31 iulie 2009

Analiza dictaturii comuniste (LXV)


Reprezentanţii represiunii
Următorul portret îi este făcut unui soldat din lagărul de la Salcia, care se specializase în a-şi asmuţi câinele asupra deţinuţilor consideraţi leneşi. În acelaşi lagăr, un ofiţer poreclit Harşti era specializat pe lovitura la fese. Plutonierul Hahău, poreclit astfel după felul în care denumea ciomagul, este într-atât de dependent şi identificat cu instrumentul său de tortură, încât a devenit chiar un om-ciomag. Sergentul Androne este şi el un „artist” al ciomagului, dublat de un „artist” al injuriilor. Memorialistul descrie apoi torţionari specializaţi pe maltratarea intelectualilor, cărora le lovesc mai cu seamă capul, creierul fiind vizat, întrucât schingiuitorii considerau că de acolo vine răul. Există apoi călăi înşelători, al căror fizic induce în eroare: aşa este sergentul Negoiţă, al cărui chip îngeresc nu îl împiedică să chinuie deţinuţii diavoleşte. Urmează caraliul Şoşoiu, specializat în bătaia la tălpi, considerată a fi o pedeapsă sănătoasă, şi plutonierul poreclit Cap-de-Mort, care preschimbă victima într-o masă informă de carne şi sânge. Nu în ultimul rând, maiorul Ioaniţescu de la lagărul Grindu, care ordonă şi supraveghează tortura prin îngheţare metodică a unui deţinut, sau comandantul Goiciu de la Gherla, care ordonă zidirea de viu a unui deţinut. Observaţia generală a lui Florin Constantin Pavlovici este aceea că tortura poate fi întâmplătoare (aceasta stimulează, de obicei, fantezia şi inventivitatea călăului), dar că ea este mai ales organizată şi rutinizată (tehnicizată), oricare dintre cele două forme fiind, însă, la fel de periculoasă. Nu există membru al aparatului de represiune care să nu fi schingiuit niciodată deţinuţi: unii au avut, poate, momente de îndoială ori milă faţă de victime, dar de torturat i-au torturat cu siguranţă pe alţii.
Figura torţionarului român s-a impus însă în mod extrem prin intermediul unui fenomen aberant, reeducarea de la Piteşti. R. Patapievici vede în fenomenul Piteşti un experiment de „inginerie socială”, pe care îl proiectează, extinzându-l în timp, la scară naţională: „Fenomenul Piteşti nu a încetat în 1952, el a continuat prin mijloace sociale, nu penitenciar-sadice, până după 1989. Ceea ce numim azi «poporul român» este rezultatul experimentului Piteşti aplicat întregii Românii de după 1946. Acest experiment de inginerie socială, din nefericire a reuşit. Nu Stalin & Caragiale sunt tutelarii, ci Ţurcanu & Nicolschi”33. Reeducarea prin tortură de la Piteşti, considerată de către Ţurcanu însuşi a fi o metodă de şoc, consta în transformarea victimelor în călăi, ajungându-se la experimentul unor hibrizi, prin dezumanizare metodică: „De-a lungul experienţei de la Piteşti, categoria martorului inocent a fost pur şi simplu suprimată”34 afirmă, de altfel, Virgil Ierunca, cel mai cunoscut analist al fenomenului. Executorul acestui fenomen (având o mână de schingiuitori) a fost Eugen Ţurcanu, un torţionar cu geniu machiavelic, care ajunsese să-şi fascineze uneori chiar şi victimele; Virgil Ierunca vede în Ţurcanu un Verhovenski dus dincolo de limita răului şi un al doilea marchiz de Sade35, în timp ce unii memorialişti văd în el un doctor Mengele românesc; dar Ţurcanu este torţionarul prin excelenţă, în carne şi oase, astfel încât partitura sa este mai degrabă aceea de Mengele şi nu de personaj dostoievskian. Se cuvine precizat totuşi că puţini dintre cei care au participat la reeducare au fost călăi structurali (excepţie primul lot de reeducatori), majoritatea fiind torţionari conjuncturali, siliţi, sau din instinct de conservare. Numărul lucrărilor de memorialistică axate pe descrierea reeducării de la Piteşti (şi Gherla) este de aproape 20, cele mai importante texte fiind semnate de Dumitru Gh. Bordeianu, Grigore Dumitrescu, Costin Merişca, Ştefan Ioan I. Davidescu, Mihai Buracu, Mihai Rădulescu, Viorel Gheorghiţă, Mihai Timaru, Aurel Vişovan, Octavian Voinea.
Care este, însă, raportul afectiv dintre victima mărturisitoare a Gulagului şi fostul său torţionar, anchetator sau gardian, după ce evenimentele tragice şi-au pierdut din actualitate? Este posibilă, în general şi în particular, iertarea călăilor? Răspunsul este variat, de la milostivirea creştinească a lui N. Steinhardt, la atitudinea lui Teohar Mihadaş, care nu învinovăţeşte pe nimeni, decât pe sine, la neputinţa individuală de a ierta a Lenei Constante sau la recta sentinţă de Vitorie Lipan a Elisabetei Rizea: „Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine…” sau „Îi iert eu, da nu-i iartă Dumnezeu”36. Unii nu formulează o sentinţă directă, ci apelează la celebrele cuvinte ale lui Nicolae Iorga: „cine uită nu merită”. Pentru Richard Wurmbrand, a cărui vocaţie misionară este primordială, nu se pune problema uitării sau a iertării călăilor, ci a iubirii lor, în sensul în care „Putem
33 H.-R. Patapievici, Politice, cu ilustraţii de Dan Perjovschi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 52.
34 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 10.
35 Ibidem, pp. 18, 66.
36 Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, pp. 26, 87.

urî păcatul, iubind în acelaşi timp pe păcătos”37. Paul Goma pledează pentru neiertarea călăilor şi pentru judecata lor, adăugând pe lângă acestea neuitarea, începând din chiar clipa în care este torturat: „şi m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor, nu să mă răzbun, ci să nu-i uit şi, mai ales, mai ales SĂ NU-I TAC”; „Trebuie să memorizez, trebuie să înmagazinez, CA SĂ SCRIU DUPĂ CE VOI IEŞI.”; „Lasă, lasă, te ţin eu minte, te pun eu într-o carte!”, îl ameninţă Goma în gând pe unul dintre anchetatorii săi38. Un alt mărturisitor propune imitarea modelului iudaic legal-punitiv de după Holocaust: „Avem multe de învăţat. De pildă, de la evrei; după 50 de ani, ei continuă să vâneze torţionarii şi să-i aducă în faţa justiţiei. Nu iartă nimic! Noi suntem obişnuiţi să iertam şi ne calcă cine vrea în picioare. Iertarea este un sentiment creştinesc, dar trebuie stabilite anumite limite. Pe cine iertăm? Cum iertăm?”39. Ion D. Sârbu propune chiar un portret etic al victimei şi al călăului, fişându-le în paralel şi diferenţiindu-le, pentru a nu fi confundate niciodată: „Victima este orice individ social care nu are posibilitatea să opteze, nici să se apere, nici să fie răzbunat. Călău ar fi orice funcţionar al puterii (neales liber de popor) care execută orbeşte ordinele de sus, fără să îi pese de răul sau păcatul pe care îl comite, nefiind răspunzător de crimele comise, neîncercând vreodată cea mai mică remuşcare sau căinţă.” Tot Sârbu propune iertarea călăilor, dar având drept condiţie căinţa acestora şi existenţa unui necesar stâlp al infamiei: „Cred în iertarea păcătosului. Cu condiţia să se căiască. Nu cer tăierea capetelor celor care au încălcat norma de drept şi norma morală, dar pretind să fie afişată pe ziduri crima lor şi urlată la toate megafoanele. Ca să nu se mai repete”40. Alţi memorialişti ai detenţiei discută iertarea călăilor pornind de la exclamaţia christică „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, dar demolând-o, căci torţionarii nu sunt simpli roboţi, ci personalizează tortura prin zel, simţindu-se împliniţi prin rău, ştiind deci ceea ce fac. Corneliu Coposu consideră pedepsirea penală a călăilor a fi irelevantă, dat fiind că nu condamnarea unor indivizi este importantă, cât condamnarea unor idei; de altfel, Corneliu Coposu îi consideră pe majoritatea torţionarilor a fi nişte iresponsabili patologici care ar trebui mai degrabă internaţi în ospicii şi trataţi psihic, iar nu încarceraţi. Ion Ioanid are opinia cea mai exact formulată: „Astăzi, toţi sau aproape toţi deţinuţii declară că nu au sentimente de răzbunare. Probabil că nici eu nu încerc asemenea sentimente, dar, în orice caz, resping ideea «convieţuirii victimelor cu torţionarii», fără ca torţionarii să fie traşi la răspundere. Trebuia, trebuie făcut procesul comunismului” […]. „Ar trebui să repet ce-a spus Monica Lovinescu într-un episod al Memorialului durerii: sunt pentru iertare, dar ca să iertăm trebuie să ştim pe cine iertăm”41.
37 Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, traducere de Marilena Alexandrescu-Munteanu şi Maria Chilian, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1994, p. 10.
38 Paul Goma, Culoarea curcubeului '77 (Cutremurul oamenilor), Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 221; şi Gherla, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, pp. 223, 231.
39 Traian Mihai Neamţu, De ce, Doamne?, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 79.
40 Ion D. Sârbu, op. cit., vol. II, pp. 60, 267.
41 Ion Ioanid, Interviu în „România literară”, nr. 25, 1999.

Rezistenţa armată anticomunistă
Rezistenţa armată anticomunistă din România sau „rezistenţa din munţi”, cum a mai fost numită, a reprezentat decenii la rând un fenomen istoric despre care s-a ştiut extrem de puţin. Descoperită după 1989 ca temă publică, în condiţiile unei relativ abundente memorialistici şi afluxului de surse arhivistice, rezistenţa armată nu a scăpat mitizării (paradoxal într-o epocă a demitizării), exagerărilor, dar a şi continuat să fie supusă demonizării, cum se întâmplase în timpul regimului comunist. Subiectul trebuie însă abordat istoric, analizându-i cauzele, etapele, zonele de manifestare, componenţa politică şi socială, precum şi semnificaţiile.
Cauze
Cauzele acestui fenomen se găsesc în contextul istoric de la jumătatea şi de la sfârşitul anilor 1940. Ocuparea României de către Armata Roşie spre sfârşitul celui de-al doilea doilea război mondial, cu întregul cortegiu de abuzuri care a urmat, impunerea la conducerea ţării a Partidului Comunist şi a sateliţilor acestuia, fără legitimitate în ochii populaţiei, aplicarea măsurilor care vizau transformarea în spirit sovietic a statului şi societăţii, altfel spus restrângerea libertăţilor politice, represiunea pe scară largă, inclusiv apariţia Gulagului românesc, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, naţionalizarea (confiscarea) bunurilor unor întregi categorii sociale, colectivizarea forţată a agriculturii etc. au fost cauzele majore ale apariţiei fenomenului rezistenţei armate anticomuniste. Niciodată foarte extinsă, rezistenţa armată anticomunistă a reprezentat totuşi o realitate pe care nu au ignorat-o nici liderii comunişti, nici structurile represive ale Bucureştiului.
Etape şi zone
S-au propus până acum mai multe date privind durata rezistenţei armate anticomuniste: 1944-19581, 1944-19622, 1945-19623 sau 1946-19584. Credem că despre acest fenomen putem discuta între anii 1944-începutul anilor 1960, cu maximă intensitate până la începutul anilor ’50. Fără a exista o delimitare rigidă, pot fi depistate două etape ale rezistenţei: 1944-1947 şi 1948-începutul anilor 1960. În prima fază a rezistenţei statul încă nu era deplin controlat de comunişti – deşi ei au ajuns să joace principalul rol în guvern după 6 martie 1945 –, existând forţe care se opuneau „înroşirii” depline a puterii. Faza a doua a rezistenţei s-a desfăşurat în condiţiile existenţei statului totalitar, care făcea demersuri accelerate de controlare a teritoriului şi populaţiei, inclusiv prin perfecţionarea instrumentelor represive, ceea ce făcea situaţia anticomuniştilor cu atât mai grea.
Fenomenul pe care îl avem în vedere a apărut în 1944, odată cu intrarea trupelor sovietice în nord-estul României. Din pricina abuzurilor săvârşite de soldaţii sovietici, dar şi a practicii generalizate a efectuării de rechiziţii de către Armata Roşie, precum şi a evacuării populaţiei autohtone din zona frontului în spatele acestuia, numeroşi locuitori de la poalele Obcinelor Bucovinei s-au refugiat în păduri, între liniile frontului. Pentru a se putea apăra împotriva atacurilor unor patrule ruseşti şi cu ajutorul forţelor militare regulate din Bucovina, localnicii au constituit mai multe grupuri de partizani sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, Ion Vatamaniuc, Vladimir Tironeac şi Constantin Cenuşă, reunind câte 15-20 de membri – ţărani, premilitari, dispensaţi sau militari aflaţi în concediu –, bine înarmaţi şi instruiţi de către instructori germani şi români. Misiunile îndeplinite de partizanii bucovineni au vizat aducerea populaţiei locale refugiate între cele două fronturi în zona rămasă sub administraţie românească, patrulări în păduri, acţiuni de recunoaştere şi culegerea de informaţii despre forţele sovietice din zonă, dar şi efectuarea unor diversiuni în spatele Armatei Roşii. Lovitura de stat desfăşurată în Bucureşti la 23 august 1944 a determinat încetarea activităţii grupurilor
1 Cristian Troncotă, Procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă. 1946, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3/1995, p. 120.
2 Eugen Şahan, Aspecte din rezistenţa românească împotriva sovietizării în perioada martie 1944-1962, în „Analele Sighet”, vol. 2, 1995, pp. 213-294; Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 22-23, 1-2/1999, pp. 42-67; Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003.
3 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 78.
4 Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii României. 1946-1958, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Gândirea românească, 1993.

de partizani bucovineni. Unii dintre ei au reuşit să iasă din dispozitivul german, în vreme ce alţii au fost nevoiţi să se retragă spre Vest. Sovieticii – care nu aveau obiceiul de a-i ierta pe cei care îndrăzniseră să li se opună – i-au supus represiunii pe partizanii români, aceştia fiind judecaţi, condamnaţi şi aruncaţi în imensitatea Gulagului. Urmăriţi cu insistenţă, unii partizani au continuat lupta, fiind anihilaţi în anii următori, în vreme ce alţii au (re)intrat în rezistenţă după 19485.
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a dus la ieşirea României din Axă, ceea ce a reprezentat un dezastru pentru Germania, motiv pentru care aceasta a încercat să recâştige poziţiile pierdute. Germanii au mizat pentru atingerea scopurilor pe Mişcarea Legionară (care însă avea şi obiective proprii, urmărind refacerea structurilor ei teritoriale şi revenirea la putere în Bucureşti), dar şi pe Grupul Etnic German. Cercurile politice româneşti tradiţionale sperau că vor avea parte de sprijinul Occidentului, care să-i tempereze pe sovietici şi chiar să-i determine pe aceştia să părăsească România. În măsura în care în contextul ultimelor luni de război o contraofensivă germană ar fi determinat o intervenţie anglo-americană, aceasta nu ar fi putut decât să avantajeze această ţară. Însă planurile germanilor şi legionarilor, implicând forţe (inclusiv grupuri de gherilă) şi contacte diverse au fost sortite eşecului. România era ocupată de forţe sovietice puternice, constând atât în trupe ale Armatei Roşii, cât şi în unităţi NKVD. Unii dintre comandanţii Armatei Române asupra cărora existau bănuieli de infidelitate au fost neutralizaţi, în vreme ce liderii acţiunii antisovietice au fost capturaţi şi au sfârşit în Gulag. Pentru a preveni repetarea unor asemenea acţiuni, dar şi pentru că era în logica propriului lor sistem, sovieticii au luat măsuri care să slăbească opoziţia internă din România. Încercarea Germaniei de readucere a României sub controlul său se dovedise o utopie, iar rezistenţa progermană şi-a pierdut rostul de a fi prin înfrângerea în tranşee a puterii care o inspirase6.
Prin instalarea la conducerea României a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, ţara a revenit la o formă de dictatură. Manifestarea opoziţiei politice a devenit problematică, în condiţiile în care controlul poliţienesc devenea cu fiecare zi mai clar şi mai eficient. Întrucât poziţionările contrare guvernului erau reprimate, au apărut numeroase grupări subversive, scopul principal fiind lupta anticomunistă. Între acestea s-au numărat şi organizaţiile „Tinerimea liberă” şi „T”. Prima dintre ele a fost condusă de Mircea Ştefanovici, cu rădăcini de stânga, însă alunecând rapid pe poziţii anticomuniste în contextual represiunii iniţiate de guvernul Groza. Cea de-a doua a fost iniţiată de Remus Ţeţu şi a ajuns să grupeze îndeosebi membri ai tineretului naţional-liberal, dar şi tineri naţional-ţărănişti ori chiar social-democraţi, programul fiind unul explicit liberal. Contactele cu cercurile politice democratice nu au lipsit, prevăzându-se chiar recurgerea la lupta armată în condiţii favorabile, în mod special în cazul izbucnirii unui război între anglo-americani şi sovietici. Descoperite de serviciile represive ale guvernului, cele două organizaţii au fost anihilate, membrii lor fiind arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi. Prin procesul desfăşurat în septembrie 1945 la Bucureşti s-a urmărit inclusiv discreditarea partidele democratice, dar această încercare a reprezentat un eşec pentru autorităţi, în condiţiile în care acestea încă nu deţineau controlul absolut nici asupra justiţiei şi nici asupra presei, iar reprezentanţii străini fuseseră de faţă. Totuşi, lecţia a fost învăţată de guvernul dominat de comunişti, cum s-a văzut în perioada următoare7.
Declanşarea „grevei regale”, în vara anului 1945, a reliefat în mod clar că poziţia anticomuniştilor era slabă în confruntarea cu un regim care era dispus să utilizeze toate mijloacele, legale sau nu, pentru a-şi extinde şi impune controlul asupra instituţiilor statului. În acest context au
5 Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu (editori), Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, vol. I, Bucureşti, INST, 1998; Dorin Dobrincu, Bucovineni contra sovietici. Rezistenţa armată anticomunistă din Bucovina (martie-august 1944 – iulie 1946), în „AIO – Anuarul Institutului de Istorie Orală”, vol. V, 2004, pp. 123-182.
6 Perry Biddiscombe, Proding the Russian Bear: Pro-German Resistance in Romania, 1944-1945, în „European History Quarterly”, vol. 23, no 2, April 1993, pp. 193-232; Florin Constantiniu, Prima încercare de scoatere a Armatei Roşii din România, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, pp. 288-294; Günter Klein, Începuturile rezistenţei antisovietice în România (23 august 1944-6 martie 1945), în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 295-311; Dorin Dobrincu, Un „23 august invers”? Tentativa de readucere a României în Axă (toamna 1944- primăvara 1945), în „Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă”, vol. II, 2003, pp. 221-290.
7 Dan Cernovodeanu, Una dintre primele mişcări de rezistenţă anticomunistă: Organizaţia „T”, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 24-25, 3-4/1999, pp. 211-218; Petre Ţurlea, Procesul organizaţiei „T”, Bucureşti, Editura Libra, 2000; Dorin Dobrincu, În numele libertăţii. Organizaţiile anticomuniste „Tinerimea Liberă” şi „T” (1945), în „Xenopoliana”, vol. XIII, nr. 1-4/2005, pp. 127-149.

apărut organizaţii antiguvernamentale cu programe mai radicale. Cele mai importante aveau să se dovedească organizaţiile subversive „Haiducii lui Avram Iancu – Divizia Sumanelor Negre”, aşa-numita „Mişcare Naţională de Rezistenţă”, „Graiul Sângelui” şi aşa-numitul „Grup Înarmat Sinaia”. Organizaţia „Haiducii lui Avram Iancu” a fost iniţiată de un grup de foşti membri ai Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu”, în frunte cu Gavril Olteanu, şi s-a dovedit foarte activă în plan propagandistic, practicând un anticomunism verbal de pe poziţii naţionaliste, chiar şovine. Aceasta însă a dăunat imaginii organizaţiei, dacă avem în vedere că au existat reproşuri din partea anumitor cercuri politice democratice, iar comuniştii, în ochii cărora toţi naţionaliştii erau fascişti, au avut pretexte suplimentare pentru reprimarea grupării. Generalul Aurel Aldea, contraamiralul Horia Măcellariu şi alţi ofiţeri superiori şi oameni politici de diferite nuanţe au iniţiat „Mişcarea Naţională de Rezistenţă”, care a căutat să strângă laolaltă grupurile de rezistenţă din România, stabilind contacte cu partidele politice de opoziţie, cu Palatul Regal şi cu Misiunile Statelor Unite ale Americii şi ale Marii Britanii la Bucureşti. „MNR” nu a depăşit faza discuţiilor, a stabilirii legăturilor preliminare, posibilităţile sale de acţiune fiind extrem de limitate. Organizaţia „Graiului Sângelui” a fost constituită de Ion Vulcănescu şi s-a limitat la conceperea unor documente privind prezentul şi viitorul statului/naţiunii. „Grupul Înarmat Sinaia” – numele i-a fost atribuit de serviciile represive româneşti – a fost constituit de militari din unităţile de vânători de munte din zona Sinaia-Predeal-Braşov, dispunând de cantităţi de armament şi muniţii depuse în munţii din apropiere. Cele patru formaţiuni amintite au avut un număr destul de redus de membri activi, iar activitatea „Haiducilor lui Avram Iancu” şi a „Graiului Sângelui” s-a limitat doar la conceperea şi răspândirea de manifeste. Aderenţii acestor formaţiuni au sperat, alături de opoziţia politică şi de o bună parte a populaţiei României, că regimul prosovietic de la Bucureşti se va prăbuşi în contextul izbucnirii unui război între lumea liberă şi Kremlin. Infiltrate de serviciile de informaţii ale guvernului Groza, aceste organizaţii au fost ţinute mult timp sub control, iar în cele din urmă anihilate. După anchete în care s-au folosit metode brutale, a avut loc un proces (sentinţa s-a pronunţat pe 18 noiembrie 1946), scopul principal fiind cel din anul precedent, compromiterea opoziţiei politice8.
30 iulie 2009

Cum este Moldova de la vest de Prut? Vanghelizată şi becalizată


Pentru a înţelege rezultatele alegerilor din Basarabia, ar trebui (re)văzută România profundă din Moldova lui Chiuariu, Adomniţei sau Fenechiu (fostă roşie). Dacă vulgului nu-i poţi pretinde mare lucru, masa inertă fiind după chipul şi asemănarea aşa-zisei elite, în schimb minţile luminate plutesc într-o cocină de ignoranţă, imoralitate, răutate şi ilegalitate (enumerarea ar putea continua). Prin Havîrna (o comună de pe aici) şi prin toată zona, limba română este desfiinţată, iar adevărul nu face nici doi bani, pentru oameni ce ar trebui, chipurile, să formeze generaţii şi la nivelul mentalităţii. Cum te poţi numi profesor (chiar dacă de matematică) din moment ce pluralul unui cuvânt atât de comun precum “transport” îl rosteşti “transpoarte” (şi mai ai şi pretenţii să-ţi dea statul de muncă în învăţământ)? Cum te poţi considera intelectual de rasă, dar să-l admiri pe Becali? Ei bine, dragi cititori, pe aici totul este posibil. Găseşti ignoranţă în stare pură la cei din învăţământ, aşa încât nu poţi pretinde viitorului să fie altfel decât prezentul. S-ar pune întrebarea de ce nu emigrez. Motivul este relative simplu: dacă aş pleca de aici, din comuna “europeană” Havîrna, tot ce există în proprietatea personală a subsemnatului ar fi furat şi distrus. Cetăţeni care au trecut printr-o şcoală, care sunt membrii (teoretic, pe aici nimeni nu se declară ateu) ai Bisericii Ortodoxe Române, plus că sunt “civilizaţi”, ei bine, aceşti oameni ar face prăpăd, mai ceva ca turcii sau tătarii. Dar ce face organul? Poliţiştii au alte preocupări, pe hoţi nu-i deranjează nimeni în Havîrna. Restul e tăcere.

P.S. În 29 iulie 2009, trecând întâmplător cu telecomanda peste “Antena3” a securistului Voiculescu, mi-a căzut faţa de la ce am văzut. Lucian Mândruţă, prezentatorul emisiunii, rosteşte: “Comuniştii de la Chişinău nu mai sunt ceea ce au fost, iar comuniştii români vor să redevină ce au fost.” Am rămas perplex! Ne aşteaptă o nouă dictatură?! Parcă în Constituţia României este interzisă propaganda făcută mişcărilor extremiste. Şi culmea este că secătura de Voiculescu îl acuza pe preşedintele României de încălcarea Constituţiei, pe când la posturile de rahat ale trustului “Intact” este promovat jegul uman în stare pură şi idei extremiste contrar oricăror norme constituţionale.
28 iulie 2009

29 iulie 2009, alegeri în Basarabia


Pentru toţi cei maltrataţi de bolşevici, pentru cei ucişi de regimul criminal Voronin şi pentru ca asemenea tragedii să nu se mai repete, bolşevicii trebuie să pierdă alegerile. Metoda tătucului Putin, aceea de a ucide orice persoană care ţi se împotriveşte, nu are ce căuta în Basarabia. Desfăşurate într-o atmosferă de teroare, momentul 29 iulie 2009 al alegerilor poate fi începutul sfârşitului pentru anularea urmărilor pactului Hitler – Stalin sau, dimpotrivă, pentru a îndepărta pentru încă o perioadă acest teritoriu românesc de lumea civilizată. Este frumos să speli străzile italienilor sau să cultivi căpşunile spaniolilor, dar mult mai util este să faci din ţara ta un teritoriu al libertăţii şi prosperităţii, de care să fie mândrii copii şi nepoţii tăi. Regimul criminal de la Chişinău nu trebuie să uite că un popor nu poate fi terorizat la infinit, mai devreme sau mai târziu toţi criminalii plătesc. De ce nu ar fi mai devreme? Sper că tovarăşul Voronin are pregătit elicopterul cu destinaţia Kremlin. Iar dacă alegerile nu sunt transparente şi corecte, mai aştept încă de la mâncătorul de pizza Obama să nu uite că-n Kenya natală era mai bine decât în Moldova lui Voronin şi să ia atitudine împotriva “imperiului răului”, cum l-a numit, poate, cel mai bun preşedinte american din ultima jumătate de secol Ronald Reagan.

Personaje publice hidoase (I)

Viaţa publică din România este populată de tot felul de specimene. Pe o parte dintre ele le-ai ocoli, dacă le-ai vedea pe stradă. Apar însă la televizor. Indivizi cu nudul în creier fac din România o imensă mahala. Fără idei, fără limba română rostită corect, fără moralitate, aceşti caraghioşi asigură circul. Din prea mult circ, nu mai ştii care este normalitatea şi până la urmă a cui este această ţară. Între foştii comunişti, securişti, demnitari corupţi şi aceste pesonaje (cele două mulţimi se şi întrepătrund), există marea masă tăcută şi care înghite orice.

Începem cu Dumitru Dragomir, fost miliţian, fost anchetat de organele comuniste pentru delapidare (adică este un infractor de drept comun), acest personaj fără idei şi fără orizont este managerul fotbalului românesc. Un fotbal cu multă corupţie şi puţine rezultate. Iar românii îl merită pe acest “miliţian”, fiind incapabili să-l schimbe. Cu o avere frumuşică, obţinută fără să-şi stoarcă creierul sau muşchii, Mitică Dragomir mai dă o lovitură noţiunilor de muncă, cinste, corectitudine: în Românica doar fraierii muncesc, băieţii proşti, ignoranţi şi corupţi fac banii fără prea mare efort. Nu-i aşa tanti Justiţia?
27 iulie 2009

Analiza dictaturii comuniste (LXIV)


Deţinutul politic român ca tip uman
Din punct de vedere social, figura predilectă pe care o elogiază Gabriel Bălănescu pentru comportamentul în detenţie este aceea a ţăranului român, credincios, sobru, simplu, echilibrat, dotat cu un bun-simţ structural, „închegat” şi „rotund”; lauda penitenciară pe care i-o aduce o echivalează pe cea academică formulată cândva de Liviu Rebreanu: „Condiţia sufletească pe care o trăia în închisoare n-avea variaţiile de intensitate ale intelectualului sau târgoveţului. Era mereu egal cu sine, înfruntând greutăţile senin şi împărtăşind micile bucurii, reţinut”17.
Un caz deosebit îl reprezintă femeile mărturisitoare ale Gulagului, care şi ele ar putea fi încadrate în seria „cruciatelor": impetuoase şi zgomotoase precum Elisabeta Rizea şi Oana Orlea sau mai interiorizate precum esteta Lena Constante, Dina Balş ori Adriana Georgescu; în mărturiile lor, spectacolul detenţiei are o tentă mai aspră decât în mărturiile masculine, probabil din cauza vocaţiei feminine de a înfăţişa mai viu durerea. Adriana Georgescu este marcată de atmosfera de viermuială şi de subuman: „Cine ar fi putut să redea acea penumbră mişunătoare de respiraţii omeneşti, acele siluete de umbră întinse direct pe ciment, ghemuite pe closetul acoperit, proiectate spre fereastră, aceste gâturi descărnate, acest rânjet pe feţe, toată aceasta omenire subterană care, ca să se mişte, ia forma unor şobolani sau cârtiţe?”18. Dina Balş (Drumuri pustiite) descrie nonfuncţionalitatea organismului femeiesc, care, în condiţiile detenţiei, se atrofiază şi se inhibă. Lena Constante (Evadarea imposibilă) prezintă şi ea starea larvară şi grotescă a femeilor, prezentând toate elementele mizeriei fiziologice. Galeria feminină izbutită de Lena Constante este expresivă prin culoare şi varietate, căci autoarea inventariază deţinute discrete, pasionale, hieratice, triviale, înţelepte, boeme etc, cele mai chinuite în detenţie fiind însă femeile-mame (de fapt, inventarul Lenei Constante este şi unul psihologic: ese vorba despre deţinute pasiv-respectuoase, din frică, disperare, boală etc; deţinute active, nesupuse şi deţinute delatoare). Faţă de celelalte mărturisitoare, Lena Constante descrie toate mizeriile fiziologice tipice; ea este pe rând diafană şi aspră, delicată şi cinică. Mila este sentimentul predominant al autoarei şi nu dragostea creştinească sau prietenia. Celulele descrise reprezintă diferite lumi stratificate, de la celula rustică la celula-cuşcă, la celula ticsită sau la celula letargică etc. Cenuşiul nu este doar culoarea matricială a spaţiului penitenciar descris de Lena Constante, ci devine o stare mentală (cenuşiul de stafie, pre şi postmortuar), iar celula se preschimbă într-un microcimitir mizer, cu accese nebuneşti uneori. Am insistat pe mărturia Lenei Constante, deoarece aceasta este singura care încearcă o sinteză asupra detenţiei feminine, decalată pe propriile etape punitive: dacă Evadarea tăcută punctează claustrarea mutilantă a mărturisitoarei, trăită sub semnul ipseităţii, Evadarea imposibilă transcrie experienţa colectivităţii larvare.
În privinţa tipologiei umane din detenţie, Viorel Gheorghiţă susţine că au existat puţini asceţi structurali în Gulag; atunci când celula şi mediul nu erau patronate de un suflet tare, de un maestru care să dea ton vieţii spirituale şi să o călăuzească, deţinuţii puteau fi vivificaţi de către un fel de hâtrii sfătoşi, istorisitori de păţanii, al căror rol era acela de a povesti pitoresc. Aceştia facilitau detenţia la nivel sufletesc şi temporal, nu neapărat moral, şi aveau funcţia unor Şeherezade improvizate.
Un alt tip de deţinut este decăzutul; acesta poate ajunge astfel datorită temperamentului şi caracterului său sau datorită unor presiuni exterioare care îi manipulează total voinţa şi conştiinţa; majoritatea servesc drept cobai pentru experienţele antropologice şi sociale ale regimului. În această serie intră mai ales deţinuţii marxişti, consideraţi nişte jucători lipsiţi de dexteritate ai sorţii, căci o dată epuizată aventura decepţionantă a comunismului, ei sunt aruncaţi la groapa de gunoi a penitenciarelor, cu statutul de „cadavre vii”. Belu Zilber spune despre ei şi despre sine însuşi, de fapt: „Pentru vechii comunişti, presiunea morală a partidului este extraordinară. Toţi ştiu ce este înăuntru, dar o dată aruncaţi la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care ştie că este iremediabil ieşit dintre cei vii şi trebuie să se obişnuiască cu viermii, până devine vierme”19.
17 Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p. 166.
18 Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, ediţie îngrijită de Micaela Ghiţescu, prefaţă de Monica Lovinescu. Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 160.
19 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic. A doua versiune a memoriilor lui Belu Zilber, prefaţă de G. Brătescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 44.

Despre decăzuţi relatează atât Ion Ioanid (atunci când nuanţează categoria canaliilor în oportunişti, delatori şi „creiere spălate”), cât şi N. Steinhardt. Paul Goma este obsedat în cadrul decăzuţilor mai ales de figura aflată la polul de jos: colaboraţionistul şi delatorul, glosând pe marginea formulei pe care o ridică la rang ontologic: a trăi înseamnă a trăda, a trăda înseamnă a avea ce mânca. Goma demontează meticulos mecanismul delaţiunii văzute ca o artă neagră prin care erau terorizaţi atât deţinuţii, cât şi gardienii; existau însă delatori şi delatori: cei ajunşi în ultimul stadiu de manipulare, total obedienţi faţă de regim, apoi cei care mai oscilau între frica faţă de autorităţi şi frica faţă de deţinuţii intransigenţi, şi cei care, făcând concesii faţă de nevoile deţinuţilor, puteau fi chiar reconvertiţi, ajungând uneori să-şi redobândească respectul de sine. Paul Goma se mai referă la o categorie aparte de deţinuţi, aceia care devin complicii gardianului, devenind un fel de paznici în interiorul celulei. Petre Pandrea vede în delator sau „ciripitor”, cum i se spune în argou penitenciar, o „târfă masculină periculoasă”20. Gabriel Bălănescu încearcă un portret social al acestora, văzând în fauna delatorilor nişte hibrizi dezrădăcinaţi, „un fel de târgoveţi desprinşi de ţarină, dar neasimilaţi de oraş”21.
Reprezentanţii represiunii
În galeria negativă a Gulagului aflată de partea Puterii, se impun trei portrete aşa cum apar acestea în memorialistica de detenţie: anchetatorul, torţionarul şi gardianul; dar se cuvine precizat că aşa cum există un executor propriu-zis al torturii (pe care îl numim torţionar), această funcţie poate să o exercite atât anchetatorul, cât şi gardianul (iar uneori chiar indivizi aflaţi pe o scară ierarhică înaltă, precum ofiţerul politic sau directorul închisorii, al lagărului etc.).
Gardianul, anchetatorul sau comandantul închisorii erau studiaţi uneori ca nişte cobai de către deţinutul politic, cu aceeaşi curiozitate cu care gardianul (şi seria ierarhică următoare) îl studia pe deţinut. Rar au existat şi reprezentanţi umani ai represiunii, despre care mărturisesc câţiva dintre memorialiştii detenţiei, aşa cum au existat şi cazuri extreme, dostoievskiene, de convertiţi proveniţi dintre membrii aparatului de represiune. Puţinii gardieni sau anchetatori „normali” erau sancţionaţi atunci când tortura sau brutalitatea nu era aplicată cu originalitate şi râvnă diabolică. Exista deci şi o teroare a terorizatorilor, lesne de înţeles pentru un sistem de represiune care trebuia să provoace spaimă şi într-o parte şi în cealaltă a zidului; prin urmare, au existat şi cazuri de călăi deveniţi victime din cauza inaptitudinii lor structurale de a fi călăi. N. Steinhardt, obsedat de excesul de zel al unor torţionari, va clasifica gardienii în zeloşi şi moderaţi, cruzi-inventivi şi umani, subliniind însă că existenţa gardienilor moderaţi nu probează normalitatea regimului comunist. Dimpotrivă, tocmai fiindcă moderaţii sunt excepţii, „în regimul comunist binele poate fi realizat numai întâmplător, pe căi ocolite, ocolite şi nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu)”22.
De obicei, însă, perspectiva asupra membrilor aparatului de represiune este întru totul negativă. Constantin C. Giurescu acordă cea mai amplă parte a cărţii sale gardienilor, pe care îi clasifică în funcţie de comportamentul faţă de deţinuţi în două tipuri: sceleraţi şi neutri (aceştia având uneori accese de omenie); sceleraţii sunt clasificaţi, la rândul lor, criteriul fiind moral, în bestii şi javre. În interviurile pe care le-a dat, Corneliu Coposu vede în majoritatea gardienilor nişte troglodiţi de tip asiatic, lombrozieni, retardaţi mintal; el aminteşte cazul unuia dintre torţionarii săi, care fiind bolnav oligofren era capabil să bată non stop o jumătate de zi. Înrudit cu Constantin C. Giurescu prin viziunea asupra călăilor este Teohar Mihadaş. Acesta vede în galeria satrapilor Securităţii nişte devoratori umani sau îi înscrie coleric într-un bestiar plebeu (ca pe delatori), numindu-i „şerpi”, „hiene”, „vulpi”, „păduchi”, care au „râturi” şi „copite” (semn al animalicului, dar şi al diavolului), robiţi trupului şi onomatopeic-porceşti, într-o varietate ce atinge scatologicul23. Inumani precum locuitorii altei planete, ca dumnezei ai închisorilor, gardienii, anchetatorii, ofiţerii politici şi directorii închisorilor au, după cum declară mai mulţi memorialişti, „un adevărat orgasm al puterii".
În general, membrii aparatului de represiune din România comunistă au primit un fel de mitizare malefică: unii mărturisitori îi percep ca pe nişte „lilieci” noptateci, ceea ce trimite la ideea de
20 Petre Pandrea, op. cit., p. 283.
21 Gabriel Bălănescu, op. cit., p. 135.
22 N. Steinhardt, op. cit., p. 228.
23 Teohar Mihadaş, Pe muntele Ebal, Cluj, Editura Clusium, 1990, pp. 30, 164.

devoratori, căpcăuni, vampiri. Petre Pandrea se ocupă în mod special de figura acestora, văzându-i şi el ca pe „fiii întunericului”, „întruchipările eternului Caliban”, „cuprinşi de febră genocidală”. Mercenarii tineri mai cu seamă sunt „huligani de stânga, inculţi şi fără informaţie elementară politică, cu ortografie deficitară”. Cum Gulagul se dovedeşte a fi de fapt o formă de canibalism din partea membrilor aparatului de represiune, nu este de mirare că actanţi decisivi sunt atât „licheaua fanatizată”, cât şi „gangsterul ideologic modern”24.
Unul din personajele lui Marcel Petrişor, care a trecut prin reeducarea prin tortură de la Piteşti, îşi aminteşte în delir de toţi călăii săi, văzând în ei fiara din Apocalipsă. Marcel Petrişor va face chiar portretul unui asemenea individ, care se dovedeşte a fi un hibrid animalic, demn de un bestiar fantastic: „Un trup de porc sub un cap de gorilă, cu fruntea ca o coadă de şobolan, cu ochii permanent injectaţi de sânge şi pe buze cu un grai articulat numai în faţa superiorilor, în clipe de graţie”25..
Fostele deţinute politice opinează variat despre seria anchetator-torţionar-gardian. Întrebată despre raportul victimă-călău, răspunsul Oanei Orlea este unul variat: călăul se mula pe psihologia victimei, astfel că existau atât ultraduri, cât şi călăi îngăduitori, atât călăi culţi, cât şi grosolani notorii, atât fanatici, cât şi blazaţi. Dar toţi aveau structura călăului; deşi gradul lor malefic varia, el ţinea de acelaşi conţinut întunecat al represiunii. Oana Orlea pune problema necesităţii unei mărturii scrise a torţionarilor, nu fiindcă ar fi inflaţie de mărturii ale victimelor, dar, susţine fosta deţinută politică, în viaţa de după detenţie, călăii sunt priviţi cu indulgenţă, căci „Românul are tendinţa de a-şi scuza călăii”26.
Arestată de autorităţile comuniste, care râvneau să instrumenteze un proces de tip stalinist împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Lena Constante are parte de o anchetă terifiantă, gradată, patronată de comisari furibunzi, care fie programează teroarea, fie îi insuflă speranţe false, aducând-o pe cea anchetată în pragul unei dedublări schizoide: pe de o parte femeia umilită, suferindă şi inocentă, pe de alta, femeia-martor, dorită de acuzator. Gardienii vor fi şi ei nuanţaţi de Lena Constante: există sadicii perfecţi, brutalii conformişti acţionând de teama denunţurilor şi, foarte rar, gardienii îmblânziţi, conştienţi de păcatul meseriei lor. Lena Constante explică neomenia din penitenciarele de femei prin fanatismul comunist, orizontul mărginit al gardienilor, beţia puterii, complexele de inferioritate şi frica ierarhică. Autoarea analizează psihologic bestializarea gardienilor. De altfel, foarte tranşant va pune Lena Constante şi problema iertării călăilor; căci dacă cei de la baza piramidei terorii pot fi absolviţi parţial, „vârfurile” nu pot fi iertate, drept care mărturisitoarea afirmă următoarele: „eu cred că noi toţi, cei care am suferit în carnea, inima şi spiritul nostru, suntem foarte departe şi pe drept cuvânt de iertarea călăilor”27 .
Adriana Georgescu va cunoaşte torţionari fără scrupule (cel mai faimos fiind Alexandru Nicolschi, „omul-şobolan”, coordonator al reeducării de la Piteşti), regimul său alternând între sfaturile unor binevoitori perfizi şi chinurile fizice la care o supun anchetatorii excitaţi de ura de clasă, dar şi de feminitatea intransigentă a victimei lor. Costin Merişca, în Tărâmul Gheenei, va face observaţia că, la anchetarea femeilor şi mai ales a fetelor tinere, funcţionarii aparatului de represiune manifestau o „bestialitate masculă”, care se manifesta lingvistic mai întâi, apoi tactil-torţionar. Ţipătul fetelor torturate va rămâne pentru Costin Merişca cel mai chinuitor eveniment auditiv din închisori.
Annie Samuelli (Gratiile despărţitoare) face o observaţie interesantă, aceea că deţinutele politice îi considerau pe membrii aparatului de represiune a aparţine genului neutru, refuzându-le o identitate sexuală ori recunoaşterea vreunei forme de virilitate. Bărbaţi cu adevărat nu erau consideraţi a fi decât deţinuţii politici. Prin această stratagemă, deţinutele politice se apărau psihologic şi în acelaşi timp le acordau doar deţinuţilor politici un rang viril (chiar dacă simbolic).
O menţiune aparte o merită anchetatorul fals-serafic (de precizat, figură brută, dar mai onestă, gardianul nu poate fi decât rău sau moderat, niciodată ipocrit), despre care aminteşte atât Nicolae Mărgineanu, cât şi Ion Ioanid. Acest tip de anchetator mimează destinderea şi bunăvoinţa, dar rolul său este nociv, întrucât conceptul subteran pe care mizează este reeducarea pe cale orală: „Noi nu
24 Petre Pandrea, op.cit., pp. 40, 70.
25 Marcel Petrişor, Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii. Memorii II, Iaşi, Editura Timpul, 1994, p. 20.
26 Oana Orlea, Ia-ţi boarfele şi mişcă! Interviu realizat de Mariana Marin, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1991, p. 112.
27 Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc. 1957-1961, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 88.

dorim de altfel să distrugem oamenii, ci noi dorim numai să-i îndreptăm ca să-i aducem pe calea cea bună”28. Ion Ioanid va întâlni şi el un anchetator manierat, abil şi tenace, care captează treptat psihologia anchetatului său. Uneori tocmai anchetatorul „serafic” este cel care provoacă cedarea deţinutului. Lucid, Ion Ioanid meditează asupra acestui adversar cu toate atuurile şi asupra relaţiei de coexistenţă între anchetator şi anchetat. Spartan, Ion Ioanid se antrenează moral şi psihologic în vederea înfruntării, dar el ştie că victoria va fi fără drept de apel, cel puţin exterior, a anchetatorului: „Raportul dintre tortura din anchetă (morală, fizică, de scurtă sau lungă durată) şi rezistenţa fizică şi morală a anchetatului nu poate fi determinată dinainte. De felul în care anchetatorul îşi drămuieşte ancheta, de felul în care îţi administrează şi-ţi dozează torturile în timp, depinde totul. După părerea mea, în teorie anchetatorul perfect ar trebui să câştige întotdeauna partida, chiar şi atunci când ar avea de-a face cu cel mai rezistent şi rutinat arestat”29.
Ideea de cuplu între victimă şi călăul „serafic” este utilizată şi gândită de către eminenţele represiunii doar în cazurile speciale ale unor deţinuţi proveniţi fie dintre intelectualii rasaţi, dar fragili interior (precum Constantin Noica, a se vedea eseul-mărturie al acestuia, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), fie în cazul unor lideri politici intransigenţi şi inabordabili prin metode dure. Ideea de cuplu între anchetat şi anchetator primeşte astfel o încărcătură maladivă, căci deţinutul cedează (dacă cedează) dintr-un fel de politeţe şi din mulţumire de sine. Despre acest tip de anchetator care induce în eroare va depune mărturie şi Viorel Gheorghiţă, descriind mai întâi cadrul de tip captatio benevolentiae („aparent, ambianţă elevată, luminoasă, îmbietoare la dialog. Nimic din rigiditatea cazonă, nimic dezagreabil, nimic ameninţător”) şi apoi omul, nu o bestie, ci un manierat; „Un tovarăş inteligent, cinic, crud, dar domn”30.
Relaţia anchetat-anchetator este studiată anatomic de N. Steinhardt. Frica, slăbiciunea victimei măresc voluptatea agresorului, observă mărturisitorul, jalonând două structuri psihologice: torţionarul abil, teoretic, şi victima perfectă: „Ori poate că secretul teroarei este de a pune pe terorizat în situaţia de a-l provoca pe terorist să ceară din ce în ce mai mult. De a stabili între cei doi o strânsă colaborare, ca între partenerii actului sexual, ca între operat şi chirurg. De a-l obliga pe terorizat să refacă procesul de gândire al teroristului şi a-i atribui intenţii mai crude şi raţionamente mai subtile decât are în realitate”31. Deţinutul devine vulnerabil şi atunci când i se inculcă ceea ce unii memorialişti numesc „complexul delincventului”; candid şi impresionabil, deţinutul politic se lasă uneori impregnat de vinovăţia pe care i-o injectează mental membrii aparatului de represiune.
Fanfaron şi fudul, bufonul represiunii se înscrie într-o serie caricaturală ce frizează nu atât comicul (căci nu aceasta este dimensiunea Gulagului), cât absurdul. Paul Goma excelează în a face portretele lingvistice ale călăilor săi, fie că este vorba despre gardienii sadici de la Gherla din 1958 sau despre anchetatorul grobian de la închisoarea Rahova din 1977. Corneliu Coposu atestă şi el (în interviurile pe care le-a dat), pe lângă limbajul trivial al torţionarilor, injurii şi sudălmi inventive, competenţa bestială a torţionarilor verificându-se şi astfel.
Latura grotescă a reprezentantului aparatului de represiune putea fi percepută atât în violenţe punitive trupeşti, cât şi în violenţe psihologice. Unul dintre amănuntele şocante asupra căruia insistă memorialiştii detenţiei este percheziţia corporală, care culmina cu o percheziţie anală, provocând umilirea şi degradarea deţinutului, iar uneori violentarea lui sufletească până la deces chiar.
Florin Constantin Pavlovici îşi concepe mărturia ca pe un compendiu al torturilor32, dar nu inventariate ca într-un dicţionar, ci relatate pe parcursul experienţei de detenţie a autorului, ca într-un bildungsroman lent al schingiuirilor de tot felul, inclusiv al acelora mai puţin spectaculoase. Personajele sale principale, actorii săi, sunt în primul rând torţionarii, într-o serie aproape teatrală. Primul anchetator al lui Pavlovici, locotenentul Voicu, îi arată, de pildă, victimei sale diferite instrumente de tortură (baston, furtun cu miez de oţel, cuţite, cleşti, box cu ghinturi, revolver), dar de lovit îl loveşte doar cu bastonul de cauciuc, pumnii şi picioarele: panoramarea instrumentelor de tortură a avut loc doar pentru intimidare. Un alt torţionar care intră pe rol la un moment dat este locotenentul Ştefan de la Jilava, care în 1950 izbutise performanţa de a hrăni deţinuţii cu supă de iarbă.
28 Nicolae Mărgineanu, Amfiteatre şi închisori, Cluj, Editura Dacia, 1991, p. 86.
29 Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, Editura Albatros, vol. I, 1991, p. 271.
30 Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 133.
31 N. Steinhardt, op. cit., p. 214.
32 Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor, Chişinău, Editura Cartier, 2001.
26 iulie 2009

Şi pentru Florin Călinescu legea nu există, dar la postul de cacao al fraţilor infractori Păunescu (B1TV) stimabilul ţine predici românilor


Deşi director la Teatrul Mic, Florin Călinescu are o avere mare. Spicuim din declaraţia lui de avere: un ceas Cartier de 17.000 de euro şi unul Patek Philippe de 10.000 de euro (da’ astea-s doar mărunţişuri de impresionat fraierii), conturi de peste 500.000 de euro, un milion de euro dat cu împrumut propriilor firme, dividende încasate de peste 700.000 de euro, başca pachete majoritare de acţiuni la vreo patru firme.

Una peste alta, omul a strîns vreo cîteva milioane de euro din glume. Şi, că tot vorbeam că toate astea se regăsesc în declaraţia lui de avere, trebuie spus că, de fapt, Florin Călinescu nu a completat niciodată documentul ăsta de cînd e director la Teatrul Mic.

Deşi legea îl obliga. A făcut-o abia după ce l-am sunat noi să-l întrebăm de sănătate. Era la Timişoara. Ne-a liniştit (după ce ne-a agitat, făcînd spume la gură că scriem de contractele lui – pardon, ale Pro Optica, companie pe care o deţine): „O voi completa cînd o să mă întorc. Dacă mă mai lasă ăştia“. Probabil că „ăştia“ erau cei de la ANI (Agenţia Naţio­nală de Integritate). Aşa că i-am întrebat şi pe ei ce se întîmplă în acest caz.

Conform răspunsului lor, „în temeiul art. 52 din Legea nr. 144/2007, cu modificările şi completările ulterioare, nede­pu­ne­rea declaraţiei de avere şi a declaraţiei de interese în termenele prevăzute de lege constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100 lei la 500 lei şi declanşarea din oficiu a procedurii de control“. Nasol, nea Flo­rică, îţi spunem noi. Hai, că din milioanele alea de euro îţi permiţi o amendă de 500 RON, da’ să vezi ce nasol o să fie cînd băieţii ăia de la ANI or să te caute prin conturile din bănci şi pe la firme, că asta presupune „declanşarea din oficiu a procedurii de control“. Nu de alta, da’ te umpli de praf dezgropînd dosare, contracte, chitanţe şi facturi vechi, că noi sîn­tem convinşi că le ai, normal, doar eşti musiu rezon. Parol!

Preluare din "Academia Catavencu" (2008)
25 iulie 2009

Vulgul şi istoria românilor


După încetarea spălării creierelor de către dictatura comunistă, cea care a falsificat grosolan istoria modernă a românilor, majoritatea cetăţenilor de rând (vulgul) a considerat interesul pentru adevărul istoric o pierdere de vreme, adică net inferior altor “sporturi”, precum trasul la măsea, bârfitul sau număratul fluturilor. Aşa se face că, în afara unor tineri entuziaşti şi a unor “rătăciţi” din celelalte categorii de vârstă, pe “bobor” îl cam doare-n cot de istoria acestui neam. Cea mai bună dovadă o reprezintă apatia totală a vulgului faţă de crimele bolşevice din Basarabia sau faţă de alte subiecte ce ar face orice altă naţie să se ridice pentru a-şi apăra identitatea. Nu-i cazul românului votant de Ion Iliescu, pe care s-ar putea baza orice cotropitor de ţară. Presupunând prin absurd că ruşii ar invada România, mahalau,ce cuprinde tot mai mult din această ţară, n-ar mişca un deget în apărarea valorilor româneşti. Dacă tribunaticul Vadim ar asigura câteva execuţii pe stadioane, Taraf TV ar continua să emită şi vodca s-ar ieftini, vulgul ar accepta cu drag limba rusă. Părăsind totuşi acest scenariu apocaliptic, rămâne speranţa apariţiei acelui liant prin care marile valori ale civilizaţiei să-şi găsească un loc şi un rost într-o ţară tolerantă cu răul care macină orice societate.
24 iulie 2009

Analiza dictaturii comuniste (LXIII)


Universul concentraţionar reflectat în memorialistica românească
Introducere

Violenţele şi ororile sistemului comunist totalitar din România, în primul rând cele din închisorile şi lagărele de detenţie, au găsit o oglindă fidelă în numeroase memorii şi amintiri publicate de victime. Din 1990 (când a început publicarea acestor cărţi) până astăzi, în 2006, memorialistica românească despre detenţia comunistă (sub toate formele ei) numără aproape 150 de lucrări, cărora li se adaugă în jur de 100 de lucrări de istorie, politologie şi mentalitate despre Gulagul românesc şi perioada comunistă1. Majoritatea memoriilor româneşti de detenţie privitoare la Gulagul autohton se vor a fi, parţial sau total, nişte anatomii ale puterii şi totalitarismului, unele reportericeşte tratate, altele, majoritatea, confesiv. O bună parte dintre memorialişti sunt intelectuali (scriitori, oameni politici, prelaţi, universitari etc.); dintre numele cele mai cunoscute, ale căror memorii au fost receptate cu ecou amplu în presa culturală şi nu numai, amintim câteva: N. Steinhardt, C. Noica, Lena Constante, Paul Goma, Ion Ioanid, Adriana Georgescu, Petre Pandrea, Iuliu Hossu, Nicolae Mărgineanu, Belu Zilber, Richard Wurmbrand.
Câteva dintre memoriile de detenţie, redactate chiar în timpul comunismului, au fost confiscate de organul de represiune, drept care autorul în cauză s-a văzut silit să reia o a doua variantă a manuscrisului „duşmănos”. Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, publicat în 1991, este o a treia variantă, revizuită, completată şi corectată de autor pe baza primelor două versiuni (întâia versiune a fost confiscată de Securitate şi în cele din urmă i-a fost înapoiată autorului). La fel, Monarhia de drept dialectic de Belu Zilber (publicată după căderea comunismului, în 1991, sub pseudonimul Andrei Şerbulescu) a fost confiscată de Securitate şi redactată apoi de autor într-o a doua variantă; în cele din urmă, prima versiune a fost recuperată de Editura Humanitas, care publicase Monarhia de drept dialectic, şi tipărită sub titlul Actor în procesul Pătrăşcanu (în 1997), fiind semnată de data aceasta cu numele real al autorului, Belu Zilber.
Majoritatea amintirilor de acest tip sunt redactate după detenţie, cu două excepţii, jurnalul de lagăr (Ziar de lagăr) ţinut de Onisifor Ghibu şi redactat la locul ispăşirii, la Caracal, şi memoriile de închisoare ale episcopului greco-catolic Iuliu Hossu (Credinţa noastră este viaţa noastră) redactate în perioada domiciliului obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani. Explicaţia posibilităţii redactării jurnalului de detenţie în primul caz este datorată faptului că, în 1945, atunci când Onisifor Ghibu cunoaşte lagărul de la Caracal, Gulagul românesc nu este gândit şi organizat meticulos, Onisifor Ghibu având parte mai degrabă de un pre-Gulag. În al doilea caz, memoriile lui Iuliu Hossu sunt redactate după închisoare şi într-o perioadă de oarecare destindere politică, deşi episcopul greco-catolic era constrâns să trăiască în regim de domiciliu obligatoriu, care era, totuşi, mult mai permisiv decât cel de detenţie.
Unele mărturii de detenţie sunt deghizate în romane autobiografice sau literatură de ficţiune, dar travestiul lor este transparent. Orientativ şi clasificator, teoreticianul şi criticul literar Adrian Marino vorbeşte despre două modalităţi esenţiale de abordare a detenţiei ca temă literară în cadrul memorialisticii: „prin literaturizare, stilizare, întreg ansamblul de procedee literare tipice, şi prin mărturie directă, documentară, pe cât posibil obiectivă”2. Dar cele două modalităţi, şi mai cu seamă a doua, nu reprezintă nişte formule standard, perfect încadrabile, de aceea Adrian Marino adaugă cu înţelegere critică pentru o posibilă formulă hibridă: „Că şi această relatare rece se transformă, poate fi recuperată până la urmă tot ca «literatură» este o altă poveste”3. Acelaşi comentator va avertiza asupra a trei aspecte-capcană ce riscă să denatureze amintirile din detenţia comunistă, fie ele camuflate sau nu: trucarea eroizantă, înfrumuseţarea emfatică şi „literaturizarea” amatoristică4.
Memorialistul Al. Mihalcea (Jurnal de ocnă) doreşte să preîntâmpine riscul înfrumuseţării imaginii deţinutului politic român, considerând că o icoană a acestuia ar echivala cu imaginea falsă a eroilor proletcultişti. Intenţia unui alt memorialist, Ion Cârja (Canalul morţii), este, pe de altă parte, aceea ca mărturia sa să fie sursă de inspiraţie pentru oamenii de artă care ar putea imortaliza expresiv
1 O bibliografie relativ completă a acestor lucrări se găseşte în Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
2 Adrian Marino, O carte de sertar, „Tribuna Ardealului”, nr. 68, 1993.
3 Ibidem
4 Adrian Marino, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 40.

Gulagul românesc. Cu alte cuvinte, Ion Cârja însuşi, deşi este mărturisitor de gradul întâi, îşi consideră depoziţia mai degrabă ca o scriere pregătitoare, iar nu ca un text exemplar. Această autodepreciere ţine de modestia excesivă a unui nonscriitor.
Un mărturisitor precum Paul Goma (în Gherla) va pune problema adevărului-adevărat din acest tip de memorii, iar intervenţia sa răspunde indirect şi aprioric temerilor lui Adrian Marino, deoarece Paul Goma susţine că, deşi amintirile despre detenţie sunt documente subiective, ele nu impietează asupra corectitudinii evenimentelor narate; cu alte cuvinte, ele sunt subiective, dar oneste, deşi variante ale adevărului.
Există amintiri despre detenţie cu accente romaneşti, precum memoriile lui Marcel Petrişor legate de Jilava sau lucrarea Tărâmul Gheenei de Costin Merişca. În primul caz, Marcel Petrişor relatează la persoana a treia, schimbă, din prudenţă, numele foştilor deţinuţi care sunt încă în viaţă, păstrând intacte doar numele celor morţi. La rândul său, Costin Merişca foloseşte pentru narare tot persoana a treia, schimbând din pudoare doar numele eroului, care este el însuşi.
Din punct de vedere stilistic şi structural, memoriile despre Gulag alcătuiesc un Turn Babel. Gherla de Paul Goma este, de pildă, deghizată într-un pseudodialog care înglobează frânturi despre detenţie. Particularitatea lui Paul Goma constă însă şi în stilul incomod, radical, specific unui autor cu vocaţie de pamfletar, al cărui credo este să scrie pe viu, fără vreo cosmetică a suferinţei.
Unele amintiri despre detenţie sunt scrise într-un stil melodramatic şi degajă impresia unei anumite falsităţi, prin lipsa unui puls interior şi printr-un fel de demagogie asupra detenţiei (chiar limbă de lemn anticoncentraţionară), altele sunt pătimaşe, fiind marcate de „cercul de fier al urii”. Foarte interesant este cazul lui Nicolae Mărgineanu (Amfiteatre şi închisori), ale cărui mărturii sunt explicit selectate, autorul evitând să transcrie atrocităţi specifice detenţiei sale, din jenă patriotică. Nicolae Mărgineanu va diferenţia, de altfel, între memoriile unor personalităţi şi mărturiile ce aparţin celor mărunţi şi cenuşii. Autorul face respectiva precizare, aderând modest la categoria mărturiilor. O clasificare apropiată susţine şi Gabriel Bălănescu (Din împărăţia morţii), refuzând genul de memorii (căci nu se consideră o personalitate exotică) sau de amintiri (căci acestea nu pot fi decât paradisiace) şi pledând pentru formula de cronică rezumată. Constantin Cesianu, analist meticulos al Canalului (Salvat din infern), insistă şi el pe ideea de mărturie şi experienţă, încercând o delimitare teoretică; autorul evită programatic orice estetizare, marşând pe un demers viu: „nu este vorba nici de un roman, nici de o încercare literară. Este vorba despre o mărturie. Nu caut nici senzaţionalul, nici amuzantul. Expunerea mea poate părea adesea ternă. N-are importanţă. Spune adevărul”5. Autorul precizează că demersul său este selectiv şi specializat pe mici monografii ale închisorilor, ce riscă o descriere uscată, dar care ţine de un stil veridic. Pentru ideea de mărturie, iar nu de literatură improvizată, pledează şi Ioan Victor Pica atunci când îşi asumă scrierea unei „cărţi de foc” despre rezistenţa din munţi: „Istorie vor face cu siguranţă alţii, mie revenindu-mi un rol mult mai simplu, şi anume acela de a spune ce am văzut, auzit şi simţit”6. Uneori, memorialistul Gulagului este marcat de o „anume sfială a mărturisirii”7, provenită fie din temperament, fie din dorinţa de a nu părea vindicativ şi inchizitorial; el tânjeşte către dreapta măsură văzută ca o componentă esenţială a mărturiei.
Din acribie istorică, Constantin C. Giurescu8 foloseşte termenul livresc testimoniu pentru a reda mai exact sensul de dovadă şi de document obiectiv. Autorul consideră că îşi scrie amintirile despre închisoare, fără ură şi fără părtinire, doar cu scop istoric. Deţinuţii politici sunt istorie, fiindcă fac parte din istorie, clamează toate memoriile de detenţie care îşi asumă un rol testamentar. În general, închisoarea politică este o matrice formatoare şi un ecran interior de proiecţie; pentru Ion D. Sârbu, ea este, prin excelenţă, metafora în mic a lumii9.
5 Constantin Cesianu, Salvat din infern, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 48.
6 Ioan Victor Pica, Libertatea are chipul lui Dumnezeu, prefaţă de Mihai Sin, Târgu-Mureş, Editura Arhipelag, 1993, p. 9.
7 Viorel Gheorghiţă, Et ego Sărata Piteşti-Gherla-Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, p. 7
8 Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet (7 mai 1950-5 iulie 1955), introducere de Dinu C. Giurescu, ediţie îngrijită, anexe şi indice de Lia Ioana Ciplea, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 31.
9 Ion D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal - glosse -, I-II, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu, prefaţă de Ovidiu Ghidirmic, postfaţă de Marin Sorescu, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1996; trimiterea este la volumul II, p. 178.

Există şi depoziţii ingenios realizate sub aspect tehnic; este cazul mărturiei epistolare a lui Maxim Holban (deţinut care a cunoscut Kolîma siberiană), încastrată în comentariul fiului său, Ioan Holban (mărturia este prezentă în volumul colectiv Basarabia în Gulag, coordonat de Serafim Saka).
Unele texte, precum Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Drumul crucii de Aurel State sau Jurnalul unui figurant de George Tomaziu sunt redactate într-un stil elaborat, aproape baroc, elitist, altele sunt scrise dintr-o suflare, într-un stil pitoresc primitiv-naiv. În ultimul caz este vorba despre Aniţa Nandriş-Cudla (20 de ani în Siberia), dar şi despre Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, care, deşi aluvionară (fiind o carte vorbită), are prospeţime şi spontaneitate. Elisabeta Rizea îşi înţelege depoziţia ca pe un „zbierăt” animalic, cu efect cathartic şi cu funcţie psihologică; ea distinge acest „zbierăt” de ţipătul sau strigătul uman, căci doar un „zbierăt” animalic, iar nu un strigăt decorativ, ar mai putea trezi sufletele şi minţile îndoctrinate: „Că-mi vine să zbier, nu să ţip, că nu mai pot” şi „Îmi vine să zbier ca o vacă, prin câte am trecut”10. La fel de viu este dialogul despre detenţie dintre Oana Orlea şi Mariana Marin (Ia-ţi boarfele şi mişcă!), întrucât pentru a reda atmosfera penitenciară, fosta deţinută politică Oana Orlea foloseşte un limbaj crud, rememorând inclusiv lingvistic Gulagul. La polul opus Aniţei Nandriş-Cudla sau Elisabetei Rizea, stau amintirile elevate (oricât ar fi de dure) ale Lenei Constante (Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă), între aceşti doi poli situându-se reportajul concis al Adrianei Georgescu (La început a fost sfârşitul).
Una dintre memoriile excepţionale despre detenţia comunistă este Închisoarea noastră cea de toate zilele, cartea în mai multe volume a lui Ion Ioanid; tocmai fiindcă în lipsa unei opere colective, a unui tratat despre Gulagul românesc, în genul Arhipelagului Gulag al lui Aleksandr Soljeniţîn, amintirile lui Ion Ioanid alcătuiesc o panoramă a închisorilor româneşti realizată aproape cu ochi de expert. Memoria lui Ion Ioanid seamănă cu o arhivă în care fiecare închisoare constituie o carte a vieţii scrisă sub semnul calmului narativ şi al privirii sub lupă: sunt descrise „cartierele” fiecărui spaţiu punitiv şi mai ales microcosmosul celulei. De aceea, nu este de mirare că autorul propune stabilirea unui tabel nominal al tuturor deţinuţilor politici anticomunişti din România.
În general, critica a demarat rar clasificări ale memoriilor despre detenţie sau ale literaturii acesteia, tocmai din cauza varietăţii lor ieşite din comun. Totuşi, au fost distinse o viziune detaşată (la C. Noica), o alta sarcastic-furibundă (la P. Goma), una infernal-disperată (la T. Mihadaş), o alta profund creştină (la N. Steinhardt), una obiectivă şi neutrală (I. Ioanid şi Max Bănuş)11.
Mărturisitorii Gulagului nu îşi amintesc din paseism, componenta nostalgică sau „poezia amintirii” este inexistentă, întrucât cel care a trecut prin Gulag îşi transcrie coborârea în infern din datorie morală, justiţiară, depoziţională şi de-abia apoi, poate, din necesitate defulatorie-cathartică; memoria şi cuvântul sunt patronii spirituali ai mărturisitorului, rememorarea fiind o revanşă târzie şi parţial recuperatoare.
Deţinutul politic român ca tip uman
Utilizând observaţia lui George Tomaziu, deţinutul politic român intra, în viziunea aparatului de represiune, în categoria „obiectelor”, a nemişcătoarelor şi a necuvântătoarelor, a celor fără suflare12; el este ceva, iar nu cineva, şi uneori ajunge să se perceapă el însuşi ca fiind obiect. Majoritatea memorialiştilor folosesc alt termen, acela de nimic şi nimeni, definind deţinutul ca pe o frântură de neant, dar controlată de funcţionarii neantizării, mai ales în timpul anchetei. Membrii aparatului de represiune îi numesc pe deţinuţi, înscriindu-i într-o serie de jivine abjecte, mai ales „viermi”, „păduchi”, „putregaiuri”, „gângănii”; deţinuţii înşişi îşi radiografiază lucid condiţia impusă, de epave viermuitoare. Perspectiva aceasta voit degradantă urmărea să legitimeze forţat poziţia organelor de represiune care se erijau în postura unor „aleşi” şi „arieni” comunişti.
Din punct de vedere ideologic, deţinuţii politici din România comunistă (aşa cum reiese din memorialistică) aveau diferite coloraturi: erau liberali, ţărănişti, social-democraţi, legionari, comunişti. Majoritatea proveneau dintre liberali, ţărănişti şi legionari. Din punct de vedere social, Gulagul românesc a fost populat cu intelectuali, ţărani şi muncitori. Din punct de vedere religios, Gulagul
10 Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, culese şi editate de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, pp. 31, 86
11 Nicolae Baltă, Rezumatul unei detenţii, „Contrapunct”, nr. 25, 1991.
12 George Tomaziu, Jurnalul unui figurant. 1939-1964, traducere de Mariana şi Gabriel Mardare, prefaţă şi postfaţă de Gabriel Mardare, Bucureşti, Editura Univers, 1995, p. 164. 141

românesc a fost unul „ecumenic”: populat de deţinuţi greco-catolici şi ortodocşi, în principal, dar şi de romano-catolici, protestanţi ori, mai rar, reprezentanţi ai altor culte (evrei, de pildă, sau musulmani).
În opinia lui Ion Cârja, deţinutul politic român avea un nivel politic deficient, el nefiind organizat în mod conştient şi nici antrenat pentru rezistenţa în Gulag. De aceea, meseria de deţinut politic se învaţă treptat şi anevoios. Totuşi, deţinutul politic român râvneşte să se diferenţieze de semipolitici (frontierişti) şi mai ales de deţinuţii de drept comun. Prin suferinţa care înnobilează şi prin cauza politică, detenţia sa primeşte o altă dimensiune. El este un deţinut de conştiinţă.
Petre Pandrea, un mărturisitor şi meditativ fervent al condiţiei deţinutului politic din România comunistă, vede în acesta „un prizonier al războiului civil intern” (între clase), sacrificat printr-un fratricid. „Românii au talent de puşcăriaşi, ştiu să îndure destinul cu resemnare”, comentează Pandrea, referindu-se la o anumită tradiţie a puşcăriei politice la români. Structura deţinutului politic i se revelează lui Petre Pandrea a fi, cel puţin la Aiud, aceea a unui monah silit: deţinutul nu mai are trup şi mers normal, ci se târăşte, iar gestica sa este onctuoasă, de prelat, mimica, supusă şi umilă faţă de autorităţi, fiind vorba însă de o „umilitate monastică”. „Deţinuţii sunt monahi, cu fizionomii patetice, în lupte spirituale, în castitate, posturi şi rugăciuni”. Înfometaţi, caşectici şi filiformi, aproape că nu mai au nevoi fiziologice, ajungând la o corporalitate angelicală: „Devenisem îngeri fără fecale”13.
Memorialiştii detenţiei comuniste româneşti alternează între a încadra deţinutul politic român într-o postură grandilocventă sau într-una temperată. Adrian Marino14 refuză eroismul şi emfaza detenţiei, căci, în optica sa, deţinutului român i se potriveşte ipostaza tip Ivan Denisovici (celebrul personaj al lui Aleksandr Soljeniţîn din nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici), drept care analistul optează pentru categoria majoritară a rezistentului pasiv, considerând că, în detenţia comunistă, nu poţi fi erou 24 de ore din 24. Atunci când vorbeşte totuşi despre eroism, Adrian Marino se referă la două tipuri: „unul sublim, spectaculos, al marilor gesturi şi sacrificii, şi un altul modest, cotidian, obscur, adesea anonim, al sacrificiului şi mortificării zi de zi”15.
Unii mărturisitori proveniţi dintre prelaţi văd în detenţie un har de a putea închina lui Dumnezeu suferinţele şi mărturisirea de credinţă. Exagerarea binecuvântării închisorii (chiar ca ipostază a unei probe de încercare a credinţei) este un risc al mărturiilor feţelor bisericeşti. Creştinarea dobândită de N. Steinhardt în închisoare nu-l face mai orgolios în suferinţa sa, dimpotrivă, aceasta îi aduce o seninătate nerăzbunătoare; de altfel, el împarte locuitorii detenţiei comuniste după o grilă religioasă: sfinţi, eroi, seniori, şi îndrăzneţi ai binelui, pe de o parte (aceştia sunt cei pe care tot el îi numeşte unificator „leii”), şi Vmiorlăiţii înfrângerii şi trădării”, „năpârci şi târâtoare”16.
Femeile trecătoare prin Gulagul românesc, de la Elisabeta Rizea la Lena Constante, nu apasă pedala eroismului. Oana Orlea, care prezintă felul în care a învăţat meseria de deţinută politică, îşi consideră suferinţa ca fiind minoră faţă de cea a atâtor „sfinţi” anonimi, ierarhizându-şi aspru detenţia (singurii aleşi sunt cei care rezistă la tortură până mor, consideră Orlea).
În fiecare memorialist al detenţiei transpare tipul de deţinut pe care el îl reprezintă prin propria experienţă şi se cuvine spus că figura „cruciatului” (în care intră, paradoxal, pe de o parte, un aspect de gherilă, pe de alta, un aspect ascetic) este semnificativ reprezentată. Două cazuri au, în acest sens, un statut aparte: Paul Goma şi N. Steinhardt. Paul Goma (Gherla şi Culoarea curcubeului '77) este războinicul răspunzând la represiune prin legea talionului; lui N. Steinhardt îi este specifică nonviolenţa christică. Dificil, cusurgiu, muşcător, Paul Goma este un războinic maliţios: îi atacă pe „răi” cu voluptate, iar pe cei „buni” sau „destul de buni” îşi propune să-i facă „foarte buni”; este pătimaş şi face alergie la amorali-imorali; dreapta sa credinţă este propria experienţă, iartă, dacă iartă, dar nu uită. Sfătos, delicat, N. Steinhardt mărturiseşte despre patimile sale în detenţie ca despre o şcoală a creştinismului. El are o graţie anume în suferinţă, fiind un senior candid, gata să ierte şi să uite, generos, paşnic şi milostiv. Doar împreună Paul Goma şi N. Steinhardt alcătuiesc cruciatul deplin, prin unirea contrariilor: primul insistă pe latura ofensivă, al doilea, pe cea ascetică.
La fel de bine ar putea fi încadrat Ion Ioanid în casta războinicilor (adevărat, temperaţi, nu colerici ca Paul Goma) sau Elisabeta Rizea, după cum Richard Wurmbrand (Cu Dumnezeu în
13 Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea, Bucureşti, Editura Vremea, 2000, pp. 30, 50, 83, 88, 120.
14 Adrian Marino, Autobiografie: Ani de închisoare, „Memoria”, nr. 2, 1990.
15 Adrian Marino, Politică şi cultură, p. 81.
16 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, pp. 32, 100.

subterană) este un înţelept dintr-o categorie oarecum aparte faţă de N. Steinhardt; căci cel din urmă este un iluminat în detenţie, dar Richard Wurmbrand este un misionar. Dintre '„cruciaţi”' ar mai putea face parte cei pe care Alexandr Soljeniţîn îi numea „evadaţii în suflet”, marcaţi de obsesia evadării pe tot parcursul detenţiei; dintre aceştia se desprinde figura remarcabilă a aceluiaşi Ion Ioanid.
23 iulie 2009

La unii liberali, legea a fost şi este doar o barieră pentru proşti


În România, declaraţia de avere (răpunzi chiar penal pentru datele înscrise în ea … hă, hă, hă … poate în Germania) pare o simplă hârtie igienică, pentru demnitarii statului bananier. În 2008, penelistul Constantin Botez era vicepreşedintele Autorităţii de Valorificare a Activelor Statului (AVAS). Conform declaraţiei sale de avere, omul trăia numai din salariul de la AVAS, plus ce mai câştiga soţia sa, funcţionară la Primăria Huşi din judeţul Vaslui. Cumulate, veniturile celor doi erau, în cel mai bun caz, de 3.000 de euro lunar. Tot lunar, datoriile lui Botez erau cam de 8.000 de euro, conform declaraţiei de avere. Cei 8.000 de euro însemnau rate pentru un credit auto (27.000 de euro împrumutaţi), împrumut luat de la o persoană fizică, cu dobândă (150.000 de euro), alt credit bancar de 300.000 de euro. Cum plătea familia Botez datorii care depăşesc de aproape trei ori veniturile? Liberalii cu suflet roşu ştiu foarte bine cum: din şpăgi. Avea dreptate şi Tăriceanu: guvernarea liberală a fost al naibii de performantă pentru unii.

Preluat şi adaptat din “Academia Caţavencu” (2008)
22 iulie 2009

Securistul Felix şi “urmaşii” Romei

“Voi sunteţi urmaşii Romei?” se întreba Eminescu. Privindu-i pe Guţă şi indoromanii săi la “AntenaŢiganilor”, realizezi distanţa imensă între a-ţi dori să faci parte dintr-o naţie respectată şi apreciată pe plan internaţional şi realitate. Securistul Felix, prin televiziunile sale, promovează ce are mai urât acest popor. Dacă tot am fost “Uganda Europei” în “Epoca de aur”, am devenit sau riscăm să devenim cea mai murdară ţară din UE, murdărire la care ţiganii contribuie din plin. A promova ţigăneala mereu, în ce are mai rău, este, nu-i aşa, o formă a patriotismului securistic al foştilor tovarăşi. Pe lângă faptul că sunt mari patroni de firme capitaliste, pe lângă faptul că încalcă legea la greu, aceşti “patrioţi” sunt “democraţii” României de azi. “Ce caută neamţul în Bulgaria?” se întreba acelaşi Eminescu. La fel de bine ne-am putea întreba a cui cultură o reprezintă maneliştii sau ce caută torţionari securişti şi bolşevici ce au slujit dictatura comunistă în Parlamentul României democratice. Legea lustraţiei a fost bună pentru ţări fără manelişti şi ţigani care îngrozesc Occidentul (precum Polonia, Cehia), nu pentru o ţară în care un procent însemnat din populaţie promovează jegul (de la muzică la gunoiae) pe post de brand de ţară.
21 iulie 2009

Guvernarea Tăriceanu a însemnat minciună şi incompetenţă

M-am saturat sa tot scriu ca silvicultura romaneasca este asemenea unei clinici în care opereaza brancardierii, ca scoala silvica actuala e un dezastru, ca impostura din ICAS (Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice – autoritatea stiint ifica din domeniu) are cote alarmante. Am convingerea ca daca operatiile pe cord sau conducerea avioanelor, trenurilor si tramvaielor s-ar face cu echivalentul competentei si responsabilitatii din silvicultura, morgile tarii ar ajunge în incapacitate de primire a „marfii“. Cum însa arborii taiati si salbaticiunile ucise tac, totul e OK.

Documentul pe care îl voi „diseca“ ar trebui sa arunce în aer ICAS-ul, scandalizândpe ministrul Padurilor, pe cel al Mediului, al Cercetarii si Academia. Asta într-o tara normala. În România, el a aruncat în aer doar genofondul ursului brun si limba româna. Se intituleaza Managementul si planul de actiune a (sic!) ursului brun si este rezultatul screamatului colectiv al „specialistilor“ de la ICAS. Din 2005 pâna în ziua de azi, el constituie „argumentul stiintific“ al acceptarii de catre UE a vânarii ursului brun de catre cetatenii acesteia. Depus fiind la Bruxelles (la Comisia Europeana – Directia Generala de Mediu) si la Bucuresti (la ministerele Padurilor si Mediului), el dovedeste ca, daca dai titlul cerut unui document, înauntru poti scrie linistit despre caderea parului la burlacii din Insula Serpilor, ca, oricum, nimeni nu îl citeste.

Un mariaj durabil

Sub titlul Sindromul Mengele, ursul brun si Ovidiu Ionescu, în A.C. din 29 iunie 2005 scriam despre specialistii care îsi vând diploma si sufletul unor interese politice sau comerciale nocive. La acea vreme, UE interzisese intrarea pe teritoriul statelor membre a trofeelor de urs brun provenite din România. Printr-un studiu, Scientific Review Group conchisese ca în România specia nu dispune de protectie si de un „plan de management“ si ca vânatorii din UE nu puteau participa la crima. Cum afacerile cu blana ursului din padure erau periclitate, o delegatie de „specialisti“ s-a deplasat de urgenta la Bruxelles, spre a ridica embargoul. Delegatia a fost formata din conf. dr. Ovidiu Ionescu (inconturnabilul specialist în urs, lup, vidra, zimbru si alte salbaticiuni al ICAS, secretar de stat în Guvernul Nastase) si Àrpàd Sàrkàny, patronul firmei de vânatoare pe valuta „Abies Hunting“ (organizatorul macelului ursin savârsit de regele Juan Carlos al Spaniei pe 9 octombrie 2004, precum si al multor altor executii faunistice). Managementul si planul de actiune a ursului brun, încropit de ICAS, seamana cu extemporalul unui elev prost, beat crita, abia gângavitor al limbii române. Cititi si va scârbiti!

Silv-aromâna, limba „care este“ la ICAS

Din motive de spatiu, voi da citate, urmate doar de specificarea paginii: „Populat ia de urs a crescut ca rezultat al intereselor economice, datorita vânatorilor straini etc.“ (…) „Lantul Muntilor Carpati formeaza o regiune forestiera de munti si dealuri în care ursul traieste de sute de ani“ (pesemne cam din timpul lui Stefan cel Mare – n.m.) – p. 4. „Planul de actiune pentru monitorizarea si raportarea ursului brun catre autoritatile competente se va baza pe acest plan.“ (…) „România acum experimenteaza mari schimbari în domenii variate.“ (…) „Cu toate caracteristicile biologice surprinzatoare, locul lor important în mintea umana si remarcabilul interes international pentru conservarea lor, managementul carnivorelor mari, asemeni ursilor este foarte competitiv.“ (…) „Aceste actiuni trebuie sa mentina numarul populatiei de ursi.“ (…) „Prevenirea interferarilor problematice ale ursilor si monitorizarea stiintifica a tuturor schimbarilor în populatie trebuie sa fie regulate“ – p. 5. „Românii si oamenii din tarile vecine, la fel ca si Europa si întreaga lume asteapta ca România sa asigure pe termen lung existenta a cât mai multor ursi etc.“ – p. 6. „Distrugerea intentionata sau luarea oualelor din salbaticie.“ (…) „Ministerul Mediului si Dezvoltarii Rurale este responsabil pentru prezervarea naturii în România, numit ICAS – Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice ca punct focal pentru dezvoltarea planului de management“ – p. 8.

Au lasat gramatica bearca

Si mai urmeaza: „În primul rând din motive politice, majoritatea crescatorilor de animale nu a fost interesati de protejarea speciilor.“ (…) „ Ursii pâna în 1953 (…) au fost otraviti cu strinina“ – p. 10. „Aceasta mare densitate a ursilor este datorata hranei abundente furnizata de oameni (…), ursii se strâng ca sa se hraneasca din gunoaie din padurile naturale ale arcului Carpatic.“ (…) „Studiile recente au aratat ca exista un corector de conectare între partea de sud a Muntilor Apuseni si restul Carpatilor.“ (…) „Datorita situatiei speciale a ursului în România caracterizata printr-o densitate mare de ursi în habitatele naturale, cu toate acestea sunt în continuare locuite de oameni etc.“ – p. 11. „Tubul digestiv (al ursului – n.m.) este cu stomac simplu, cu intestin mic lung si cu unul mare scurt.“ (…) „Mugurii sunt consumati la începutul verii când sunt în cea mai nutritioasa faza de preînflorire.“ (…) „Din cauza tractului digestiv simplu si scurt o parte din plantele consumate, trece prin, putin digerata ori nedigerata deloc. Acest lucru forteaza ursul sa consume atâta hrana pe cât poate“ – p. 12. „ Este o specie poligama si mai multi masculi se pot împerechea cu o femela etc.“ (fenomenul, la femele, este poliandria, nu poligamia, deci „specie poliandra“ – n.m.) (…), „…când se retrage catre un bârlog privat unde ea va da nastere la noi nascuti“ – p. 13. „Persecutarea de catre oameni a cauzat ursilor bruni din Europa sadiva mult mai nocturne si secretosi.“ (…) „Cercetatorii au observat ca vara când numarul ursilor care se hranesc din gunoi este el mai mare peste 30 de ursi se pot aduna într-o arie de 2 kmp“ – p. 14. „În asemenea arii ei a supravietuit persecutarii în majoritatea locurilor, ei nu s-au oprit înaine de a 2-a jumate a secolului 20.“ (…) „Cu întinderea oamenilor ei a fost fortati în zone care sunt mai putin adecvate etc.“ (…) „Este important ca ursul sa se miste în toate directiile etc.“ (…).

Ursul, facut sah si cazemat

Hai, adunati-va din tenebrele limbii române si mai suportati un pasaj: „In iarna ei se retrag în zone linistite si inaccesibile la bârlog, iar femelele sa dea nastere“ – p. 15. „Analiza escrementelor este o unealta foarte buna etc.“ (…) „Escrementele ursilor pot fi diferite în functie de sezon (…) având diametre diferite, depozitate în diferite segmente.“ (…) „Sunt apoi uscate; volumul lor este determinat punându-l cu apa într-un vas gradat“ – p. 6 . „Sporul natural mediu în România este de 10-15%“ (real, el este de 4-5% – n.m.) – p. 21. „Trebuie analizate zeci de sute de probe, ceea ce nu este etc.“ – p. 22. „Aceasta situatie se datoreaza sistemului de pasunat, respective, prin suprapunerea teritoriului ursului cu zonele de pasunat etc.“ (…) „Din interactiunea ursului cu diferite domenii de activitate ale omului rezulta adesea persoane vatamate“ – p. 32. „Consideram esentiala implicarea autoritatilor locale si a oamenilor etc.“ (…) „Majoritatea animalelor ce sunt omorâte de carnivorele mari sunt oile. Mai rar sunt ucise vitele etc.“ (normal: „vitele“ scriu planuri de management! – n.m.) – p. 40. „Publicul trebuie informat în ceea ce priveste progresul ursilor“ – p. 44. „Locuitorii trebuie sa fie familiali cu procedurile pentru a raporta pagubele si situatiile periculoase, precum si parerea generala despre ursi etc.“ – p. 45. „Grupul de interventie este echipat cu arme ascutite (20 arme noi asamblate în 2004).“ (…) „Vom încerca sa rezolvam problema ursilor, a obiceiurilor lor negative atunci când sunt înfricosati.“ (…) „Vor fi luate masuri cum ar fi: capturarea si marcarea problemei ursului (cu urmarire usoara a comportamentului ursului), mutarea, amplasarea în captivitate si ca o ultima varianta – alegerea animalului“ – p. 46. În zonele cu text cât de cât inteligibil se arata ca efectivele ursine sunt mult excedentare si se face o pledoarie nedisimulata pentru nadirea ursului la „cazemate“ (sub pretextul hranirii si al numararii lui) si pentru vânarea acestuia din ele.

Reteta unui plagiat

Explicatia aberatiilor de limba e simpla: spre a dovedi urgent Uniunii Europene ca România are planul de management cerut, s-a luat in graba documentul original al Croatiei (accesibil doar în engleza, slabut si el si total nepotrivit României) si s-a împanat ici-colo cu unele date din România. Ulterior, un silvicultor interesat de vânarea ursului pe valuta, vag vorbitor de româna si engleza, l-a „tradus“ în româneasca sa pentru ministerele noastre de resort, conduse pe atunci de „poliglotii“ Gheorghe Flutur si Sulfina Barbu. Si a ramas necitit, dar „valabil“, pâna în ziua de azi. Iar uciderea necontrolata a ursului brun a continuat, cu unda verde de la Bruxelles. Nem tudom cine fecut traducere. Dake benuiti, telefonati la redactie. Igen?

Preluare din "Academia Catavencu" (2008)
20 iulie 2009

Iată consecinţa unei justiţii de cacao

Andrei Gheorghe este ziarist (?). Fiind ziarist este un model. Ca şi clovnul Mircea Badea azi, acest “model” propune nişte teme opiniei publice. Teme de dialog, de gândire. Dacă cineva te supără, unde te duci într-o ţară civilizată? Apelezi la justiţie sau la poliţie. Aceste instituţii sunt formate din profesionişti care pun mai presus de orice DREPTATEA. Nu-i cazul unei ţări bananiere, precum România anilor ’90. Aici poţi ucide în direct, la televizor, fără nici o problemă. Cât lipsea ca unul din cei loviţi de Andrei Gheorghe să-şi frângă gâtul şi să moară ??! Şi atunci cum să nu-şi permită ţiganul să fure banii unei bătrâne în piaţă? Cum să nu-şi permită alcoolicul dement, fără o copilărie normală, să violeze femei singure şi fără apărare? Cum să nu fure demnitarul milioane de euro din avutul public şi să doarmă liniştit noaptea? Legat de personajul Andrei Gheorghe, acesta a fost prins cu droguri. După îndelungi tărăgănări ale procesului, justiţia de cacao din România l-a achitat. Consecinţa se vede mai jos: la televiziunea securistului “Felix” Voiculescu poţi muri în direct, lovit de un fost drogat. Credeţi că a plătit ceva Andrei Gheorghe pentru aceasta? Normal că nu, doar nu vă credeţi în Germania. Mai mult, a apărul o lungă perioadă după aceea la VîntuTV (RealitateaTV), luându-i în şuturi pe politicieni, dar la figurat. Ca la uşa cortului au loc întâlnirile tv, şi ne mai mirăm că suntem apelaţi cu dulcele “ţiganii-ţiganii”.

Analiza dictaturii comuniste (LXII)


Dislocarea ca măsură suplimentară de reprimare sau despre represiunea în lanţ
Diferite petiţii98, trimise de cei care au fost supuşi dislocării CC al PMR, Prezidiului Marii Adunări Naţionale sau lui Gheorghiu-Dej personal (direcţionate apoi spre Securitate care ia decizia rezolvării lor favorabile sau nu sunt edificatoare pentru motivele foarte diverse care puteau duce la dislocare, cum ar fi criticarea reformei monetare din februarie 1952 sau încercarea unui copil minor de a fugi în străinătate care atrage dislocarea mamei şi a surorii sale. Aceste petiţii ne indică faptul că în multe cazuri a fost vorba de abuzuri şi că în principal evacuările din case şi dislocările din diverse oraşe şi orăşele în conformitate cu Decretul 239/1952 îi priveau pe deţinătorii de imobile sau alte proprietăţi ce urmau să fie apoi ocupate (preluate şi repartizate) de noua putere comunistă.
Examinarea voluminosului dosar 55 (vol. 47), ne indică folosirea „pedepsei administrative“ (căreia îi pot fi asimilate dislocările şi fixarea de domiciliu forţat) drept măsură suplimentară de pedepsire a unor persoane care fuseseră deja expropriate sau chiar deţinute, pedeapsa extinzându-se şi asupra rudelor lor.
O categorie aparte de persoane vizate de evacuările din case, consemnate de securitate ca dislocări, o reprezintă rudele apropiate ale foştilor „înalţi demnitari“.
În cazul lor se invocă Decizia MSS nr. 239/195199. Dosarul 3387, vol 1, cuprinde tabele cu 801 elemente pentru care se propune „fixarea de domiciliu obligatoriu în centre neaglomerate şi ţinerea sub supraveghere informativă“. Referatul însoţitor cu nr. 324/25 decembrie 1951 semnat de lt. maj. de securitate Munteanu I.100 precizează că este vorba de rude ale foştilor miniştri, deputaţi senatori, prefecţi, pretori şi primari din oraşe şi că propunerea de dislocare e motivată de faptul că foştii demnitari sau cei care au făcut parte din „fostul aparat de stat burghezo-moşieresc au lovit în interesele clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare“, sunt „elemente ostile regimului“, „se manifestă duşmănos“ şi „prin poziţia lor de clasă şi activitatea din trecut pot fi oricând folosiţi ca duşmani“. Aşa cum rezultă din fişele întocmite fiecărei persoane în parte rezultă că în unele cazuri se cere şi confiscarea averii (e vorba, de pildă, de cazul fratelui şi surorii lui Ion Mihalache101), deşi nu se manifestaseră ostil.
Pentru alte 1412 de persoane din aceeaşi categorie (adică rude de foşti demnitari) se propune prin acelaşi referat să fie lăsate la domiciliile lor, dar să fie supravegheate informativ102. Exceptarea de la dislocare e motivată fie de vârsta înaintată şi de absenţa unor manifestări ostile, fie de încadrarea lor în muncă, fapt prin care se dovedesc „elemente folositoare regimului“. Cele două dosare ne dau o imagine asupra gradului în care elita fostului regim era supusă persecuţiilor şi controlului. Găsim şi o întreagă serie de atitudini sau acţiuni care definesc pentru organele de securitate „manifestarea duşmănoasă“: de la „crearea unei stări de spirit nefavorabile regimului“ la unii, la nemulţumirea altora „că regimul le-a tăiat posibilităţile de a huzuri“, de la „menţinerea unor legături cu elemente reacţionare“ până la faptul că „nu agreează regimul“ (sau „nu vede cu ochi buni realizările regimului“). Influenţa publică a unei persoane („are priză în rândul maselor“) ca şi trecutul ei compromiţător din punct de vedere politic joacă un rol important în incriminarea ei, aşa cum era de aşteptat.
Dosarul 187 conţine şi procesele verbale de dislocare ale rudelor foştilor demnitari (1707 persoane), semnate de general maior Vladimir Mazuru. Găsim aici un tablou destul de complet al situaţiei anterioare dislocării a celor mai importante familii din elita bucureşteană, precum şi indicaţii asupra stării lor din momentul în care li se stabileşte evacuarea din case. E precizată motivaţia dislocării şi reiese clar că cei dislocaţi fuseseră supuşi unei acţiuni de urmărire şi verificare constante. În cele mai multe cazuri unul sau mai mulţi membri ai familiei erau arestaţi (cazul Margaretei Ioana Vulcănescu, soţia lui Mircea Vulcănescu103). E un exemplu printre altele al stigmatului de tip tribal, cum îl numeşte Goffman, aplicat în stalinism.
Evacuarea forţată din casă, pierderea sau abandonarea unor bunuri importante (a unei locuinţe stabile în primul rând), a mijloacelor de întreţinere, prin abandonarea ocupaţiei principale sau a locului
98 Cf. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 55. vol. 19, ff. 3, 42, 43, 45, 69, 81,148, 149 şi ff. 185-187.
99 Ibidem, ff. 157-158.
100 Ibidem, dosar nr. 3387, vol. 1, f. 1.
101 Ibidem, f. 5.
102 Cf. ibidem, vol. 2, f. 1.
103 Ibidem, dosar 187, f. 50.

de muncă, dificultatea de a găsi unul şi de reîncropi un domiciliu în locuri îndepărtate de casă sunt doar câteva dintre traumele pe care le-au suferit cei vizaţi de astfel de măsuri.
În aceeaşi categorie s-ar include şi cei cărora li se ridică restricţiile domiciliare, fără a li se permite întoarcerea în raza raionului de unde au fost dislocaţi, ceea ce înseamnă de fapt o prelungire a perioadei de dislocare, chiar dacă au o anume (limitată) libertate de deplasare. E cazul în primul rând al unei părţi a celor deportaţi în Bărăgan, cărora li se amână sau suspendă dreptul de a se întoarce în zona de frontieră, de a se instala în Bucureşti sau în alte centre aglomerate. Fac parte din această categorie o parte dintre cei „fugiţi din URSS“ şi dintre macedo-românii care fuseseră, după refugierea, respectiv primirea lor în România, colonizaţi în Banat, pentru a fi apoi din nou deportaţi în Bărăgan în 1951. Dar nu numai de ei.
Dislocarea categoriilor mai sus menţionate era o măsură ce se adăuga deci unor pedepse anterioare : deposedarea de pământ sau reducerea la o condiţie de mizerie prin sistemul de cote şi supracote a ţăranilor, naţionalizarea şi confiscarea bunurilor celor care reprezentau marea sau mica burghezie din oraşe sau orăşele sau chiar de la sate.
„Elemente dislocate“ sau „elemente cu D.O.“
O categorie de acelaşi tip o reprezintă deţinuţii politici care îşi ispăşiseră pedeapsa, dar care, conform Deciziei Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, „cu privire la reeducarea foştilor condamnaţi contrarevoluţionari“ primesc domiciliu obligatoriu în satele noi (numite şi „localităţi sau comune speciale) din Bărăgan, „în scopul prevenirii unor noi infracţiuni la legile Republicii Populare Romîne“ cum se menţionează pe formularele tip (cf. decizia prin care i se fixează D.O. timp de 12 luni în Movila Gâldăului, odată cu expirarea pedepsei la 24 VII 1957, lui Anghel Alexandru104).
Consideraţi „elemente contrarevoluţionare, care în timpul detenţiei nu au dovedit dorinţa de a se reabilita“, sau „deosebit de periculoşi pentru securitatea Statului“ cum precizează formularul tip, ei apar în statisticile ulterioare privitoare la satele noi din Bărăgan, sub numele de „elemente cu D.O.“105. Pedeapsa le era astfel prelungită printr-o aşa numită „pedeapsă administrativă“, a cărei durată nu le era de la început cunoscută, ea variind între 6 şi 60 de luni, dar putând fi prelungită de la un an la altul fără vreo explicaţie106.
Dosarul 55, vol. 50, cuprinde un număr mare de decizii de acest tip şi decizii de ridicare de D.O. Aşa cum rezultă din semnăturile pe decizii, soarta celor cărora li se prelungea sau ridica edeapsa era decisă de general maior Evghenie Tănase, locţiitor al ministrului MAI107, de ministrul adjunct general maior Gheorghe Pintilie108 sau de general maior Alexandru Nicolschi, care semnează printre altele decizia nr. 6161 din 5 noiembrie 1955 de fixare de D.O. pentru 60 de luni la Lăteşti a Mariei Antonescu, de pildă109.
Notele - raport din 10 aprilie 1956 privind munca informativă-operativă desfăşurată de organele MAI asupra „elementelor cu D.O“ din raza regiunii Bucureşti, respectiv Constanţa şi Galaţi 110 emise de Serviciul Dislocaţi şi Domicilii obligatorii arată că pentru urmărirea acestor elemente au fost instalate în fiecare comună comandaturi MAI compuse din câte 2 ofiţeri de Securitate. Notele sunt urmate de liste de fişe de persoane pentru fiecare sat din raza celor trei regiuni111 clasificate în următoarele categorii: legionari, PNŢ–Maniu, PNL, PSDI, GEG, bănuiţi de spionaj, organizaţii subversive, secte interzise, contrarevoluţionari, manifestări duşmănoase, călugări etc. Fişele celor consideraţi periculoşi sunt însoţite de rapoarte asupra situaţiei în care se află agentura din comunele respective. Din acestea rezultă clar că după plecarea celor deportaţi din zona de vest, atenţia organelor de securitate se focalizează asupra „elementelor cu D.O.“ rămase în satele noi (la fiecare sat se indică pe lângă numărul acestora pe categoriile menţionate şi numele celor rămaşi în Bărăgan din cei ridicaţi în 1951 din zona de vest – e vorba de cele 112 familii cărora nu li se ridicaseră restricţiile). Se pune
104 Ibidem, dosar nr. 55, vol 50, f. 162.
105 Ibidem, dosar nr. 191, ff. 32, 41, 55.
106 Ibidem, ff. 168-268.
107 Ibidem, dosar nr. 55, vol. 50, ff. 1-5.
108 Ibidem, ff. 162, 183, 189.
109 Ibidem, f. 541.
110 Ibidem, dosar nr. 191, f. 167, f. 207 şi 244.
111 Ibidem, ff. 168-268.

problema recrutării unor noi informatori, având în vedere că o parte se întorseseră în satele de unde fuseseră ridicaţi şi se poate vedea din aceste dosare şi cum se făcea munca de recrutare.
O constantă a muncii de urmărire o reprezintă atenţia focalizată spre cei care au făcut parte din partidele dezavuate de comunişti pe care le-am enumerat mai sus (şi nu numai legionari cum se crede de obicei), foştilor moşieri, chiaburi, „exploatatori“, preoţilor, călugărilor şi aşa-zişilor sectanţi, celor care au avut legături cu străinii. Ei şi rudele lor apropiate au fost victimele predilecte, suferind mai multe feluri de privaţiuni şi pierderi. În cazul lor dislocarea oferea, pe lângă prelungirea în alte forma a unei pedepse anterioare, ocazia unei supravegheri mai intense şi atente.
În concluzie nu sunt îndoieli asupra caracterului represiv al dislocărilor şi fixărilor de D.O. El vizează deposedarea familiilor şi indivizilor de bunurile care constituiau principalele lor mijloace de supravieţuire, pierderea reperelor de stabilitate şi punerea celor vizaţi de astfel de măsuri într-o stare de nesiguranţă extremă.
Fenomenul a vizat categorii foarte largi de populaţie, din zona rurală şi urbană deopotrivă, fiind un atentat la libertatea individuală, la viaţa de familie şi la viaţa comunităţilor. Incitarea la ură în numele ideologiei luptei de clasă a dus la fracturarea societăţii, la încurajarea delaţiunii, la nesiguranţă, teamă şi suspiciune. Astfel încât, pe lângă pierderile de natură materială, au avut loc importante modificări în comportamentul uman, în sistemul de relaţii umane şi în mentalităţi, lucruri care se reflectă şi în comportamente, atitudini sau acţiuni din perioada de tranziţie.
Cercetarea întreprinsă arată legătura strânsă dintre tema dislocărilor din mediul rural şi alte teme de menţionat în raport, în primul rând cu procesul colectivizării. Dislocarea a fost o armă pentru a facilita procesul colectivizării forţate şi a împiedica orice opoziţie faţă de acesta. Ca măsură represivă ea trebuie privită şi în contextul categoriei mai largi a deplasărilor forţate de populaţie şi al asimilării locurilor de domiciliu obligatoriu (cel puţin în cazul Bărăganului) cu nişte lagăre de muncă forţată.
Caracterul abuziv al măsurilor de dislocare şi fixare a domiciliului obligatoriu
Chiar şi în 1967, Securitatea mai insista asupra faptului că „măsura domiciliului obligatoriu s-a impus faţă de o seamă de persoane care, prin poziţia lor socială şi activitatea politică desfăşurată în trecut, prezentau un pericol pentru ordinea socială şi de stat”. Se recunoştea însă că actele normative care au statuat această măsură „contravin unor prevederi constituţionale şi altor legi. Astfel, Constituţia din anul 1948, ca şi cea din 1952, prevedeau garanţii în legătură cu libertatea persoanei şi inviolabilitatea domiciliului. Ori, multe din dispoziţiile actelor normative arătate au încălcat în mod grav aceste garanţii constituţionale”112.
Ceea ce caracteriza toate aceste măsuri în vederea dislocărilor şi a stabilirii domiciliului obligatoriu este faptul că ele conţineau enunţări generale, fără a determina precis categoriile de persoane în legătură cu care organele MAI erau împuternicite să ia asemenea măsuri şi nici durata lor în timp. Astfel, acţiunile au fost arbitrare, comiţându-se grave abuzuri şi ilegalităţi, împotriva cărora cei care le-au căzut victimă nu se puteau plânge. Aceste abuzuri au sporit, în condiţiile în care şi organele de Miliţie au luat măsuri de dizlocare a unor familii, în foarte multe cazuri în mod neîntemeiat, cum arăta un referat al Procuraturii Generale din 7 august 1953. În acest an, în câteva rânduri, procurorii au solicitat Direcţiei Generale a Miliţiei să li se pună la dispoziţie actele normative în baza cărora se întreprindeau aceste măsuri, dar au fost refuzate. Mai mult, generalul Ilie Drăgan a comunicat că în viitor nu va mai da nici un fel de detalii asupra acestor operaţiuni113, al căror caracter ilegal şi abuziv nu a putut fi limitat. Ulterior, Procuratura a participat chiar la cauţionarea ilegalităţilor, prin fostul procuror general adjunct Gheorghe Bucşan, care a făcut parte din Comisia MAI pentru internări în colonii de muncă din 1958 şi a semnat numeroase astfel de decizii.
De altfel, după cum recunoşteau chiar ofiţeri de Securitate în 1967, dispoziţiile încălcau dreptul la apărare, întrucât „nici unul dintre actele normative care au reglementat luarea măsurii de fixare a domiciliului obligatoriu nu conţinea prevederi cu privire la posibilitatea unei căi de atac din partea celor ce se considerau îndreptăţiţi şi nici un organ competent să soluţioneze asemenea situaţii”. O altă ilegalitate conţinută de actele normative analizate constă în stabilirea de pedepse penale pentru cei ce părăseau domiciliul obligatoriu. Lăsând la o parte atât mărimea lor exagerată (între 15 şi 20 de
112 Arh. C.Ex.CC, dosar nr. 264/18.02.1972, vol. IV, ff. 19-20.
113 Ibidem, f. 23.

ani închisoare), în condiţiile în care infractorii aflaţi în executarea pedeselor la penitenciar erau condamnaţi între 3 şi 6 luni în cazul evadării, cât şi încălcarea principiului gradării pedepsei, prevăzut în art. 23 al Codului Penal şi a cuantumului maxim al închisorii corecţionale, care era de 12 ani (art. 22), trebuie spus că administrarea de pedepse cu închisoarea nu era de competenţa Consiliului de Miniştri.
Deportarea şi domiciliul obligatoriu au fost resimţite ca o restrângere gravă a libertăţii. „După două săptămâni, mi-am zis: noi suntem ca şi arestaţi. Numai că suntem arestaţi în familie. Ne-or chemat, programat, câte o sută la Miliţie, ne-or pus D.O. pe buletine şi ne-or obligat să semnăm o declaraţie pe care or citit-o: Dom’le, dumneata eşti deportat 5 ani aicea, n-ai voie să părăseşti raza de 30 de kilometri”, explică un ţăran din Banat care era statutul său după punerea în aplicare a Deciziei MAI 200 în noaptea de Rusalii a anului 1951. Studii asupra deportărilor relevă că cele mai mari urme şi traume le-a lăsat această perioadă asupra copiilor: „Copil fiind, nu am avut nici o jucărie. Aveam şapte ani când am văzut cea dintâi păpuşă”; „Eram în clasa a VI-a când am mâncat pentru prima oară ciocolată”114.
Cu toate că s-a recunoscut în 1967 caracterul ilegal şi abuziv al măsurilor, nici una dintre victimele deportărilor coordonate de Securitate nu a fost până la căderea regimului comunist în mod oficial reabilitată115, în afara faptului că li s-a permis, pur şi simplu, să se întoarcă acasă.
114 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului, Uniunea Democrată a Sârbilor şi Caraşovenilor din România, 1996, p. 196.
115 Aceasta s-a realizat prin Decretul-Lege nr. 118 din 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, care acorda vechime în muncă pentru timpul cât o persoană „a avut stabilit domiciliu obligatoriu” sau „a fost strămutată în altă localitate” (articolul 1, lit.d, e).