Degradarea învăţământului, ştiinţei şi culturii
Reforma învăţământului din anul 1948 a reprezentat o primă lovitură grea dată culturii române. Obiectivul declarat al reformei a fost „democratizarea” învăţământului, trecerea la un învăţământ de masă
4 Pentru problemele demografice, a se vedea capitolul din raport dedicat special acestor chestiuni.
după modelul sovietic, al cărui sistem a fost copiat fără nici un discernământ. Consecinţele au fost catastrofale: în câţiva ani învăţământul românesc, creat cu trudă, a fost pur şi simplu dat peste cap. Sacrificând cu brutalitate calitatea de dragul cantităţii, conducerea comunistă se lăuda, la mijlocul deceniului al şaselea, că a „eradicat” analfabetismul în ţara noastră. În realitate, această acţiune a avut efecte de suprafaţă atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. După câteva decenii de la prima reformă de tip comunist a învăţământului (din nefericire au mai urmat şi altele) s-a putut constata că alfabetizarea a fost, la nivelul maselor, o farsă: din zece oameni care, la prima vedere, toţi ştiu să scrie şi să citească, şapte n-au citit în viaţa lor nici o carte şi nici un ziar, nu ştiu să scrie corect o cerere sau o scrisoare, folosul alfabetizării reducându-se, pentru aceştia la „ştiinţa” de a-şi semna numele şi la eventuala descifrare a denumirii unor firme.
Învăţământul superior a suferit, şi el, nefasta influenţă sovietică. Erau trimişi la studii sau la „specializări”, în URSS, tineri cu „origine sănătoasă” cărora, în mod deliberat, li se dădeau diplome pe bandă rulantă pentru ca apoi, reîntorşi în ţară (de multe ori căsătoriţi cu rusoaice) să fie promovaţi în cele mai înalte funcţii din economie, învăţământ, ştiinţă şi cultură.
Cercetarea ştiinţifică a avut, în primii ani de guvernare comunistă, o soartă ceva mai bună. S-au înfiinţat mai multe institute de cercetare, în fruntea cărora au fost numiţi savanţi formaţi înainte de 1944 (de exemplu – Institutul de matematică creat de Simion Stoilow, Institutul de Fizică Atomică avându-l ca director pe Horia Hulubei, Institutul de Inframicrobiologie condus de Ştefan Nicolau etc). După 1968, fenomenul consolidării ştiinţei şi, implicit, a poziţiei cercetătorilor, i-a displăcut Elenei Ceauşescu care, devenită „academician doctor inginer de renume mondial” (în realitate, o cvasianalfabetă), a trecut la „reorganizarea” ştiinţei româneşti. Ultimele două decenii de regim comunist au reprezentat o adevărată tragedie pentru cercetare şi cercetători. Din ordinul „savantei”, s-au desfiinţat institute care obţinuseră rezultate remarcabile (de exemplu – Institutul de Matematică, în 1972) sau au fost create institute fantomă la conducerea cărora au fost numite rude ale familiei Ceauşescu sau ilustre nulităţi. După desfiinţarea Institutului de Matematică, pentru Zoe Ceauşescu, fostă stagiară la acest institut, s-a creat o secţie specială de creaţie ştiinţifică „condusă” de aceasta). Rezultatele „organizării” au însemnat efectiv bulversarea cercetării ştiinţifice din România, în consecinţă foarte mulţi cercetători valoroşi emigrând.
În domeniul literaturii şi artei, imediat după preluarea abuzivă a puterii, partidul comunist a impus un control draconic, urmărind subordonarea acestora pentru a le utiliza în scop de propagandă.
Lista marilor personalităţi culturale sau ştiinţifice, lovite de persecuţii sau chiar de represiune în anii comunismului, este din păcate foarte lungă: filosofii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici şi Vasile Băncilă, istoricii Gh. I. Brătianu şi P. P. Panaitescu, poeţii Nichifor Crainic, Radu Gyr şi Vasile Voiculescu, matematicianul şi poetul Dan Barbilian, profesorul şi psihologul Onisifor Ghibu, geograful Simion Mehedinţi, sociologul Dimitrie Gusti, juriştii Istrate Micescu, I. V. Gruia şi Gh. Strat, medicii I. Simionescu şi I. Trifu, profesorul inginer Aurel Beleş, economiştii Victor Slăvescu şi M. Manoilescu, călugărul-teolog N. Steinhardt, logicianul Anton Dumitriu, sculptorul Gh. Anghel, scriitorii Al. Paleologu, Dinu Pillat şi Păstorel Teodoreanu, actorul Constantin Tănase, artiştii lirici Dinu Bădescu, Şerban Tassian şi Valentina Creţoiu reprezintă doar câteva nume din miile de oameni de cultură şi ştiinţă care au fost înlăturaţi cu brutalitate din activitatea lor creatoare, mulţi dintre ei ispăşind ani grei de temniţă, iar alţii pierzându-şi viaţa din cauza represiunilor sălbatice la care au fost supuşi. Ce pierdere ireparabilă pentru ţară au provocat comuniştii – un adevărat genocid cultural!
Mediul ambiant în pericol
Problematica generală a protecţiei mediului ambiant a apărut, în ţara noastră, cu 10–15 ani mai târziu decât în restul Europei, din cauza faptului că România deceniului 6 şi 7 era încă destul de „curată” din punct de vedere ecologic, iar pe de altă parte din cauza lipsei contactelor sistematice cu Occidentul, ceea ce a determinat o întârziere a sensibilizării specialiştilor şi a opiniei publice în faţa acestei probleme vitale a secolului XX.
După 1970, odată cu creşterea demenţială a ritmului industrializării, dar şi cu informarea mai largă, a specialiştilor din ţara noastră, despre problemele ecologice şi mişcările „verzilor” europeni, au apărut şi la noi preocupări privind protecţia mediului înconjurător şi chiar un rudiment de legislaţie. Din
păcate, majoritatea acestor preocupări au fost marcate de diabolica gândire orwelliană: pe de o parte se încerca, cu timiditate, tragerea unui semnal de alarmă, iar pe de altă parte se punea surdină acestui semnal, arătându-se că numai regimul „socialist” este în măsură să rezolve eficient gravele probleme ale degradării mediului. În aceste condiţii, la sfârşitul anului 1989, atmosfera, apele, solul, flora şi fauna, rezervaţiile şi monumentele naturale, oraşele şi statele şi, în special, sănătatea locuitorilor erau grav afectate de multipli factori poluanţi, ceea ce situa România pe unul din ultimele locuri din Europa în clasamentul situaţiei ecologice.
Persecuţiile religioase
Vom distinge două tipuri de persecuţii religioase: 1. represiunea brutală (lichidarea fizică sau aruncarea în temniţă a preoţilor şi credincioşilor, interzicerea unor culte, închiderea sau dărâmarea lăcaşurilor de cult) şi 2. persecuţiile indirecte (propaganda ateistă, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenţi ai Securităţii).
Primele represiuni brutale s-au îndreptat împotriva greco-catolicilor, romano-catolicilor, adventiştilor şi sioniştilor. Se cunoaşte faptul că, din ordinul Moscovei, statul comunist a integrat forţat, în anul 1948, Biserica Greco-Catolică în cadrul Bisericii Ortodoxe. În această împrejurare, sute de preoţi şi credincioşi greco-catolici şi romano-catolici au fost aruncaţi în închisori.
Deşi mulţi preoţi ortodocşi au fost şi ei închişi după 1948, Biserica Ortodoxă, ca instituţie a fost cruţată, în special în timpul vieţii patriarhului Justinian, care avea relaţii speciale cu Gheorghe-Dej (cu toate acestea, numeroase mănăstiri au fost desfiinţate iar călugării – alungaţi). După moartea patriarhului Justinian, politica de menajare a Bisericii Ortodoxe se transformă într-una de infiltrare. Biserica a început să facă concesie după concesie în anii dictaturii lui Ceauşescu; acum au fost dărâmate zeci de biserici, erau bătuţi noaptea preoţi cu har (cazul părintelui Galeriu), iar făptaşii rămâneau neprinşi. Pactul cu diavolul pe care l-a făcut conducerea Bisericii Ortodoxe, căci evident despre asta era vorba, se justifică astăzi, de către unii, ca singurul mijloc de a salva ceea ce mai era de salvat; într-adevăr, bisericile au fost pline de credincioşi în cei 45 de ani de comunism.
Nomenclatura şi Securitatea
Nomenclatura, alcătuită din potentaţii şi privilegiaţii sistemului comunist, s-a format la scurt timp după instalarea prin fraudă şi violenţă a noului regim. În interiorul „noii clase” putem distinge trei straturi: 1. marea nomenclatură; 2. nomenclatura locală; 3. alte categorii privilegiate.
Marea nomenclatură era alcătuită din aparatul central de partid şi de stat, conducerea securităţii, armatei, justiţiei, precum şi a altor organizaţii centrale. Numărul membrilor acestor veritabile noi protipendade era, la sfârşitul deceniului şapte, de ordinul sutelor, dar în deceniile opt şi nouă a crescut considerabil. Nomenclatura locală reproducea, la nivel de judeţ, structura marii nomenclaturi centrale, redusă la scara respectivă. În acest al doilea strat intrau mii de privilegiaţi. Al treilea strat, foarte heteroclit, se desprindea din cele mai diferite categorii ca: ofiţeri superiori de securitate şi miliţie, conducători de mari întreprinderi, diverşi activişti de partid şi sindicat, lucrători din comerţ, profesori universitari, medici, scriitori, actori, ziarişti, preşedinţi de IAS sau CAP etc. Din categoria micilor nomenclaturişti, din cel de-al treilea strat, făceau parte zeci de mii de oameni.
Principala caracteristică a nomenclaturii de toate gradele o constituia posedarea unor veritabile privilegii de clasă, nelegate de vreun merit, ci doar de apartenenţa la noua clasă.
În afara traiului în lux sau, cel puţin în îndestulare confortabilă, membrii celor trei nomenclaturi erau caracterizaţi, de regulă, de o totală indiferenţă faţă de sărăcia imensei majorităţi a populaţiei, de lăcomia specifică proaspătului îmbogăţit, precum şi de o invidie devorantă faţă de „colegii” care aveau o poziţie şi mai avantajoasă.
Securitatea a reprezentat „braţul înarmat al partidului”, menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare şi diversiune, dictatura comunistă. Puterea Securităţii era practic fără limite, chiar şi activiştii de partid şi de stat de rang temându-se de această organizaţie diabolică. Având în vedere scopurile sale, este o aberaţie să se aprecieze că au existat „securişti buni” alături de cei răi. Diferenţe existau, incontestabil, între ei: cei mai de la vârful organizaţiei trasau strategiile de urmat, cei din eşaloanele medii organizau
practic acţiunile ajutaţi de „tehnicieni” („specialişti” în ascultarea convorbirilor, controlul corespondenţei, cenzura de toate felurile, recrutarea informatorilor etc). Executanţii de rang inferior arestau, spionau, torturau, ucideau.
Cifrele avansate de oficialităţi, după Revoluţie, vorbeau despre vreo 10 000-15 000 de oameni care au format vechea Securitate. În realitate lucrau pentru Securitate, sute de mii salarizaţi şi alte sute de mii „voluntari”. Care era costul acestui diabolic mecanism, nu cred că se va afla vreodată. Aproximativ 10% din venitul naţional se cheltuia pentru complexul securist.
În loc de concluzii
Printre faptele cu caracter de genocid împotriva naţiunii noastre se mai pot aminti:
• Deportările şi teroarea din Basarabia şi Bucovina;
• Distrugerea valorilor morale şi introducerea dublei gândiri de tip orwellian;
• Tratarea cu duşmănie şi ameninţare (uneori a vieţii) a românilor din Diaspora, de parcă n-ar fi fost fraţi de-ai noştri.
Câteva cuvinte despre responsabilitate şi vinovăţie pentru tot ce s-a petrecut în cei 45 de ani de comunism în România. Ele sunt, în primul rând, ale sistemului comunist care a însângerat şi oprimat multe milioane de oameni, peste tot în lume unde a avut puterea. Dar ele mai sunt şi individuale, ale căpeteniilor comunisto-securiste care au elaborat şi pus în practică ordinele oprimatoare.
Toate acestea trebuie cunoscute, asumate şi condamnate. Pentru Istorie, pentru un prezent şi un viitor mai curat. Aşa cum bolnavii trebuie să-şi cunoască boala şi să şi-o trateze. Eventual, chirurgical.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu