aparatul statului-partid, şi merge până la acceptarea unei umile slujbe într-o instituţie oarecare (în locul refuzului total de a fi salariatul statului comunist). La limită, însă, se poate spune că regimul comunist a supravieţuit atâtea decenii datorită susţinerii tacite – pe baza mecanismului „noului contract social” – a tuturor celor care acceptau să trăiască în România fără să-şi exprime public nemulţumirea faţă de regim. Aceasta a dus, în cazul celor mai mulţi dintre români, la dihotomia dintre gânduri şi vorbe, la duplicitatea care se manifesta cotidian în toate activităţile publice şi chiar private. Din această cauză, atunci când, datorită crizei structurale profunde, „noul contract social” a început să fie contestat, procesul de renaştere a societăţii civile din România a fost lung şi sinuos.
Respingerea cooptării putea fi făcută în mai multe feluri. Cel mai radical răspuns a fost disidenţa, fenomen semnificativ în ţările Europei Centrale, dar foarte marginal în România. În acest sens, trebuie să clarificăm un aspect al definiţiei, care este deseori eludat în România. În literatura de specialitate produsă în Occident - singurul loc în care se putea scrie în libertate pe această temă înainte de 1989 - conceptelor de disident/disidenţă, deşi preluate din jurnalism, li s-a asociat un înţeles precis şi unanim acceptat de către cei care studiau comunismul.
Astfel, un disident este o persoană aflată în dezacord cu fundamentele ideologice, politice, economice sau morale pe care se bazează societatea în care trăieşte, dar care nu numai că gîndeşte diferit, dar şi declară acest lucru în public, nu doar în familie sau în cercul privat al celor mai apropiaţi prieteni14. În acest sens, mai trebuie adăugat că, în general, disidenţii trebuiau să fie şi oameni ai condeiului, persoane cu un anumit grad de educaţie, care să fie capabile să articuleze în scris criticile faţă de sistemul comunist şi, mai ales, să le facă inteligibile unei audienţe străine15. Pe scurt,
12 Desigur, cooptarea funcţiona diferit pentru fiecare categorie socială. În cazul intelectualilor, spre exemplu, cooptarea însemna permisiunea acordată pentru a călători în Occident sau pentru publicarea unui volum. Pentru conceptul de „nou contract social”, vezi studiul lui Antonin J. Liehm, „The New Social Contract and the Parallel Polity”, în Jane Leftwich Curry (coord.), Dissent in Eastern Europe, New York, Praeger Publishers, 1983, p. 174.
13 Conceptul a fost tratat pe larg în Michael Shafir, Romania - Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change, London, Frances Pinter Publishers, 1985.
14 Deşi iniţial termenul se referea mai degrabă la membrii marcanţi de partid care deviaseră de la ideologia oficială, termenul de disident a ajuns să-i desemneze cu precădere pe cei din afara partidului care, încurajaţi de contextul internaţional post-Helsinki, îndrăzneau să-şi facă publice opiniile critice la adresa regimului. Vezi definiţia dată termenului de disident de Roy Medvedev în On Soviet Dissent, London, Constable, 1980, p. 1.
15 Vezi definiţia dată de Havel în eseul său The Power of the Powerless, p. 3.

disidenţii, cel puţin cei care au ajuns să fie cunoscuţi ca atare, au fost ceea ce am putea numi intelectuali publici. Termenul de disident ca atare nu a fost inventat de cei care puteau fi încadraţi în această categorie. Mai mult, termenul a fost adoptat fără entuziasm de către cei în cauză din nevoia de a-şi autodefini propriile acţiuni protestatare într-un limbaj comun cu occidentalii.
25 august 2009

Nu merităm ca “ei” să fie imaginea noastră ca ţară (III)

Sunt foarte multe îndemnuri la a boicota manelele. Din păcate, tocmai indivizii care pot face mult, pentru a schimba lucrurile în bine, nu fac nimic. Mă refer aici la posturile TV de cacao (Antena 1, 2, ..; OTV), cele care promovează jegul uman. De râsul curcilor este şi Cosiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), cel care dă amenzi (vezi linkul), fără nici un efect major asupra celor vizaţi. Iar pe aceştia, începând cu securistul Dan Voiculescu şi terminând cu miliardarul (cu bani făcuţi pe seama îndobitocirii acestui popor) Dan Diaconescu, îi doare undeva de morala publică sau de educaţia publicului.

Prin Havîrna (sau Havârna), lipsa de civilizaţie este totală


În comuna “europeană” Havîrna (o localitate de pe aici), realitatea depăşeşte orice imaginaţie. Pentru cine vrea să vadă cum arată electoratul (majoritar pe aici) ce în 2004 era pe punctul să aducă în fruntea ţării un posibil infractor, numit Năstase Adrian, este invitat să petreacă o perioadă de timp în Havîrna. Atunci când nu se omoară între ei (vezi Havârna: Crăciun însângerat!), ţiganii (românizaţi) din Havîrna (şi nu numai ei) aruncă cioburi de sticlă pe şosea sau gunoaie pe oriunde. La aceasta se adaugă acţiunile gospodarului crescut în spiritul colhozului, cel care îşi lasă păsările pe şosea, doar, nu-i aşa, bălegarul de pasăre protejează asfaltul şi caroseriile maşinilor. Dacă mai ţinem cont şi de câinii lăsaţi de izbelişte sau animalele puse lângă şoasea, avem o imagine a ceea ce se întâmplă pe aici. Nici pe departe completă, deoarece trebuie adăugat “morometele” transformat de ruşi în colhoznic, adică localnicul care îşi lasă căruţa oriunde, eventual nesupravegheată, pentru a servi o ţuică. Eram, acum câteva zile, prin această localitate cu maşina. Exact în faţa sediului Poliţiei şi al Primăriei, se aflau parcate pe ambele părţi ale drumului maşini (să ne imaginăm o şosea, relativ îngustă, cu maşini pe ambele părţi). Pe mijlocul drumului, un ţigan cu căruţa stătea la discuţii cu un alt individ, genul gură-cască. Văzând că mă apropii, nici nu s-a sinchisit, iar după primul claxon, mă invita să trec prin spaţiul cu lăţimea de maximum un metru, pe care-l aveam în faţă. De-abia după un alt claxon ceva mai prelungit şi-a mutat atelajul. Repet, toată scena se petrecea în faţa sediului Poliţiei. Aceştia sunt cetăţenii României profunde, fară lege şi fără Dumnezeu. Si la fel sunt autorităţile, cele care sunt nepăsătoare sau chiar încurajează încălcarea legii (de exemplu, altădată, tot în comuna “europeană” Havîrna, o maşină parcase pe trecerea de pietoni, exact în faţa poliţiştilor ieşiţi la o mică bârfă, deşi era loc suficient 10 metri mai încolo). Pe aici este la modă Dinu Păturică, celebrul personaj din “Ciocoii vechi şi noi”, romanul lui Nicolae Filimon. Numai că Dinu Păturică de la Havîrna ascultă manele, nu merge pe jos câţiva metri, lăsându-şi maşina oriunde, iar atunci când nu numără fluturii, poluează fonic o localitate rurală, în care ar trebui să fie ceva mai multă linişte. Doar steagul UE flutură deasupra instituţiilor de aici (ce europeni suntem, mânca-ţi-aş, cum ar spune unii pe aici).
24 august 2009

La început a fost Cuvântul (I)

Deşi, în privinţa publicării de poezii pe un blog, mulţi sunt de părere că nu este indicat să faci aşa ceva, riscăm şi ne oprim asupra unui laureat al premiului Nobel pentru literatură, în anul Domnului 1907. Dacă, în România acelui an, arendaşul (mojicul) – român verde pus în “funcţie” de boier – îi aducea pe ţărani la revoltă, Rudyard Kipling obţinea premiul Nobel. Mai jos avem, poate, cel mai celebru poem al marelui Kipling. « Dacă » iţi răscoleşte şi azi sufletul prin mesajul său.

Dacă

Dacă poţi să fii calm atunci când toţi în jurul tău îşi pierd capul, acuzându-te pe tine de acest
lucru …
Dacă poţi să ai încredere în tine când toţi se îndoiesc de puterile tale şi de asemenea să fii cu
indulgenţă faţă de neîncrederea lor …
Dacă poţi să aştepţi, dar să nu fii ostenit aşteptând, sau minţit fiind de cei din jur să nu te amesteci
în minciună, sau urât fiind de ei, să nu dai drumul urii tale şi totuşi să nu te arăţi prea bun …
Dacă poţi să visezi, dar să nu-ţi faci din visuri stăpân …
Dacă poţi să gândeşti, dar să nu-ţi faci din gânduri o ţintă …
Dacă poţi întâlni triumful şi dezastrul şi să-i tratezi la fel pe aceşti amăgitori …
Dacă poţi să auzi adevărul rostit de tine, sucit de mişei, pentru a face din el o cursă pentru proşti,
sau dacă vezi lucrurile, cărora ţi-ai închinat viaţa, prăbuşite, şi să te apleci să le clădeşti din
nou cu unelte uzate …
Dacă poţi să faci o singură grămadă din toate câştigurile tale şi s-o rişti la o singură tură de ruletă
şi să pierzi, şi niciodată să nu sufli o vorbă despre pierderea ta …
Dacă poţi sili inima, nervii şi tendoanele să te servească mult după ce s-au consumat, şi aşa să
continui când nu este în tine nimica afară de voinţa care-ţi spune : CONTINUĂ …
Dacă poţi vorbi mulţimilor şi să-ţi păstrezi demnitatea, ori să păşeşti alături de regi, dar să nu-ţi
pierzi simpatia faţă de cei mici …
Dacă nici duşmanul şi nici prietenii iubitori nu te pot răni …
Dacă pe toţi îi preţuieşti, dar pe nici unul prea mult …
Dacă poţi să umpli neînduplecatul minut cu valoarea celor 60 de secunde parcurse …
Al tău este pământul şi tot ceea ce e în el, va fi şi încă ce-i mai mult : VEI FI OM, FIUL MEU !

Analiza dictaturii comuniste (LXXIV)


Proteste muncitoreşti în România comunistă
ceea ce poate marca faptul că imaginea acestuia se erodase deja pe fondul lipsurilor din ce în ce mai acute53.
Nici acest protest nu au determinat regimul comunist să pună capăt politicii de sacrificare a populaţiei de dragul îndeplinirii planului. În 1983, generalizarea acordului global prin decretul din 13 septembrie, care însemna legalizarea penalizărilor din salariu în cazul nerespectării planului la scara întregii economii, a produs un nou val de greve: în septembrie la câteva mine din bazinul Maramureş (Baia Borşa, Gura Baia, Toroioaga, „16 mai”, Burloaia, Măgura, „1 mai”), iar în noiembrie 1983, la Uzina de Autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov54. Pe parcursul anilor 1980, grevele la nivel local au continuat sporadic. Există informaţii referitoare la diverse revolte provocate de reducerile salariale datorită acordului global şi de criza profundă de produse alimentare. Astfel, proteste nonviolente au avut loc, conform informaţiilor ajunse la Europa Liberă, în Timişoara (februarie 1985), Arad (august 1986), Cluj şi Turda (noiembrie 1986), şi la Uzilele Nicolina din Iaşi (februarie 1986), unde peste 1000 de muncitori au intrat în grevă55.
Ultimul mare protest muncitoresc, izbucnit pe fondul unei frustrări profunde a populaţiei în condiţiile crizei structurale a regimului comunist, a avut loc la Braşov, pe data de 15 noiembrie 1987. A fost un protest care, prin amploarea sa, a zguduit nu numai întrega Românie, chinuită de frig, foame şi frică, ci şi opinia publică occidentală, care datorită semnalului de alarmă tras la Braşov a înţeles în ce mizerie cruntă se zbătea populaţia acestei ţări. Revolta a izbucnit la Uzina de Autocamioane „Steagul Roşu” în dimineaţa zilei respective. Conform mărturiilor unor participanţi direcţi, încă din seara zilei de 14 noiembrie li se comunicase muncitorilor din schimbul al III-lea că salariile le vor fi diminuate cu 30% din cauza depăşirii cheltuielilor de producţie planificate56. În acelaşi timp, muncitorilor din schimbul III li s-a cerut să rămână în fabrică pentru a vota, împreună cu muncitorii ce urmau să intre în schimbul I, în alegerile locale ce se organizau în ziua următoare, duminică, 15 noiembrie 1987.
Vestea diminuării salariilor i-a revoltat pe muncitori, care au cerut explicaţii de la conducerea întreprinderii. Iniţial, grupul de protestatari număra aproximativ două sute de muncitori, dar în momentul în care grupul a ajuns în faţa clădirii administrative a uzinei, martorii oculari vorbesc despre o mulţime de câteva mii de oameni, adunaţi din diverse secţii. Conducerea uzinei a refuzat să discute cu muncitorii revoltaţi. Prin urmare, după ce au spart câteva geamuri ale clădirii administrative, greviştii au decis să se deplaseze către clădirea Comitetului Judeţean de Partid Braşov.
Un grevist îşi aminteşte că din mulţimea de 7-8000 de oameni au pornit spre centrul oraşului doar 2-30057. În acelaşi timp, participanţii povestesc că, după ieşirea grupului de protestatari pe poarta uzinei de autocamioane, pe parcursul a câtorva sute de metri străbătuţi pe Calea Bucureşti în direcţia centrului Braşovului, numărul manifestanţilor a crescut rapid, astfel încât, atunci când au ajuns în fată Comitetului Judeţean de Partid, mulţimea număra aproximativ 8000 de oameni58. Trebuie menţionat faptul că, odată ieşiţi pe poarta uzinei, greviştii au început să cânte „Deşteaptă-te, române”. Potrivit unuia dintre participanţi, atunci când mulţimea a ajuns în faţa Comitetului Judeţean de Partid s-a strigat pentru prima dată „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dictatura!”. Apoi, protestatarii au pătruns în clădire, de unde au început să arunce publicaţii oficiale ale PCR, cărora cei de afară le-au dat foc. După cum afirma un participant, Marius Boieriu: „Cred că au fost câteva mii de kilograme de propagandă comunistă arse acolo în faţa Comitetului Judeţean din Braşov”59. Un alt aspect deosebit de important,
53 Există chiar mărturii potrivit cărora Ceauşescu ar fi vizitat zona după ce situaţia a fost calmată, pe 9 noiembrie 1981, când ar fi fost huiduit, iar în elicopter s-ar fi aruncat cu pietre. Vezi „Roumanie, Crise et répression”, op. cit., 87.
54 Informaţii despre aceste greve au fost publicate în „L’Alternative”, nr. 26, martie-aprilie 1984, p. 39.
55 Vezi Dragoş Petrescu, A threat from below?, pp. 167-168.
56 Desfăşurarea revoltei muncitoreşti de la Braşov a fost reconstituită de către unsprezece muncitori participanţi la revoltă, în cadrul unei lungi discuţii organizate pe data de 8 noiembrie 2002 la sediul Fundaţiei Academia Civică din Bucureşti, cu ocazia aniversării a cinsprezece ani de la evenimente. Vezi Romulus Rusan (coord.), O zi de toamnă, cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004.
57 Vezi mărturia lui Dănuţ Iacob în Ibidem, pp. 16-19.
58 Vezi mărturia lui Iosif Farcaş în Ibidem, p. 46. Un alt participant, Eugen Tudose, estimează la 6-7000 numărul manifestanţilor. Vezi mărturia lui Eugen Tudose în Ibidem, p. 36. Vezi şi Vasile Gogea, Fragmente salvate, 1975-1989, Iaşi, Editura Polirom, 1996, 173.
59 Vezi mărturia lui Marius Boieriu în R. Rusan (coord.), O zi de toamnă, cândva… p.40.

semnalat de către toţi participanţii la evenimentele de la Braşov, este rapiditatea cu care populaţia oraşului s-a alăturat protestului şi şi-a dovedit solidaritatea cu muncitorii revoltaţi60.
Reprimarea revoltei a început în jurul prânzului, odată cu apariţia trupelor USLA dotate cu căşti şi scuturi. Potrivit martorilor oculari, trupele de intervenţie au folosit gaze lacrimogene şi tunuri cu apă. Intervenţia a durat între două şi patru ore, astfel încât protestul s-a încheiat în cursul după-amiezii, pe data de 15 noiembrie61. Ca urmare a revoltei muncitoreşti de la Braşov, 62 de muncitori au fost deportaţi62. Comparând filmul evenimentelor, se poate constata că protestul de la Braşov, din noiembrie 1987, a fost asemănător celui din bazinul minier Motru, din octombrie 1981. Un grup relativ numeros de muncitori, afectaţi direct de măsurile economice luate de autorităţi şi care nu au primit un răspuns satisfăcător din partea conducerii întreprinderii de stat respective, au luat hotărârea de a se deplasa la sediul consiliului de partid local. Pe drum, muncitorilor li s-au alăturat numeroşi localnici, inclusiv femei şi copii. Odată ajunşi în faţa sediului consiliului de partid local, mulţimea furioasă a trecut la acţiuni violente (spargerea geamurilor, incendierea literaturii de propagandă comunistă, devastarea birourilor şi a bufetului etc.). Aceste acţiuni violente au oferit autorităţilor pretextul de a interveni în forţă şi de a reprima revolta la capătul a câtorva ore de confruntări. Ulterior, cei mai activi protestatari au fost arestaţi, condamnaţi şi deportaţi în regiuni îndepărtate din ţară pentru a sparge solidarităţile create în timpul revoltei.63
Revolta muncitorească de la Braşov a constituit un moment de cotitură, mai ales prin numărul impresionant de reacţii interne şi externe64. În primul rând, a provocat imediat o sporire semnificativă a luărilor de poziţie şi a contestaţiilor individuale, în special din partea intelectualilor critici, unii dintre ei ieşind în disidenţă deschisă abia după această revoltă de proporţii. Apoi, pe termen mai lung, revolta a determinat reapariţia unor acţiuni colective şi a mişcărilor sindicale, iniţiative care nu mai apăruseră după reprimarea brutală a SLOMR. Dintre mişcările înfiinţate în perioada post-Braşov trebuie amintit sindicatul „Libertatea”, înfiinţat în luna mai 1988 de către şapte foşti deţinuţi de la Aiud, printre care disidentul Radu Filipescu, Gheorghe Năstăsescu (cel care fusese arestat pentru că răspândise manifeste în Bucureşti) şi Iulius Filip (muncitorul care trimisese o scrisoare de solidarizare cu „Solidaritatea” poloneză)65. De asemenea, a apărut şi sindicatul liber de la Zărneşti, în iunie 1988, iniţiat de şase
60 Vezi mărturiile lui Dănuţ Iacob, Iosif Farcaş şi Dan Anghel în Ibidem, p. 19, p. 46 şi respectiv, p. 44.
61 Vezi Vasile Gogea, Fragmente salvate, p. 174 şi mărturia lui Marius Boieriu în Romulus Rusan (coord.), O zi de toamnă, cândva…15 noiembrie 1987, Braşov, p. 40.
62 Vezi Dennis Deletant, Romania under communist rule, 2nd rev. ed., Bucharest, Civic Academy Foundation, 2006, p.199.
63 Cu privire la reacţia conducerii PCR faţă de revolta de la Braşov, vezi Constantin Moraru, 15 noiembrie 1987 în documente de arhivă, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 773-778.
64 O constatare frapantă este similitudinea între interpretările date evenimentelor de la Braşov de către Mihai Botez, unul dintre principalii opozanţi, şi cele ale lui Silviu Brucan, fost redactor-şef adjunct la „Scânteia”, ambasador în Statele Unite şi la Naţiunile Unite în anii 1960; conform comunicatelor UPI şi Reuters, 27 nov. 1987, AFP şi The Independent, 28 nov. 1987; „Radio Free Europe. Domestic Bloc”, 1 dec. 1987; Vlad Socor, The Worker’s Protest in Braşov. Assesment and Aftermath, în „Radio Free Europe. Background Report. Romania”, 4 dec. 1987, p. 3; E. Lhomel, Roumanie, l’année politique, un pouvoir desavoué, une population epuisée, în „L’USSR et l’Europe de l’Est, La Documentation Française, Notes et études documentaries”, no. 4.867-4.868, 1998, p. 195. Aceeaşi similitudine în ceea ce priveşte verdictul stării grave de criză, dar şi a originilor şi a soluţiilor sugerate, între textele opoziţiei şi cele făcute publice de către foşti conducători de partid: 1) scrisoarea deschisă a lui Károly Király (membru al CPEx până în 1972, şi al Consiliului de Stat până în 1975), adresată în august 1987 lui Ceauşescu; conform Vlad Socor, Károly Király’s Letter to Ceauşescu, „Radio Free Europe. Situation Report. Romania”, nr. 1, 13 ianuarie 1988, pp. 29-31 şi E. Lhomel, art. cit.; 2) scrisoarea deschisă din martie 1989 semnată de şase personalităţi ale partidului, conform BBC International Service, 10 martie 1989; RFE Romanian Service, 11 martie, comunicatele AP, Reuters, AFP, 12 martie; „Le Monde”, 12-13 martie, „Libération”, „The Independent”, 13 martie, „Philadelphia Inquirer”, „Nepszabadság”, „L’Unità”, 14 martie, „Süddeutsche Zeitung”, „Die Welt”, „New York Times”, 15 martie, Michael Shafir, Former Senior RCP Officials Protest Ceuşescu’s Policies, în „Radio Free Europe. Situation Report. Romania”, nr. 3, 29 martie 1989, pp. 3-14.
65 Sindicatul „Libertatea” şi-a anunţat înfiinţarea trimiţând o scrisoare Conferinţei de la Viena, care conţinea un program de reforme vizând atât liberalizarea politică, cât şi reforme în sfera economică, legate mai ales de legislaţia muncii. În acelaşi timp, se cerea respectarea drepturilor omului, reproducându-se o listă de deţinuţi

muncitori dintre care o parte au semnat şi scrisoarea de protest împotriva sistematizării satelor a Doinei Cornea66. În bună parte, aceste iniţiative au reprezentat tentative de structurare a unei opoziţii împotriva regimului, organizate de intelectuali în colaborare cu muncitorii. În sfârşit, solidarizările au început să se multiplice, culminând cu valul de scrisori colective din 1989 dintre care amintim: scrisoarea deschisă adresată lui Ceauşescu în august 1988, în fapt un protest împotriva distrugerii satelor, redactată de către Doinea Cornea şi semnată de alte 28 de persoane; scrisoarea celor şase veterani de partid şi scrisoarea celor şapte intelectuali din martie 1989; scrisoarea împotriva realegerii lui Ceauşescu la Congresul al XIV-lea, semnată, printre alţii, de Dan Petrescu şi Doina Cornea.
Evenimentele de la Braşov au determinat, de asemenea, o mai bună conştientizare a gravităţii situaţiei României în Occident şi desfăşurarea unor manifestaţii de solidaritate cu românii, fără precedent ca amploare, organizate de opoziţiile democratice din celelalte ţări din Est. Din acel moment, denunţarea regimului Ceauşescu s-a amplificat în instanţele şi organismele internaţionale (conferinţa post-Helsinki de la Viena, Biroul internaţional al muncii, ONU) sau europene (Consiliul Europei, Parlamentul european). Numeroase guverne şi partide politice occidentale au adoptat poziţii asemănătoare. Operaţiunea de solidaritate internaţională de adoptare a satelor româneşti, Operation Villages Roumains – iniţiată în Belgia la începutul anului 1989 – a luat amploare, jucând un rol esenţial în sensibilizarea opiniei publice occidentale faţă de situaţia României. Pe scurt, Braşovul a constituit un catalizator pentru mobilizarea internă şi internaţională împotriva regimului de la Bucureşti.
Din perspectivă istorică, se poate afirma că, deşi a reprezentat protestul muncitoresc cel mai bine condus din întreaga perioadă comunistă, greva minerilor din Valea Jiului din 1-3 august 1977 a rămas fără urmări. Atunci, greva izbucnită la mina Lupeni a avut toate datele unui protest muncitoresc matur, organizat, cu revendicări bine articulate. A fost vorba despre o grevă non-violentă, cu ocuparea locului de muncă şi pe durată nedeterminată. Datorită faptului că minerii din Valea Jiului nu s-au angajat în acţiuni violente, autorităţile nu au avut pretextul de interveni în forţă pentru a dispersa grupurile compacte de protestatari. Mai mult, faptul că minerii grevişti au decis să ocupe locurile de muncă, în loc iasă pe străzi pentru a demonstra sau pentru a asedia sediile reprezentanţilor locali ai puterii, a transformat locurile muncă respective în potenţiale centre de rezistenţă, făcând dificilă o eventuală intervenţie a trupelor speciale sau a armatei. Din păcate, revendicările minerilor au avut mai degrabă un caracter economic. Simplul fapt că aceştia au cerut să discute direct cu Nicolae Ceauşescu arată că, pe atunci, secretarul general al partidului se bucura încă de o oarecare încredere în rândurile muncitorilor. Greva din Valea Jiului ar fi fost poate prilejul cel mai nimerit pentru apariţia unui sindicat independent de structurile oficiale. Deşi scriitorul Paul Goma iniţiase o mişcare pentru drepturile omului în primăvara aceluiaşi an 1977, cele două acţiuni – mişcarea Goma şi greva din Valea Jiului – nu au dus la structurarea unei mişcări care să transceadă barierele de clasă şi care să oblige partidul unic să-şi modifice strategia socială, economică şi culturală. În aceste condiţii, regimul şi-a continuat „neabătut” politica de sacrificare a populaţiei de dragul „construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Astfel, se poate afirma că anul 1977 a fost un moment ratat al opoziţiei anticomuniste din România, în timp ce anul 1987 a reprezentat începutul unui val de mobilizare împotriva regimului, care a culminat cu Revoluţia din decembrie 1989.
politici aflaţi încă în închisoare: Florentin Scaleţchi, Lucian Iancu, Alexandru Mateescu, Nicolae Liţoiu, Dumitru Iuga. Vezi „La Nouvelle Alternative”, nr. 13, mai 1989, pp. 42-43.
66 Pentru informaţii despre măsurile luate împotriva celor de la Zărneşti, vezi Ibidem, p. 59.
23 august 2009

Pătrate magice

Pătratul magic (sau pătratul fermecat) de ordin n este o schemă a numerelor 1, 2, 3, …, n pătrat, la care sumele de pe fiecare linie, de pe fiecare coloană şi de pe fiecare diagonală sunt egale. În exemplul de mai jos, n = 4, avem 4 la puterea 2 numere, adică 16, iar pătratul este magic. Ce numere punem în locul semnelor de întrebare?
P.S. Subiectul este, cu îngăduinţă, la nivel de clasa a V-a.





1632?
?10118
9?712
415?1

Criminalul Voronin, ruşii şi românii din Basarabia


Îti dai seama că graniţa estică a UE este râul Prut şi după ceea ce se întâmplă imediat ce ai trecut graniţa. După ce, din ordinul său, sunt măcelăriţi oameni nevinovaţi, sunt frânte destine şi este sugramată libertatea, bolşevicul Voronin apare in continuare la ştiri. În orice ţară normală, acest criminal odios era după gratii. Nu se poate ca acei copii ucişi şi torturaţi din ordinul lui Voronin să fie uitaţi. Iar, legat de amintirea şi eroismul lor, cei responsabili de asemenea tragedii trebuie judecaţi. Apăraţi de imperiul răului numit Rusia, Voronin şi gaşca lui de bolşevici să nu uite că, mai devreme sau mai târziu, vor plăti pentru crimele comise. In ultimă instanţă, vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu, în care ei oricum nu cred, comuniştii fiind atei. Dar, aplicând proverbul “Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în desagă”, este bine ca opoziţia din Basarabia să fie unită până la capăt, pentru a mai da o şansă libertăţii din Basarabia. Iar criminalul Putin să nu uite că, ordonând să fie ucişi ziariştii incomozi din Rusia, nu poate face acelaşi lucru în alte părţi ale lumii.

Nu merităm ca “ei” să fie imaginea noastră ca ţară (II)

În România, numai fraierii plătesc impozit pe venit. În cazul maneliştilor, deşi realizează câştiguri fabuloase, nu se pune problema plăţii impozitului (vezi şi aici).
Doar “merţanele” maneliştilor circulă pe drumuri făcute şi întreţinute cu bani din bugetul Indiei. Dar aşa-i când nişte autorităţi slabe, de râd şi curcile de ele, îţi permit să-ţi baţi joc de noţiuni elementare de civilizaţie: muncă, cinste, corectitudine, dreptate socială. Cât priveşte cetăţenii Republicii Bananiere România, prea multe nu le poţi pretinde. În afara câtorva rătăciţi, onorabilii cetăţeni români mai degrabă urmează exemplul ţiganilor (purtat de inele şi ghiuluri, asculatat manele, nemuncă, muncă de calitate îndoielnică, aruncat de gunoaie, furturi din avutul public, bădărănie şi ignoranţă, lipsa divinităţii etc) decât să lupte cu aceste carenţe. Mai mult chiar, rasismul este prezent în în conştiinţa multor “educaţi”, cel puţin de pe aici. Un ten mai închis atrage imediat apelativul de “ţigan”. Ceea ce nu ştiu aceşti “cetăţeni europeni” este faptul că ţiganii proveniţi din România sunt urâţi de occidentali nu pentru culoarea pielii (Obama, de exemplu, nu este alb la ten), ci pentru ceea ce fac. Iar dacă în Ungaria, de exemplu, ţiganii nu prea mişcă, în sensul de a face rău, pe malurile Dâmboviţei şi în restul României poţi face orice, deoarece nimeni nu va mişca un deget. Cetăţenii sunt pe post de gură-cască, iar pe poliţişti, procurori, judecători îi doare-n cot de legalitatea din România. Atâta vreme cât nu sunt ei furaţi, nu-i nici o problemă. Ce dacă ţiagnii fură o şină de cale ferată sau indicatoarele de pe autostradă? Mai mor câţiva români “fraierii”, în ţara lor furată şi distrusă de infractori. Am văzut recent la televizor o “judecată ţigănească” chiar în incinta unei secţii de poliţie, în prezenţa poliţiştilor. Îmi şi imaginez, în Statele Unite, după aducerea suspectului la poliţie, următorul dialog. “Stai, mânca-ţi-aş, să vină staborul!” spuse suspectul. “Desigur, domnule Mailat, poliţiştii nu te vor întreba absolut nimic, decât în prezenţa staborului”, spuse poliţistul. Şi adăugă: “Noi suntem de decor aici, hotărârea o va lua staborul”. Ai muri de râs, dacă n-ar fi de plâns.

Analiza dictaturii comuniste (LXXIII)


Proteste muncitoreşti în România comunistă
Altfel, pentru Ceauşescu remediul problemelor ridicate de mineri consta în „ridicarea nivelului ideologic“ în vederea inducerii unor „convingeri materialiste despre lume şi viaţă” şi a „combaterii concepţiilor mistico-religioase”. În acest scop, măsurile ce se impuneau, după secretarul general erau atragerea minerilor în activităţile legate de festivalul Cântarea României, participarea la coruri, fanfare, brigăzi artistice31. Pe scurt, greva dezvăluise că minerii nu deveniseră încă „oameni noi” şi în acest sens trebuia acţionat. Este interesant de remarcat modul în care a fost tratată greva în discuţiile din cadrul partidului: problemele în legătură cu „aşa-zisele evenimente din Valea Jiului”, după formularea oficială nu s-au pus niciodată deschis. Din toate documentele şedinţelor purtate în cadrul partidului, reiese că discuţiile au fost mereu purtate într-un limbaj pur ideologic, care avea drept scop minimalizarea amplorii protestului şi falsificarea adevăratei semnificaţii a primei mari greve pur muncitoreşti cu care se confrunta PCR de la luarea puterii. În prima Plenară a CC de după grevă, care a avut loc abia la 26-27 octombrie, în informarea oficială făcută de Verdeţ cu acest prilej, completată de Ceauşescu, nu se vorbeşte decât de „nemulţumiri (…) pe fondul unei acumulări de nereguli, abuzuri şi încălcări grave ale legilor şi hotărârilor CC”, ca şi cum la originea grevei nu s-ar fi aflat însăşi politica partidului, ci modul defectuos în care ea a fost aplicată la nivel local32.
Greva minerilor din Valea Jiului, deşi a reprezentat un protest bine organizat şi de care regimul a trebuit să ţină seama, a avut obiective mai ales economice, cu referire directă la problemele locale. Mai mult, simplul fapt ca greviştii au ţinut să discute personal cu Ceauşescu arată că aceştia aveau încă impresia că secretarul general al PCR nu era corect informat cu privire la situaţia din ţară şi că muncitorii sperau că, odată pus în temă, el va lua măsurile ce se impuneau. Totuşi, pe parcursul grevei, protestul a îmbrăcat şi nuanţe politice, sloganul cu care au fost întâmpinaţi trimişii partidului fiind „Lupeni 29” şi „Jos burghezia proletară!”. Mai mult, Ceauşescu a fost huiduit şi batjocorit atunci când a încercat să negocieze revendicările. Ulterior, datorită faptului că autorităţile au început persecuţiile împotriva participanţilor imediat după grevă, în ciuda asigurărilor date personal de secretarul general că nu vor fi repercusiuni, cel puţin o parte a foştilor grevişti s-a radicalizat33. Se poate chiar considera că gestul de a trimite o scrisoare la Europa Liberă a marcat politizarea criticilor aduse de mineri regimului comunist. Greviştii nu şi-au propus crearea unui sindicat liber independent, care să le apere interesele34. Totuşi, tardiv, unii dintre ei au aderat la mişcarea Goma, conştienţi fiind că reprezenta o iniţiativă pentru apărarea drepturilor omului. Din păcate, acesta a fost un gest pur simbolic, care nu a dus la crearea unei alianţe între clase, pe modelul polonez din 1976, care ar fi putut constitui punctul de plecare al unei mişcări mai structurate împotriva regimului Ceauşescu.
Pe acest fundal, în 1979 lua fiinţă Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), a cărui declaraţie de constituire a fost transmisă repetat de Europa Liberă în perioada 3-5
„Consfătuirea de lucru cu primii secretari şi secretarii cu probleme organizatorice, cu Comitetele judeţene de partid din 21-23 septembrie 1977”, ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 106/1977, f. 66 v.
29 Vezi Ioan Velica, Dragoş Ştefan Velica, Lupeni ’77 – Laboratorul puterii, în Romulus Rusan (ed.),. Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, Academia Civică, 2003, pp. 66-68.
30 Vezi cazul Dumitru Blaj, urmărit constant de Securitate până în 1980, când a dispărut brusc, fiind ulterior găsit mort la morgă, conform mărturiei soţiei sale, reprodusă în Andreea Iacob, Anti-solidaritatea. Represiunea asupra greviştilor mineri din 1977, în Ruxandra Cesereanu, (coord), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 270.
31 ANIC, fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 18/1977, f. 91.
32 Interesant de remarcat este şi faptul că această informare este făcută la cererea lui Alexandru Sencovici, vechi ilegalist, membru de partid din 1925, care trecuse prin experienţa Plenarei din 1958, cea care a condamnat discuţiile „antipartinice”, ceea ce se traduce prin critici aduse conducerii partidului făcute în cadru informal. „De ce să auzim noi de la unul şi de la altul ce s-a întâmplat acolo – spune acesta. Noi preferăm o informaţie oficială”. Vezi stenograma şedinţei plenare a CC al PCR din 26-27 octombrie 1977 în ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 121, f. 36. Tot la această plenară a fost desemnat şi principalul vinovat pentru „starea de lucruri” din sectorul minier: fostul ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei, Bujor Almăşan, care deţinuse portofoliul industriei miniere, reorganizat sub diferite formule, din 21 martie 1961 şi până la 27 ianuarie 1977. Pedeapsa a constat doar în vot de blam.
33 Ceea ce i-a făcut pe mineri să-şi piardă încrederea în promisiunile lui Ceauşescu a fost vizita făcută de acesta imediat după grevă, pe 5 august, în Uniunea Sovietică. Faptul că acesta s-a întâlnit cu Brejnev a arătat că politica de aşa-zisă independenţă era doar o faţadă. Vezi mărturiile minerilor în „Crise et répression”, op. cit., p. 14.
34 Trebuie menţionat faptul că minerii au cerut formarea unor comitete muncitoreşti, abilitate să destituie directorii. Aceasta poate fi considerată drept o formă incipientă de organizare sindicală.

martie35. SLOMR s-a născut din iniţiativa lăudabilă a unor persoane conştiente de faptul că apariţia unui sindicat liber ar fi oferit un sprijin sporit împotriva abuzurilor regimului în sfera relaţiilor de muncă. În acel moment, ideea înfiinţării sindicatelor independente circula în întreg blocul comunist, inclusiv în Uniunea Sovietică, fiind extrem de mediatizată prin posturile de radio străine. Comparând programele sindicatelor lansate anterior, se poate afirma că SLOMR s-a inspirat în mare măsură din acestea. Majoritatea punctelor din programul SLOMR se regăsesc şi la sindicatele libere deja existente în Polonia, Cehoslovacia sau URSS şi, ca şi acestea, se referă la probleme legate direct de respectarea drepturilor omului în raporturile de muncă36.
Dintre toate iniţiativele sindicale din blocul sovietic, cea care a reuşit să supravieţuiască şi să atragă o imensă susţinere societală, jucând un rol esenţial în 1989, a fost celebra Solidaritate poloneză. Sindicatul liber înfiinţat în august 1980 la Gdansk, pe coasta Mării Baltice, a apărut în urma unei greve care s-a răspândit în mai multe întreprinderi şi a asocierii unui număr important de intelectuali disidenţi acestei iniţiative muncitoreşti. SLOMR a precedat Solidaritatea şi, prin urmare aceasta nu i-a servit drept model. Comparându-le, însă, se poate înţelege mai bine de ce impactul lor social a fost atât de diferit. În primul rând, sindicatul românesc a fost o iniţiativă mai degrabă intelectuală destinată muncitorilor şi nu una muncitorească. Apoi, merită menţionat că, spre deosebire de Solidaritatea poloneză, SLOMR nu s-a născut în urma unei greve sau a unui conflict de muncă prelungit, ceea ce a făcut ca solidarizările cu acest sindicat, deşi estimate la până la 2000 de persoane37, să fie mult mai limitate ca număr şi răspândire geografică decât în Polonia.
În acest sens, reproducem mărturia din 1982 a unui muncitor din Cluj, fost membru al SLOMR, care din perspectiva actuală reprezintă o analiză extrem de surprinzătoare prin acurateţea ei: „Noi avem un handicap teribil în lupta contra regimului Ceauşescu: noi nu suntem organizaţi la nivel naţional. Atâta timp cât nu vom fi în măsură să organizăm mişcări de protest în care întreaga ţară deodată, atâta timp cât intelectualii şi studenţii nu se raliază luptei muncitorilor, noi nu reprezentăm o ameninţare pentru regim. (…) La noi nu există nici o forţă care ar putea juca un rol moderator, precum Biserica Catolică în Polonia”38.
SLOMR a fost redus la tăcere în scurt timp ca urmare a măsurilor imediate luate de autorităţile comuniste. Regimul a acţionat rapid, arestându-i la 10 martie pe iniţiatori, economistul Gheorghe Braşoveanu şi medicul Ionel Cană, precum şi pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care nu aderase la SLOMR, dar fusese cel care îi pusese în legătură pe cei doi39. Vasile Paraschiv, fost semnatar al
35 O cronologie a lansării şi represiunii contra SLOMR a fost publicată în „L’Alternative”, nr. 2, ianuarie-februarie 1980, pp. 45-46.
36 SLOMR îşi propunea să lupte împotriva concedierilor şi pensionărilor abuzive, a condiţiilor mizere de lucru, igienă şi securitate la locul de muncă, a ridicării normelor, a programului de lucru prelungit neplătit şi a mobilizării la muncă aşa-zis „voluntară”, la mitinguri şi manifestaţii. În acelaşi timp, cereau revizuirea legii pensiilor, respectarea timpului liber şi reducerea săptămânii de lucru. Declaraţia constitutivă a SLOMR a fost publicată în „Roumanie. Crise et répression”, pp. 20-22.
37 Potrivit datelor furnizate de iniţiatorii acestui sindicat, după lansarea lui ar fi aderat câteva sute de persoane în intervalul de două luni până la reprimarea cercului de iniţiatori. În plus, a existat o listă de 1487 de persone, care se pare că alcătuiseră anterior, în 1978, un sindicat al muncitorilor, ţăranilor şi militarilor din Târgu-Mureş, şi care au aderat în bloc la SLOMR, prin Virgil Chender, un frezor din Sighişoara, dispărut fără urmă după ce a fost arestat. În documentele Securităţii despre SLOMR, se precizează că multe dintre persoanele respective nu au putut fi identificate pe baza datelor personale (nr. buletin de identitate, adresă) înscrise pe liste de semnatari. Este însă posibil ca datele din aceste documente să fie distorsionate, ofiţerii de securitate având interesul să minimalizeze amploarea mişcării pentru a se disculpa pentru a nu fi reuşit să o prevină, precum este posibil şi ca datele oferite de organizatori (mai ales lista de 1487 de persoane a lui Chender), să fi fost exagerate în sensul opus. Prin urmare, se poate doar concluziona că SLOMR a atras între câteva sute şi 2 000 de persoane în decurs de două luni. Vezi datele strânse de Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România, publicate în „Roumanie. Crise et répression”, pp. 19-20 comparativ cu datele luate din ACNSAS de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, pentru secţiunea Vasile Paraschiv şi „Securitatea lui din volumul Vasile Paraschiv - Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pp. 368.
38 Această mărturie a fost dată în urma declarării Legii Marţiale în Polonia în decembrie 1981. A fost publicată prima dată în Nicolas Henri, Un vent glacial sur la Roumanie (II), în „Journal de Genève”, 2 februarie 1982.
39 Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa fusese condamnat politic ca fost legionar şi participase la „reeducarea” de la Piteşti. El este cunoscut şi pentru predicile „neortodoxe” care i-au atras concedirea din 1978 de la Institutul

mişcării Goma, cunoscut Securităţii ca persoană care „ridica probleme”, a fost împiedicat să se solidarizeze cu SLOMR, după ce întâi citise textul declaraţiei de constituire a acestuia într-o şedinţă. A fost arestat, bătut groaznic, apoi sechestrat la domiciliu cu telefoanele întrerupte40. Spre deosebire de Mişcarea Goma, SLOMR nu a sucombat imediat după arestarea iniţiatorilor. Din 10 martie şi cel puţin până la ultimul comunicat al SLOMR, pe 19 aprilie, s-au succedat diverşi alţi putători de cuvânt (I. Popovici, A. Nagy, G. Stancu, N. Dascălu, M. Vlad, A. Comşa, R. S. Ghiţă), mereu existând cineva care să preia iniţiativa după fiecare val de arestări. Fiecare dintre aceste persoane transmitea către Europa Liberă noile liste de aderenţi şi monitoriza persoanele arestate, pentru a le proteja prin organisme internaţionale, precum Amnesty International. Represiunea semnatarilor a fost mai dură decât în cazul mişcării Goma, aplicându-se diverse tratamente: urmărire, izolare la domiciliu, diverse presiuni inclusiv asupra familiilor, bătăi, internări în spitale psihiatrice şi, în sfârşit, condamnări la închisoare pentru diverse delicte, care variau între parazitism şi complot împotriva ordinii socialiste41. Faptul că, la fel ca şi în cazul mişcării Goma, au existat liste persoane care includeau şi datele personale ce permiteau uşor identificarea, a ajutat enorm Securitatea, care a putut astfel să-i depisteze rapid. După SLOMR, asemenea încercări de a lansa mişcări colective, cu liste nevirtuale detaliate, nu au mai apărut decât în 1988, odată cu valul de proteste post-Braşov.
În ciuda faptului că regimul comunist de la Bucureşti a avut de înfruntat o grevă de mari proporţii în 1977, iar apoi a trebuit să suprime o încercare de constituire a unui sindicat liber, condurea partidului în general şi Ceauşescu în special au refuzat să accepte faptul că politica de dezvoltare economică extensivă cu accent pe industria grea crea grave probleme sociale. După cum am arătat mai sus, soluţiile adoptate pentru prevenirea unor evenimente similare nu au rezultat în urma unei reanalizări a acestei politici, ci dintr-o combinaţie de concesii parţiale făcute greviştilor cu măsuri de întărire a controlului poliţienesc şi ideologic. Prin urmare, Ceauşescu şi-a continuat politica economică ce ducea ţara la ruină, lucru din ce în ce mai evident în anii 1980. Măsurile luate de regim au afectat în primul rând populaţia, care a trebuit să facă faţă unor condiţii extreme. Mai mult, hotărârea lui Ceauşescu de a plăti integral datoria externă României a dus la aplicare unor politici de austeritate alimentară şi energetică nemaîntâlnite în Europa pe timp de pace.
În aceste condiţii, greve de mai mică amploare decât în Valea Jiului au avut loc în mod continuu. Pe baza datelor transmise la Europa Liberă, există informaţii despre greve ce ar fi avut loc în august 1980 în Bucureşti, din cauza măririi normelor, condiţiilor de lucru inacceptabile, penalizărilor salariale şi penuriei alimentare. Cea mai importantă, cu patru zile de manifestaţii, a avut loc la uzina „23 August”, unde Ceauşescu a fost din nou chemat de grevişti la faţa locului, ca şi în Valea Jiului42. În 1981, se pare că au fost mai multe greve la începutul anului, atât în Bucureşti, cât şi la complexele petrochimice de la Ploieşti şi Piteşti, toate fiind centre industriale importante, grupând un număr mare de muncitori43. Se pare că, tot în 1981, penuria de alimente din ce în ce mai accentuată ar fi generat şi degenerarea manifestaţiilor oficiale de la Timişoara, prilejuite de sărbătorirea lui 23 august, unde manifestanţii ar fi strigat „Ceauşescu-pâine” în loc de „Ceauşescu-PCR”44.
O cotitură radicală în ceea ce priveşte aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare au constituit-o decretele din 9 şi 17 octombrie 1981. Primul definea ca infracţiune, pedepsită conform Codului Penal cu şase luni până la cinci ani de închisoare, specula cu alimente, unde conform
Teologic. Arestat în 1979, a fost condamnat pentru „complot” la zece ani de închisoare, recursul fiind respins. A fost eliberat de autorităţile comuniste în 1985 la presiunea americanilor care ameninţau cu refuzul reînnoirii clauzei naţiunii celei mai favorizate. Predicile sale au fost publicate în volumul Şapte cuvinte pentru tineri, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996.
40 Pentru mai multe detalii, vezi Oana Ionel, Dragoş Marcu (coordonatori), Vasile Paraschiv – Lupta mea pentru sindicate libere în România, pp. 367-371.
41 Cană şi Braşoveanu au fost condamnaţi, împreună cu Calciu-Dumitreasa pentru „complot”. Conform sentinţei Tribunalului Militar Bucureşti nr. 35 din 4 mai 1979 ei au primit şapte, respectiv cinci ani şi jumătate de închisoare, după recurs pedepsele lor fiind reduse la cinci, respectiv trei ani. Vezi Oana Ionel, Dragoş Marcu, op. cit., pp. 368-369.
42 Informaţii despre această grevă au ajuns în Occident şi au fost publicate în „Roumanie. Crise et répression”, p. 27.
43 Informaţii despre aceste greve se găsesc în arhivele Europei Libere de la Budapesta, sintetizate în Dragoş Petrescu, A threat from below?, în loc. cit., p. 167.
44 Vezi „Roumanie. Crise et répression”, p. 87.

decretului respectiv se încadrau toţi cei care cumpărau alimente de bază („ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea, precum şi alte produse”) în cantităţi mai mari decât cele necesare consumului familial pe o lună. În plus, se prevedeau pedepse similare celor ce cumpărau produse făinoase (pâine, paste, etc.) pentru hrana animalelor45. Decretul din 17 octombrie mergea cu un pas înainte şi interzicea achiziţionarea de alimente în afara localităţilor de reşedinţă sau a celor în care se afla locul de muncă, fiecare judeţ fiind răspunzător pentru propria aprovizionare. Fără să introducă explicit cote de consum, decretul obliga astfel autorităţile judeţene să treacă, în primul rând, la raţionalizarea a pâinii, făinei şi mălaiului în limita cantităţilor disponibile pe plan local46.
Pe fondul acestor măsuri, a izbucnit pe data de 19 octombrie 1981 un protest semnificativ prin amploare al minerilor din oraşul Motru, cel mai important centru minier din judeţul Gorj. Potrivit mărturiilor unor participanţi, revolta a fost provocată în principal de măsura de introducere a raţiilor de consum pentru pâine ca urmare a decretului din 17 octombrie47. În acest mic centru urban de provincie aflat într-o zonă pre-montană, eminamente minieră, Comitetul Orăşenesc de Partid a decis stabilirea unei raţii zilnice de numai 400 grame de pâine de persoană, care corespundea posibilităţilor de autoaprovizionare pe plan local. Această decizie a provocat reacţia imediată a minerilor de la mina Roşiuţa, urmaţi de minerii de la mina Leurda, care au refuzat să-şi ridice raţia şi să intre în schimb. În final, conform informaţiilor ajunse la Europa Liberă, se pare că greva s-ar fi extins şi la minele din Lupoaia şi Horăşti48.
Spre deosebire de greva minerilor din Valea Jiului din august 1977, revolta din bazinul Motru s-a desfăşurat după un scenariu diferit: minerii revoltaţi din cauza raţionalizării pâinii, în loc să intre în schimb, au decis să meargă la sediul organizaţiei orăşeneşti a PCR ca să ceară socoteală pentru situaţia alimentară dezastruoasă. Astfel, greviştii s-au deplasat dinspre exploatările miniere (mai ales minerii de la Roşiuţa şi Leurda) spre oraşul Motru, unde au înconjurat sediul Comitetului Orăşenesc de Partid. Apoi, mulţimea furioasă – compusă din mineri aflaţi în grevă cărora li s-au adăugat locuitori ai oraşului – a atacat şi a încearcat să ocupe clădirea respectivă începând cu orele 15:00, pe data de 19 octombrie49. Această ieşire în stradă a permis intervenţia concertată a trupelor de miliţie, armată şi securitate, prin focuri trase în aer şi prin utilizarea tunurilor cu apă. Intervenţia a început în jurul orei 22:00, dar luptele de stradă s-au încheiat abia spre dimineaţă, pe la ora 3:0050. Represiunea împotriva celor care au iniţiat greva a avut loc imediat, în perioada 22-28 octombrie, iar în urma procesului din 2 decembrie 1981 nouă persoane au fost condamnate la închisoare pe termene variind între 6 şi 8 ani51. Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de greva din 1977, care a fost non-violentă, de ocupaţie şi pe durată nedeterminată, revolta de la Motru a fost violentă, cu atacarea sediului organizaţiei locale de partid, ceea ce le-a dat autorităţilor ocazia să intervină în forţă şi să pună capăt protestului în doar câteva ore52. Este demn de remarcat că minerii nu au cerut venirea lui Ceauşescu pentru negocieri,
45 Se pare că acest decret, care prin ultima prevedere lovea în primul rând în ţărani, a generat revolte la sate. Există informaţii în acest sens cu privire la sate din regiunea Motru. Vezi Ibidem, p. 87. Textul decretului 306 din 9 octombrie 1981 a fost publicat în „Buletinul Oficial“, nr. 77, 9 octombrie 1981.
46 Pentru decretul 313 din 17 octombrie 1981, vezi „Buletinul Oficial”, nr. 79, 17 octombrie 1981.
47 Vezi Gheorghe Gorun, Rezistenţa la communism. Motru ‘981, Cluj, Editura Clusium, 2005, pp. 56-57. Lucrarea propune o reconstrucţie atentă a evenimentelor din 1981 din bazinul Motru şi se bazează pe numeroase mărturii orale.
48 Vezi „Roumanie. Crise et répression”, op. cit., p. 87.
49 Unul dintre participanţi, Viorel Nişulescu, susţine că la mina Roşiuţa s-a scandat, printre altele, şi „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dictatorul!”. În măsura în care aceste informaţii se pot verifica şi din alte surse, se poate afirma că revolta din bazinul Motru marchează o radicalizare politică a muncitorilor din România comunistă. Vezi Gheorghe Gorun, op.cit.,, p. 58.
50 Ibidem, pp. 67-78.
51 Ibidem, pp. 89-93.
52 La nivel de partid, se pare că vinovatul desemnat a fost Virgil Trofin, eliminat din CPEx şi CC la Plenara 25-26 noiembrie 1981. Ca fost ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei între 18 decembrie 1979 şi 7 septembrie 1981, a fost desemnat ca responsabil pentru „neregulile constatate la Combinatul Minier Oltenia (raportări fictive şi depozitare necorespunzătoare care a dus la degradarea unor cantităţi de cărbune).
22 august 2009

Utilizarea culorilor


Pentru a utiliza culori într-un document HTML sau CSS, există, în principal, două metode.
1. Precizând denumirea culorii, pentru un număr restrâns de culori. Acestea sunt: aqua (albastru marin), gray (gri), navy (bleumarin), silver (argintiu), black (negru), green (verde), olive (oliv), teal (verde închis), blue (albastru), lime (verde citron), purple (violet), white (alb), fuchsia (violet deschis), maroon (maro), red (roşu) şi yellow (galben).
2. Prin sistemul RGB (roşu-verde-albastru). Pentru a înţelege acest sistem vom face o scurtă introducere. Se numeşte scriere în sistem hexazecimal a numerelor scrierea numerelor în baza 16, adică folosind cifrele de la 0 la 15 (cifre mai mici decât baza). Pentru a nu crea confuzii, “cifrele” 10, 11, 12, 13, 14, 15 sunt înlocuite cu literele a, b, c, d, e, f. Adică în sistemul de numeraţie hexazecimal avem cifrele 0, …, 9, a, …, f. La ce ne ajută aceasta? Păi, fiecare culoare din cele trei de bază (roşu, verde, albastru) va avea asociată o grupă de două cifre hexazecimale de la 00 la FF (sau de la 0 la 255 în sistemul zecimal) care va arăta cât roşu, sau verde, sau galben este în acea culoare. Astfel, fiecare culoare depinde de cât roşu, verde sau albastru cuprinde. De aceea, este nevoie de trei grupe de două cifre hexazecimale, fiecare grupă arătând cât din cele trei culori de bază cuprinde respectiva culoare. De exemplu, red (roşul) are codul FF0000, deaorece grupa “FF” indică chiar roşu maxim, grupele “00” şi “00” arată că lipsesc verdele şi albastru. Analog, green (verdele) are codul 00FF00, iar blue (albastrul) are codul 0000FF. Restul sunt combinaţii de roşu, verde şi albastru. De exemplu, poate nu ştiaţi, white (albul) se obţine amestecând roşul, verdele şi albastru în doze maxime, adică albul are codul (numit şi “hexa”) FFFFFF, pe când negrul înseamnă absenţa totală de roşu, verde şi albastru, iar codul este 000000. Alt exemplu, codul 33 66 99 reprezintă culoarea cerului înainte de furtună. Sunt şi programe care-ţi oferă codul culorii preferate. Un astfel de program găsiţi aici. În HTML, la codul culorii se adaugă simbolul “#”(de exemplu, albul are codul HTML #FFFFFF). Dacă lucrăm cu “Paint” din Windows, putem obţine RGB-ul în sistemul zecimal (de exemplu, R=111, G=52, B=200). Folosind calculatorul ştiinţific din Windows transformăm aceste valori din format zecimal în format hexazecimal şi obţinem R=6F, G=34 şi B=C8. Formatul final recunoscut de HTML este #6F34C8.
21 august 2009

Nu merităm ca “ei” să fie imaginea noastră ca ţară (I)

Scăpat din jugul dictaturii comuniste, “boborul” ce munceşte şi nu gândeşte s-a apucat de ascultat manele. În primii 10 ani de după Revoluţie, cel puţin pe aici, manelele erau peste tot. De la şoferul de autobuz ce-ţi băga manele la greu şi până la buticarul care promova ţigăneala pentru câţiva arginţi, românii ieşiţi din întunericul comunist au răsturnat valorile, promovând acest gunoi de muzică numită manea. Acum lucrurile s-au mai limpezit, dar a rămas un procent de ‘educaţi’, ce-şi tratează rănile sufletului, dar mai ales ale creierului, cu acest jeg de muzică. La aceasta se adaugă posturile tv ce difuzează manele şi aduc în prim-plan indivizi pe care, dacă i-ai vedea pe stradă, ţi-ar fi frică sau scârbă să-i abordezi. Dintre posturile tv ce propun manelişti, conduce detaşat “Antena 1,2”, din trustul securistului Voiculescu. Dintre posturile ce nu promovează manele deloc (cel puţin eu nu am văzut), TVR1, TVR2 şi celelalte posturi publice sunt de apreciat. Dacă tot vrem să fim respectaţi de alţii ca naţie, ar trebui întâi să învăţăm să ne respectăm pe noi, printre altele FĂRĂ MANELE.

Ce este bit-ul şi ce este byte-ul


In metrologie, statistică şi informatică, un bit este unitatea de măsură pentru cantitatea de informaţie. Un bit reprezintă, în informatică mai ales, una din cifrele 0 sau 1, numite şi cifre binare. Scrierea numerelor în sistemul binar este de fapt scrierea în baza 2 (un număr se poate scrie în orice bază mai mare sau egală cu 2, folosind cifre mai mici decât baza; de exemplu, un număr scris în baza 5 va cuprinde numai cifrele 0, 1, 2, 3, 4 sau o parte dintre ele; scrierea numerelor obişnuit, cu cifre de la 0 la 9, se numeşte scrierea zecimală). Termenul a fost introdus de matematicianul american John Wilder Tuckey, prescurtare de la “binary digit” (cifră binară). O structură de 8 biţi formează un octet (O) sau bait (B), din cuvântul englez “byte”. Deşi este o denumire improprie, 2 la puterea 10 (= 1024) baiţi formează un kilobait (kB) sau un kilooctet (kO). În sistemul binar, un număr de n biţi are capacitatea de a reprezenta (a reţine, a memora, a stoca) o valoare între 0 şi 2 la n minus 1 (un număr total de 2 la n valori posibile). De exemplu, cu 8 biţi se pot reprezenta toate numerele naturale între 0 şi 255 (2 la 8 = 256). Sau, altfel, 255 scris în baza 2 are forma 11111111, adică cel mai mare număr posibil scris cu 8 cifre de 0 şi 1. Un alt exemplu: ip-ul este format din patru numere (grupe) separate prin “.” (punct), fiecare număr fiind cuprins între 0 şi 255, adică nu mai mult de un octet (mai multe despre “ip” cu altă ocazie). Adică, o adresă IP are patru octeţi sau 32 de biţi în lungime.

Analiza dictaturii comuniste (LXXII)


Proteste muncitoreşti în România comunistă
Salariile insuficiente stăteau la baza unei alte probleme cu care se confruntau autorităţile comuniste, şi anume, aceea a furturilor din întrepriunderi. În general, bunurile sustrase se împărţeau în două mari categorii: bunuri care puteau fi vândute sau schimbate pentru alte bunuri sau pentru alimente şi materiale folosite în gospodărie pentru reparaţii sau îmbunătăţiri8. Lipsurile şi mizeria din cartierele muncitoreşti bucureştene sunt evocate de numeroase mărturii, precum, spre exemplu, descrierea condiţiilor de viaţă din cartierul Griviţa din Bucureşti, considerat un „bastion al clasei muncitoare”, datată decembrie 1955. Unii muncitori ceferişti, se arată în document, în special mecanici de locomotivă, obişnuiau să cumpere produse alimentare din provincie (carne, brânză, ouă, etc.) la preţuri reduse şi să le revândă în Bucureşti pentru a-şi suplimenta câştigurile mizere9. O altă mărturie, din luna iunie 1958, vorbeşte despre consumul de alcool în rândurile muncitorilor, care, se spune în document, „în zilele de salariu se grăbesc spre cârciumi şi deseori se întorc acasă fără nici un ban”. Din acest motiv, se spune mai departe în document, în zilele de salariu, numeroase femei îşi aşteptau soţii la poarta fabricilor pentru a-i împiedica să-şi cheltuie toţi banii pe băutură10. În linii mari, această perioadă – caracterizată prin proteste sporadice şi de amploare redusă, care nu au afectat în vreun fel elita Partidului Muncitoresc Român în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej – se încheie în jurul anului 1958.
Se poate afirma că, odată cu retragerea trupelor sovietice din România, în anul 1958, pentru clasa muncitoare din România începe o nouă perioadă, ce se va întinde până în anul 1977. Perioada 1958-1977 se caracterizează prin strategia de „naţionalizare” a modelului sovietic pe care elita conducătoatre de la Bucureşti a aplicat-o pentru a se menţine la putere în urma valului de destalinizare lansat în anul 1956 de liderul de la Kremlin, Nikita Hruşciov, în urma Congresului XX al PCUS. Această strategie s-a bazat pe revenirea la valorile naţionale şi pe un program de industrializare forţată. Acest program a dus la creşterea populaţiei angajate în industrie şi, respectiv, la scăderea ponderii populaţiei angajate în agricultură. Astfel, populaţia angajată în industrie a crescut de la 19,2% în 1960 la 30,6% în 1975. În acelaşi timp, ritmul industrializării a fost mai înalt decât ritmul urbanizării, ceea ce a făcut ca forţa de muncă din industrie să fie formată în principal din muncitori navetişti, cu alte cuvinte din muncitori care locuiau la sat. De exemplu, în cazul Întreprinderii de Automobile Piteşti (IAP), la nivelul forţei de muncă existente la 31 iulie 1971, 57,5% din totalul acesteia era formată din navetişti11. Clasa muncitoare din România comunistă (inclusive maiştrii) a crescut de la 23,7% din totalul populaţiei în 1956, la 39,9% în 1966 şi la 54,3% în 1977. În cifre absolute, datele oficiale arătau o creştere de la 2 212 500 persoane în 1960, la 3 018 700 în 1965 şi la 4 089 100 persoane în 197212.
Această creştere numerică rapidă a dus însă la o hibridizare socială cu efecte imediate în privinţa pierderii tradiţiilor muncitoreşti în marile centre industriale ale ţării. Astfel, o mărturie orală din decembrie 1955 indică faptul că la acea dată se putea observa deja că doar muncitorii mai în vârstă mai dovedeau un anumit spirit de solidaritate, iar această tendinţă s-a agravat odată cu creşterea
7 OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit No.300/60/1/837, Item 11095/54: 3-4.
8 Un electrician care lucrase la Combinatul Siderurgic din Hunedoara în perioada 1951-1954 îşi amintea că muncitori furau cabluri, bucăţi de tablă şi, practic, orice obiect „care le cădea în mână”. OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit No. 300/60/1/837, Item 11095/54: 3.
9 Ibidem, Item 4019/56: 4.
10 Ibidem, Item 4623/58: 2.
11 Vezi C. Ştefănescu, C. Moroşan, I. Soare, Monografia Uzinei de Autoturisme Piteşti, Piteşti, 1972, pp. 20-21, p. 26.
12 Andreas C. Tsantis, Roy Pepper (coordonatori), Romania. The Industrialization of an Agrarian Economy Under Socialist Planning, Washington D. C., The World Bank, 1979, pp. 542-43.

numărului de angajaţi, mulţi dintre aceştia provenind din zonele rurale13. Se poate astfel argumenta că, în perioada analizată, între clasa muncitoare şi regimul communist s-a produs o acceptare tacită, ceea ce a dus şi la o incidenţă mai redusă a protestelor din mediile muncitoreşti. Cu toate acestea, existenţa unor conflicte de muncă punctuale, spontane, defensive şi de amploare redusă nu poate fi exclusă. Mai mult, există dovezi clare că în această perioadă au avut loc iniţiative individuale curajoase, ale unor muncitori care nu s-au lăsat impresionaţi de liberalizarea simulată de regimul communist de la Bucureşti după aprilie 1964. Cazul cel mai spectaculos în acest sens îl constituie iniţierea, în noiembrie 1968, a opoziţiei deschise faţă de regim a muncitorului electromecanic Vasile Paraschiv, semnatarul de mai târziu al scrisorii de denunţare a nerespectării drepturilor omului către Conferinţa de la Belgrad iniţiată de Paul Goma. Conform propriilor declaraţii, Paraschiv a decis, în urma Plenarei CC al PCR din aprilie 1968, prin care au fost reabilitaţi o serie de militanţi comunişti, că nu mai poate fi de acord cu „politica, practicile şi metodele de lucru” ale partidului14.
Prima mişcare muncitorească de amploare din perioada Ceauşescu a fost revolta minerilor din Valea Jiului din august 1977: 35 000 de mineri dintr-un total de 90 000 au intrat în grevă, punând capăt perioadei de acceptare tacită de către clasa muncitoare a regimului comunist din România. Greva a început la mina Lupeni, unde s-au adunat şi minerii din celelalte mine din regiune: Cazda, Uricani, Bărbăţeni, Vulcan, Paroşeni, Aninoasa, Livezeni, Dîlja, Petrila. Greva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 1 august la mina Lupeni, şi a avut toate caracteristicile unui protest muncitoresc matur: a fost o grevă non-violentă, cu ocuparea locului de muncă şi pe durată nedeterminată. Despre dsfăşurarea aceastei explozii sociale există trei mărturii ale unor participanţi direcţi: o scrisoare din 18 septembrie 1977, trimisă către Europa Liberă, sub semnătura a 22 de mineri în numele unui grup de 800 de oameni; o scrisoare semnată doar cu iniţialele I.D., trimisă de la Petroşani 10 septembrie; o mărturie orală mai târzie, din 1986, oferită lui N.C. Munteanu pentru Europa Liberă de un grevist, Istvan Hosszu, un miner de origine etnică maghiară. La acestea se adaugă mărturia referitoare mai ales la represiunea care a urmat, depusă de un fost miner de la Lupeni la Amnesty International în 197815.
Trebuie menţionat că greva minerilor din Valea Jiului a fost, în esenţă, o grevă defensivă, provocată de revenirea la programul de lucru de opt ore, nerespectarea zilelor de repaos, penalizările pentru nerespectarea normelor cu până la 30-35% din salarii, înăsprirea legislaţiei privind pensionarea – este vorba de Legea 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială – pe fondul înrăutăţirii generale a condiţiilor de muncă şi de viaţă din Valea Jiului16. Grevişii au ales un comitet de grevă condus de trei persoane: doi ingineri – Ioan Dobre şi Jurcă, precum şi „o femeie din activul de partid şi de UTC de la Lupeni”17. A fost înfiinţat şi un post de coordonare a grevei, în clădirea unei staţii de pompare de la mina Lupeni. Cei trei lideri improvizaţi ai minerilor au pregătit o listă de 17 revendicări, aprobată de ansamblul participanţilor, pe care au cerut să o prezinte
13 OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit No. 300/60/1/837, Item 4019/56: 5.
14 Paraschiv a ieşit din PCR în noiembrie 1968, începând astfel de unul singur o luptă inegală pentru respectarea drepturilor omului de către regimul comunist de la Bucureşti; vezi Declaraţie a învinuitului Vasile Paraschiv privind concepţia sa politică şi materialele trimise postului de radio Europa Liberă (13 noiembrie 1976), în Oana Ionel, Dragoş Marcu (coordonatori), Vasile Paraschiv – Lupta mea pentru sindicate libere în România, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 166.
15 Primele două mărturii, împreună cu documentele Amnesty, au fost publicate în „Roumanie. Crise et Répression: Un dossier de L’Alternative”, Supplément au no. 20, Janvier 1983, pp. 13-15. Interviul de aproape şase ore dat de Hosszu după ce a părăsit România în 1986, a fost publicat precedat de o prezentare a acestor evenimente de către Mihnea Berindei în „L’Autre Europe”, nr. 11-12, 1986, pp 152-160. După estimările lui Hosszu, între 30 000 şi 35 000 de mineri au intrat în grevă. Pentru un rezumat al celor povestite de Hosszu, vezi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86.
16 Vezi textul complet al Legii 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială şi comentarii pertinente privind cauzele grevei în Ioan Velica, Dragoş Ştefan Velica, Lupeni ’77. Laboratorul puterii, Deva, Editura Polidava, 2002, pp. 39-71. Vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86: 572. Alte mărturii privind cauzele şi desfăşurarea grevei din Valea Jiului, luate la douăzeci de ani de la evenimente, vezi în Mihai Barbu, Gheorghe Chirvasă, După 20 de ani. Lupeni ’77–Lupeni ’97, Petroşani, Cotidianul „Matinal” & Editura Cameleonul, 1997.
17 În mărturia sa, Hosszu regretă că nu cunoştea numele ei, dar auzise că, până la data la care depunea mărturie, fusese deja eliberată din închisoare. Cele trei persoane nu erau organizatorii, ci cei care s-au impus pentru a formula nemulţumirile şi a evita exploziile de violenţă.

personal lui Nicolae Ceauşescu18. Pe data de 2 august, autorităţile au trimis la faţa locului, pentru a negocia cu greviştii, o delegaţie compusă din înalţi demnitari, condusă de doi membri CPEx: Ilie Verdeţ, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, şi Gheorghe Pană, preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al Muncii. Tratativele însă eşuează, minerii exprimându-şi neîncrederea totală în echipa respectivă19. Au fost luaţi ostateci şi obligaţi să-l contacteze telefonic pe Ceauşescu, pentru a-i cere să vină la faţa locului. A doua zi, pe 3 august, acesta a sosit în Valea Jiului. Aflat în faţa greviştilor, Ceauşescu a fost constrâns să se declare de acord cu toate revendicările acestora, inclusiv cu cererea de a nu pedepsi pe nimeni pentru participarea la grevă. În consecinţă, minerii au decis să reia lucrul, unii intrând în schimb chiar în aceeaşi zi.
Trebuie menţionat că autorităţile comuniste au răspuns foarte diferit în cazul grevei minerilor în comparaţie cu mişcarea Goma, pe care Ceauşescu a catalogat-o ca pe o acţiune de denigrare a României de către „agenturi” străine, recomandând suprimarea ei imediată. Revolta muncitorilor, grupul social pe care partidul comunist pretindea că îl reprezintă, a stârnit derută în conducerea de partid. Prin urmare, reacţia regimului a fost mult mai precaută. Pe 4 august, în prima şedinţă CC de după întoarcerea lui Ceauşescu din Valea Jiului, amploarea evenimentelor era minimalizată prin folosirea unui limbaj eufemistic (cuvântul grevă este evident evitat), în timp ce deplasarea făcută de secretarul general la chemarea minerilor este tratată ca o obişnuită „vizită de lucru”20. Cu acest prilej, se discută doar despre „probleme legate de organizarea muncii”, care necesită luarea unor măsuri de urgenţă pentru satisfacerea unora dintre doleanţele minerilor legate de aprovizionarea cu alimente în zonă, calitatea serviciilor medicale, asigurarea de locuri de muncă pentru soţiile minerilor, eliminarea corupţiei, etc. Răspunderea pentru această situaţie era pusă de la bun început pe seama activului de partid din zonă şi a Direcţiei Minelor, hotărându-se constituirea unei comisii a CC, sub conducerea lui Verdeţ, care să investigheze nivelul responsabilităţilor pe plan local21.
În urma anchetei partidului, apare în raportul de uz intern o primă definiţie a evenimentelor din Valea Jiului: „neajunsurile“ provocate de organele locale „au determinat anumite nemulţumiri şi o atmosferă necorespunzătoare în rândul unor categorii de oameni ai muncii îndeosebi din întreprinderile miniere, care au condus în primele zile ale lunii august la dezorganizarea producţiei, manifestări de indisciplină şi dezordine, cu influenţe negative asupra îndeplinirii planului de stat la producţia de cărbune”. Interesant de remarcat este faptul că motivele revoltei erau destul de corect identificate, corespunzând în general revendicărilor minerilor: „aprovizionarea necorespunzătoare a populaţiei cu produse industriale şi agroalimentare, neasigurarea asistenţei medicale corespunzătoare, slaba gospodărire a fondului locativ, neluarea la timp a măsurilor necesare în vederea prevenirii şi lichidării unor abuzuri şi tendinţe de favoritism, insuficienta receptivitate faţă de unele probleme de
18 Lista includea 17 revendicări: reintroducerea programului de lucru de şase ore; reducerea vârstei de pensionare la cincizeci de ani; revenirea la acordarea de ajutoarele sociale şi pensiile de invaliditate anulate de Legea 3/1977; îmbunătăţirea condiţiilor de lucru şi de securitate în mină; îmbunătăţirea aprovizionării cu alimente şi a îngrijirii medicale în Valea Jiului; crearea de locuri de muncă în industria uşoară din Valea Jiului pentru femei (cu alte cuvinte, crearea de locuri de muncă pentru soţiile şi fiicele minerilor); eliminarea corupţiei la toate nivelurile; autorizarea transferurilor fără penalizări; înlocuirea medicilor care erau în subordinea directă a secretarului de partid; revenirea la drepturile pe care le aveau minerii în 1955-1957 (salopete şi echipament de lucru gratuite, două mese calde pe zi gratuite); suprimarea penalităţilor salariale; crearea de comitete muncitoreşti la nivel de întreprindere abilitate să destituie directorii incapabili sau corupţi; informaţie corectă prin mass-media despre cauzele şi desfăşurarea grevei; semnarea unui acord prin care Ceauşescu în persoană să se angajeze că nici un grevist nu va avea de suferit. Pentru detalii, OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86: 573, şi mărturiile incluse în „Roumanie. Crise et Répression” şi „L’Autre Europe”.
19 Din echipă mai făceau parte Constantin Băbălău, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei; Ilie Rădulescu, primul secretar al Comitetului Judeţean de partid Hunedoara; Clement Negruţ, primarul şi primul secretar al Petroşaniului şi directorii generali ai Combinatului Huilei.
20 Pentru rolul „vizitelor de lucru” în asigurarea suportului popular al regimului Ceauşescu după preluarea puterii, vezi Cristina Petrescu, Vizitele de lucru, un ritual al Epocii de aur, în Lucian Boia (coordonator), Miturile comunismului românesc, vol. II, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1997, pp. 105-111; reluat în Lucian Boia, (coordonator), Miturile comunismului românesc, Bucureşti, Nemira, 1998, pp. 229-238.
21 La această şedinţă nu a participat decât un număr foarte restrâns de membri ai CC: Janos Fazekas, Ion Ioniţă, Iosif Uglar, Teodor Coman, Nicolae Nicolaescu, Nicolae Bozdog, Gheorghe Bobocea, Nicolae Popovici, Vasile Potop, Silviu Curticeanu, Ion Ceterchi. Vezi „Stenograma şedinţei de lucru a CC din 4 august 1977”, ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 91/1977, ff. 1-7.

viaţă ale personalului muncitor”22. La toate acestea, se adăugau şi condiţiile mizere de lucru, prezentate sub forma rămânerii în urmă faţă de programul de mecanizare stabilit şi a calităţii necorespunzătoare a întreţinerii şi reparaţiilor utilajelor. Acestea determinau frecvente defecţiuni şi întreruperi din muncă în abataje, imputate muncitorilor23. În plus, se menţionau şi problemele generate de lipsa cronică a personalului direct productiv, ceea ce rezultase în generalizarea lucrului obligatoriu duminicile24. Din aceste motive, raportul menţiona că se ajunsese în situaţia în care „organizarea lucrului în zilele de repaos şi creşterea numărului de penalizări ca urmare a nerealizării normelor şi planului de producţie au generat unele nemulţumiri în rândul personalului muncitor din subteran”25. Erau desemnate ca vinovate pentru această „stare de lucruri”: organele şi organizaţiile de partid locale, Ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei, conducerea Centralei cărbunelui Pietroşani şi consiliile oamenilor muncii din intreprinderile miniere. Cu alte cuvinte, vinovăţia era delegată la nivele inferioare de decizie, „conducerea superioară” a partidului nepunându-şi problema unei autocritici care să ducă la revizuirea viziunii staliniste asupra transformării economico-sociale a României.
Raportul menţiona măsurile deja luate şi pe cele preconizate pentru remedierea situaţiei, legate de reorganizarea producţiei pentru asigurarea personalului pentru trecerea la programul de lucru de şase ore (care a fost reintrodus imediat, începând din 8 august), de „dezvoltarea fondului locativ”, „îmbunătăţirea aprovizionării cu produse agroalimentare şi industriale” şi a „asistenţei medico-sanitare”, dar şi de „îmbunătăţirea activităţii” de partid, sindicat şi UTC în „domeniul organizatoric şi politico-educativ”26. De asemenea, merită menţionat că tuturor celor ce lucrau direct în mină li s-au majorat salariile cu 5% începând chiar cu 1 septembrie 1977 şi li s-a asigurat câte o masă caldă pe zi din cele două cerute27. Concluzionând, autorităţile comuniste nu au folosit direct forţa pentru reprimarea grevei. Totuşi, începând chiar din august, au fost luate măsuri preventive pentru împiedicarea unei noi solidarizări a minerilor: până la 4000 de oameni dintre participanţii la revoltă au fost forţaţi să se mute din Valea Jiului în alte zone miniere din ţară, în multe cazuri fiind şi retrogradaţi28. Mai mult, principalii animatori ai grevei au fost în final arestaţi, judecaţi şi condamnaţi29. În sfârşit, există şi cazuri în care s-a mers până la lichidare fizică30.
22 Vezi „Raport privind activitatea politică, economică şi socială din municipiul Petroşani” (de fapt, din Valea Jiului, după cum reiese din program, n.n.), datat 29 august 1977, în ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 12/1977, f. 34 r.v.
23 Spre exemplu, în raport putem citi: „Producţia extrasă cu tăiere mecanizată este de numai 22,4%, iar cea extrasă din abataje complet mecanizate de 7,42%. În programul de mecanizare pentru perioada 1976-1977, a fost prevăzută aducerea din import şi introducerea în abataje a 9 complexe şi 12 combine pentru strate groase, din care până în prezent s-au procurat numai 6 şi respectiv 4 bucăţi; din cele 6 maşini de extractie prevăzute nu s-a adus nici una, iar din 160 staţii de transformare în construcţie antigrizitoasă s-au procurat doar 37; de asemenea nu s-a adus nici un explozor din 293 prevăzute”. Vezi Ibidem, ff. 34 v.-35 r.
24 Raportul nefavorabil dintre personalul auxiliar şi cel productiv era perceput de muncitori ca o nedreptate a regimului. „În acest an, ponderea muncitorilor direct productivi a fost de 39% faţă de personalul de deservire ce reprezenta 50%”, era menţionat în raport. Această situaţie genera la rândul ei supraîncărcarea volumului de muncă al muncitorilor prin „recurgerea în tot mai mare măsură la organizarea activităţii în zilele de repaos; astfel, în 7 luni din acest an 13,7% din producţia de cărbune s-a realizat în zilele de repaos faţă de numai 1,4% în 1974“; Ibidem, f. 35 v.
25 Raportul adaugă: „În primele 7 luni din acest an, din cele 10 întreprinderi miniere, la un număr de 6 personalul tehnic, administrativ şi muncitorii din sectoarele de servire (abataj) au fost penalizaţi lună de lună”. Textul precizează de asemeni că în ultimul trimestru peste 40% din cei 9300 muncitori acordanţi (adică lucrând în acord global, n.n.) nu şi-au realizat normele de muncă”. Ibidem, f. 25 r.-26 v.
26 Programul de măsuri care a însoţit raportul detaliază măsurile, desemnând şi responsabilii respectivi. Ibidem, dosar nr. 18/1977, ff. 83-93.
27 Discuţiile cu privire la această hotărâre s-au purtat în şedinţa CPEx din 12 septembrie 1977. Elena Ceauşescu este cea care s-a opus definitiv revendicării minerilor, susţinută parţial şi de Ceauşescu, de a primi câte două mese pe zi, spunând că le este de ajuns câte una la intrarea în mină. Vezi Ibidem, dosar nr. 100/1977, 23 v. Mărturia lui Hosszu ne arată că, treptat, situaţia a revenit la cea anterioră grevei: programul de lucru a revenit la opt ore, clauzele din legea pensiilor s-au aplicat restrictiv, singurele îmbunătăţiri vizibile fiind cele din domeniul asistenţei medicale şi a asigurării de locuri de muncă. Vezi „L’Autre Europe”, nr. 11-12, 1986, pp. 160.
28 În privinţa acestei cifre, datele furnizate de foştii participanţi pentru Amnesty International coincid cu numărul de mineri nou angajaţi în Valea Jiului, conform datelor oficiale. Pentru datele furnizate de mineri privind transferurile forţate, inclusiv o listă de persoane adoptate de Amnesty International, vezi „Roumanie. Crise et répression”, pp. 14-15. Pentru datele oficiale privind pregătirea de noi muncitori în domeniul mineritului, vezi