Analiza dictaturii comuniste (XXX)

CAPITOLUL II
REPRESIUNEA
Genocidul comunist în România
Conceptul de genocid1
Câteva cuvinte despre conceptul de genocid, care este astfel definit de Convenţia pentru reprimarea crimei de genocid, aprobată de Adunarea Generală ONU din 9 decembrie 1948: „... Genocidul se referă la oricare din actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic sau religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială...”
O faptă intenţionată cu caracter de genocid o reprezintă torturarea şi întemniţarea în condiţii de exterminare a deţinuţilor politici, în închisori şi lagăre de muncă. Despre privarea populaţiei de căldură, în timpul iernii, de hrană şi apă în cantităţi normale, de asistenţă medicală corespunzătoare, de protecţie ecologică etc s-ar putea eventual considera ca fiind lipsite de intenţia distrugerii fizice sau parţiale a unor categorii de cetăţeni ai ţării. În ceea ce ne priveşte, considerăm că acele căpetenii comuniste care au gândit şi aplicat aceste măsuri erau perfect conştiente de efectele lor catastrofale, dar le disimulau machiavelic, sub paravanul unor „obiective socio-economice importante pentru ţară”.
Pregătirea genocidului
La începutul anului 1939, România încheia o perioadă relativ fericită a istoriei sale, perioadă care a durat numai 20 de ani. Evenimentele dramatice din Europa anilor 1938 şi 1939, culminând cu pactul Molotov-Ribbentrop care avea să ducă la invadarea Poloniei de către Germania şi URSS şi începerea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea război mondial au marcat profund situaţia României pe plan politic şi economic, precum şi pe plan intern şi internaţional. În contextul abandonării de facto a ţării noastre de către aliaţii săi tradiţionali, Franţa şi Anglia, România practic înconjurată de neprieteni a fost silită, după cum se ştie, să cedeze Rusiei Sovietice, Basarabia şi Bucovina de Nord, Ungariei – Ardealul de Nord, iar Bulgariei – Cadrilaterul. A urmat abdicarea regelui Carol al II-lea şi, în condiţiile dictaturii mareşalului Ion Antonescu, subordonarea politică, economică şi militară a ţării către Germania nazistă. Angajându-se într-un război, care la început părea menit să redea patriei Basarabia şi Bucovina răpite de sovietici, ţara noastră a fost treptat antrenată într-o aventură militară fără nici o şansă, împotriva colosalelor forţe militare ale coaliţiei antihitleriste, totul soldându-se, după imense sacrificii umane şi materiale, cu actul de la 23 august 1944, care a marcat începutul celei mai întunecate epoci din istoria modernă a ţării.
Astfel, în primele zile de după 23 august 1944, au avut loc şi primele fapte de genocid: capturarea unui număr important de prizonieri (aproximativ 100 000 de militari şi civili) pe frontul de la Iaşi, deşi ostilităţile dintre români şi sovietici (ca urmare a declarării stării de armistiţiu) încetaseră, iar armata noastră nu numai că încetase să opună rezistenţă ruşilor, ci, la ordinul regelui, trecuse de partea lor, împotriva germanilor. În ceea ce ne priveşte, apreciem că această acţiune a fost o represiune în masă, petrecută pe teritoriul ţării noastre, împotriva unei armate care nu mai opunea rezistenţă, ci, practic, devenise aliată.
1 Pentru detalii, vezi Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, Bucureşti, Editura Albatros; vol. I, (1992), vol. II (1994), vol. III (1998), vol. IV (2003, în colaborare cu Filip-Lucian Iorga); idem, The Communist Genocide of Romania, New York, Editura Nova Science Publishers Inc., 2004.
– Eliberarea prizonierilor români s-a făcut cu o întârziere nemaiîntâlnită în istoria conflictelor militare, mulţi dintre aceştia fiind exterminaţi în lagăre de muncă sau închisori, fără ca guvernele României să fi făcut proteste energice pentru eliberarea lor (supravieţuitorii fiind eliberaţi după 6 şi chiar 12 ani de detenţii în URSS). În iarna 1944-1945, Armata română a luptat din greu, dând noi sacrificii de sânge pe frontul de vest, iar în ţară comuniştii, sprijiniţi de ocupanţii sovietici, se organizau pentru a pune mâna pe putere, deşi numărul membrilor de partid era de doar câteva mii. Cei care îi sprijineau din teamă, oportunism sau pur şi simplu din pasivitate erau însă mult mai mulţi. La 6 martie 1945, Vîşinski, trimis de Stalin, impune formarea guvernului Groza, dominat de comunişti. Nu încape îndoială că, la această capitulare a conducerii ţării, în faţa presiunilor sovieto-comuniste, a contribuit decisiv şi atitudinea de dezinteresare a puterilor aliate occidentale. România era pur şi simplu vândută ruşilor pentru mai multe decenii!
– În acest context politic avea să se desfăşoare deportarea în URSS a zeci de mii de saşi şi şvabi, din ordinul Moscovei şi cu complicitatea căpeteniilor comuniste din ţară.
– La 8 noiembrie 1945, agenţii lui Teohari Georgescu, ministrul de Interne comunist, au înăbuşit în violenţă şi sânge o grandioasă manifestare anticomunistă în Bucureşti – ultima de acest fel până la 15 noiembrie 1987 (Braşov).
– Măsluirea grosolană a alegerilor din noiembrie 1946 a oficializat instalarea regimului comunist. Spre cinstea lor, partidele istorice, Naţional-Ţărăniştii, Liberalii şi Social-Democraţii conduşi de Titel Petrescu, s-au luptat cu curaj înainte, în timpul şi după alegeri, înfruntând teroarea. Însă şansele lor erau practic nule. La Ialta, România fusese abandonată cu cinism în ghearele sovieticilor.
– Cele mai dramatice evenimente ale anului 1947 au fost începerea proceselor politice împotriva opoziţiei, culminând cu judecarea şi aruncarea în temniţă a celor mai populari oameni politici români, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, liderii PNŢ, precum şi abdicarea impusă Regelui.
Totul era pregătit pentru ca, începând cu anul 1948, România să devină o „republică populară”, în realitate – un satelit al Moscovei.
Teroarea dezlănţuită
Înfiinţată la mijlocul anului 1948, Securitatea (şi Trupele sale speciale, ajutate direct de Miliţie) a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste împotriva poporului român. Modalităţile de a exercita teroarea au fost multiple, începând cu represiunea violentă: arestări, anchete, torturi, stabilirea condamnărilor (justiţia, în special cea militară era practic aservită Securităţii), continuând cu teroarea psihologică – organizarea unei formidabile reţele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic şi administrativ.
Declanşarea pe scară mare a terorii politice s-a produs în primăvara anului 1948. Data de 14 mai a acestui an, un adevărat „Sfânt Bartolomeu” al României, a marcat lansarea arestărilor politice în masă. „Campania” de arestări din acest an a început cu membrii Mişcării Legionare, cu care Teohari Georgescu încheiase în anul 1945 un „pact de neagresiune, şi a continuat cu arestările masive ale naţional-ţărăniştilor, liberalilor şi social-democraţilor rămaşi fideli lui C. Titel Petrescu, precum şi asupra numărului de organizaţii anticomuniste apărute spontan, ca urmare a unui reflex naţional de respingere a comunismului, în special în rândurile tineretului.
Este locul să arătăm că, abandonată de Occident, ocupată de trupele sovietice şi cu un odios regim represiv la putere, România a găsit forţa de a organiza cea mai numeroasă şi mai activă Rezistenţă anticomunistă din toate ţările est-europene.
O categorie specială o reprezintă rezistenţa din munţii României unde, între anii 1945-1965, au luptat cu arma în mână mii de patrioţi, cei mai mulţi dintre ei căzând în timpul luptelor.
Crima împotriva fondului biologic al naţiunii
În România, la fel ca în toate ţările unde au guvernat timp de decenii, comuniştii au manifestat un profund dispreţ pentru viaţa cetăţenilor ţării.
„Moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion de oameni este o cifră statistică”. Acest sinistru sofism, atribuit lui Stalin, rezuma „filosofia” puterii comuniste privind „grija faţă de om”.
Enumerăm succint, în cele ce urmează, tragicele efecte pe care le-a avut, pentru viaţa poporului nostru, politica Partidului Comunist Român, inspirată din demagogiile şi mincinoasele lozinci staliniste:
• Întemniţarea şi, în multe cazuri, asasinarea în închisori şi lagăre de muncă a sute de mii de deţinuţi politici, oameni de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi profesionale. De asemenea, au fost asasinaţi, la marginile satelor, mii de oameni, ridicaţi în toiul nopţii din casele lor (estimarea numărului tuturor acestora se va face într-un alt paragraf);
• Rata mortalităţii, în special a mortalităţii infantile, a fost dintre cele mai ridicate din Europa, ca rezultat al condiţiilor economice mizere, al dezastruoasei asistenţe medicale, precum şi al unei politici demografice criminale;
• Morbiditatea în România a fost extrem de ridicată în comparaţie cu ţările dezvoltate. Subalimentaţia la nivel de masă, condiţiile mizerabile de locuit, lipsa de igienă şi de educaţie sanitară, asistenţa medicală precară şi, în ultimii ani, frigul din locuinţe, fabrici, şcoli, birouri şi spitale au determinat o creştere dramatică a morbidităţii;
• Locul întâi în Europa, în ceea ce priveşte numărul de persoane cu handicap la mia de locuitori;
• Capacitatea de efort fizic şi intelectual a fost în permanentă scădere în cei aproape 50 de ani de comunism;
• Irosirea timpului din cauza penuriei generalizate de produse, care a generat fenomenul „cozilor”, necunoscut în România antebelică;
• Şubrezirea psihică a demoralizării, la nivel de masă, ca urmare a terorii, propagandei şi subminării valorilor tradiţionale ale naţiunii; scăderea rezistenţei psihice a avut urmări nefaste asupra vigorii biologice a naţiunii.
Gulagul românesc în cifre
Două probleme sunt esenţiale pentru cunoaşterea adevărului despre fenomenul concentraţionar din perioada comunistă:
1. Câţi deţinuţi politici au fost în ţara noastră în perioada 23 august 1944-22 decembrie 1989?
2. Câţi deţinuţi politici au murit în condiţii de detenţie sau din cauza detenţiei?
Câteva precizări preliminare. În categoria deţinuţilor politici îi includem pe toţi cei care au fost privaţi de libertate din motive politice, fiind închişi în penitenciare, aresturi ale Securităţii, locuinţe conspirative, lagăre de muncă, zone de deportare sau spitale psihiatrice. Din raţiuni care ţin de posibilitatea de a estima numărul deţinuţilor politici, i-am considerat numai pe cei care au fost privaţi de libertate minimum două luni. Este o convenţie evident arbitrară, dar absolut necesară pentru procesul de cuantificare.
Perioada în care numărul deţinuţilor politici a fost foarte mare în ţara noastră se întinde din primăvara anului 1948 până în vara anului 1964. După 1964, au existat în continuare deţinuţi politici, dar numărul lor a fost mai mic şi îl vom estima separat.
Numărul închisorilor şi al altor locuri de detenţie cu relativ mulţi ocupanţi a fost de peste 1302. Lista acestora, întocmită de AFDPR, a fost publicată în Albumul Memorial apărut în 2004. Întrucât au existat închisori sau lagăre de muncă cu cel puţin 5000 de deţinuţi în anumite perioade (Gherla, Aiud, Poarta Albă etc), dar cele mai multe cu 1000-3000 de deţinuţi, precum şi penitenciare cu 400-500 „locuri”, vom estima capacitatea medie a unui penitenciar la 800 de locuri. Aşadar, capacitatea totală a Gulagului din România a fost de 130 x 800 = 104 000 locuri. (Deşi după datele Fundaţiei Academia Civică şi nu numai, numărul locurilor de detenţie depăşeşte cu mult cifra de 200). Dacă admitem că nu toate erau în permanenţă „pline”, în perioada de „vârf” (1948-1964) numărul mediu de deţinuţi închişi la un moment dat, într-un penitenciar, a fost de aproximativ 75 000.
2 A se vedea Harta Gulagului românesc, întocmită de Gheorghe Mazilu, fost deţinut politic, în „Memoria“ nr. 1 din 1990.
Durata medie de detenţie politică trebuie estimată ţinând seama că mulţi dintre cei condamnaţi primeau pedepse mari (3-8 ani) sau foarte mari (9-25 ani) dar, pe de altă parte, foarte mulţi erau cei reţinuţi pentru anchetă sau condamnaţi „administrativ” pe perioade de la 6 luni până la 60 de luni. Am considerat deci durata medie de detenţie politică, în perioada 1948-1964, de 2 ani.
Din datele de mai sus, se poate deduce numărul deţinuţilor politici din perioada amintită: 16:2 x 75 000 = 600 000. La acest număr trebuie adăugaţi:
• „prizonierii” capturaţi la Iaşi de sovietici (vezi paragraful 2 de mai sus): aproximativ 100 000 (informaţia provine de la Colonelul Ion Boldur Lăţescu, veteran al celor două războaie mondiale, care a lucrat la Comisia Română de Armistiţiu în anii 1944-1945);
• etnicii germani din Romdeportaţi de sovietici (aceeaşi sursă de informaţie): 150.000;
• deportaţii în Bărăgan şi Dobrogea şi în alte zone din ţară, în perioada 1949-1962, în timpul colectivizării şi al războiului ideologic cu Iugoslavia lui Tito: alţi 200 000.
În privinţa deţinuţilor politici din intervale 1945-1948 şi 1965-1989, deci într-un răstimp de 27 de ani, estimăm un număr mediu de 3000 de deţinuţi, cu o durată de detenţie de un an. Vom avea deci:
27 x 3000 = 81 000 deţinuţi politici.
Aşadar, pe baza estimărilor prudente de mai sus, rezultă totalul deţinuţilor şi deportaţii din perioada 1945–1989:
600 000 + 100 000 + 150 000 + 200 000 + 81 000 = 1 131 000 oameni, la care se adaugă numărul oamenilor arestaţi şi reţinuţi pentru perioade scurte de timp, până la 3 luni: 1945-1948 = 80 000; 1948-1964 (26 ani x 30 000) = 780 000.
Aceasta înseamnă că (aşa cum rezultă din calculele AFDPR), prin închisorile, lagărele şi alte locuri de detenţie şi deportare, au trecut 2 000 000 de oameni!3
Estimarea numărului celor care au decedat în condiţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă. În ce priveşte numărul celor morţi în detenţie, executaţi, asasinaţi, lichidaţi, torţionarii au avut o tehnică atât de perfecţionată a ştergerii urmelor, iar arhivele au rămas atât de incomplete şi inaccesibile, încât nu va putea fi cunoscut niciodată.
În calculele noastre nu am ţinut seama de cetăţenii asasinaţi în luptele din munţi, fără judecată, sau fără a trece prin închisori. Că au existat asemenea crime o atestă gropile comune găsite în diferite locuri din ţară; numai la Căciulaţi au fost numărate într-o groapă comună peste 300 schelete. Un adevărat Katyn românesc!