30 mai 2010

Ce este HijackThis şi ce putem face cu el


Spre ruşinea mea, până acum câteva zile nu am ştiut că, pentru viruşi, există ceva care poate suplini antivirusul, dacă acesta nu-şi face bine treaba. Instrumentul se numeşte HijackThis 2.0.4 Final produs de Trend Micro, un program gratuit. Să presupunem că am uitat să activăm antivirusul sau nu-l putem dezinstala pentru a reinstala o variantă mai nouă sau un alt antivirus. Este ‘ceva’ care ne împiedică. Aici intervine HijackThis, un utilitar pentru detecţia şi eliminarea de spyware şi malware instalate pe un sistem de operare Microsoft Windows (funcţionează pentru toate variantele de Windows şi numai pentru Windows). HijackThis face o analiză a sistemului şi prezintă un log (jurnal) cu toate procesele ce rulează în memorie, la startup, toolbars, drivere, add-ons, servicii şi multe altele. Cu acest program avem posibilitatea de a repara unele lucruri cauzate de malware, dezactivând acele intrări în sistem. HijackThis va compara ceea ce avem noi în calculator cu o listă de referinţă a unui sistem de operare cunoscut ca şi ‘curat’. Această listă însoţeşte aplicaţia HijackThis, fiind stocată criptat, fără drepturi de scriere. Jurnalul generat de această aplicaţie prezintă o listă a tuturor neconformităţilor găsite în sistem. În acest jurnal avem următoarele criptări:
- Rx – problemă descoperită la nivel de regiştri (modificare, creare sau ştergerea unei chei de regiştri);
- Fx – fişiere ale sistemului de operare ce au fost modificate;
- Nx – modificări în configurarea implicită a browserelor Web şi a plug-in-urilor acestora;
- Oxx – alte modificări ale sistemului de operare, cum ar fi: modificări ale fişierelor de configurare pentru anumite servicii Windows, instalarea de programe de tip dialer, adăugarea de tool-bar-uri şi butoane în diverse aplicaţii etc. (x este un număr natural).
Analizăm jurnalul pentru a descoperi ‘intruşii’. O mare parte dintre agenţii spyware sunt încărcaţi odată cu sistemul de operare, fie prin intermediul unui program ce este lansat la pornire (‘Auto Run’), fie prin intermediul unui serviciu nelegitim, marcat ca fiind util. Efectuaţi un scurt inventar al aplicaţiilor utile ce pornesc odată cu calculatorul dumneavoastră. Notaţi denumirea fişierelor executabile prin care acestea sunt lansate. Din lista afişată de HijackThis, secţiunea Others-Oxx, ştergeţi orice intrare ce nu corespunde inventarului dumneavoastră, din ramurile ‘StartUp’ şi ‘RunAtStartup’. Puteţi, de asemenea, să consultaţi Knowledge Base-ul Online al Microsoft pentru a vă documenta asupra serviciilor esenţiale pentru încărcarea sistemului de operare Windows, eliminând, astfel, toate serviciile nelegitime încărcate la pornire de agenţi spyware, viruşi etc. Regula de bază în lucrul cu HijackThis este “Verifică de 3 ori şi şterge o singură dată”, deoarece fiecare dintre modificările posibile pot afecta stabilitatea sau chiar funcţionarea sistemului de operare.

Pentru a realiza un log corect cu HijackThis 2.0.4 Final urmaţi paşii de mai jos.

Pasul 1. Se descarcă HijackThis (o puteţi face urmând unul din link-urile de la început).

Pasul 2. Instalaţi programul, dar nu-l rulaţi încă.

Observaţie: În unele cazuri de infecţie, acesta refuză să se instaleze. În acest caz, redenumiţi executabilul ‘HiJackThis.exe’ în ‘ceva.exe’ sau ‘test.exe’.

Pasul 3. Deschideţi My Computer-> Tools-> Folder Options-> View. Bifaţi ‘Show hidden file and folders’, apoi debifaţi ‘Hide protected operating file systems’. Click ‘Apply’ şi ‘OK’. Înainte de rularea HijackThis se recomandă închiderea aplicaţiilor active (browser, messenger, player etc.).

Pasul 4. Rulaţi Hijackthis.exe. În prima fereastră ce se deschide bifaţi ‘Don’t show this frame again when I startup HijackThis’.

Pasul 5. Apăsaţi primul buton ‘Do a system scan and save a logfile’.

Pasul 6. Se va deschide în ‘Notepad’ fişierul cu log-ul ‘Hijackthis 2.0.4 Final’. Se analizează acest log (jurnal) şi se remediază problema.

Cu ‘HijackThis’ nu se pierd datele de pe un PC virusat (ar fi unul din avantajele folosirii programului).


29 mai 2010

Ce legi strâmbe au mai intoxicat România în guvernarea liberalo-pesedistă


Cei cu vârsta peste 30 de ani, poate-şi amintesc de faptul că una din temele importante de discuţie, în privinţa alegerilor, a fost, mulţi ani, intoducerea votului uninominal. Acest mod de alegere a parlamentarilor era văzut ca o soluţie pentru un Parlament mai curat, mai uscat. În mare parte, aşa stau lucrurile, adică votul uninominal este superior votului pe liste. Şi a venit anul 2008, atunci când, la insistenţele Preşedintelui României, puterea liberalo-pesedistă a propus Legea nr.35/2008 (legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, prin vot uninominal). Lăsându-i la o parte pe securiştii bolşevici din PRM, cei care, prin întâiul bolnav al partidului, recte Vadim, s-au opus cu îndârjire votului uninominal, contestând legea la Curtea Constituţională (de unde se vede dispreţul acestor gunoaie bolşevice pentru alegătorii acestei ţări, care nu sponsorizează liste, ci oameni), ceilalţi au fost de acord cu introducerea votului uninominal. Cel mai clar mod de desfăşurare, propus de Preşedintele României, a fost acela prin care ajunge în Parlament cel care, în turul I obţine minim 50% + 1 din voturile valabil exprimate, iar în cazul în care nici un candidat nu obţine 50% + 1, se organizează turul al II-lea, între primii doi candidaţi cel mai bine clasaţi, învingătorul urmând să ajungă în Parlament (ca la alegerile prezidenţiale). Gaşca liberalo-pesedistă nu a fost de acord cu acest proiect, astfel încât apare legea sus-amintită (urmând link-ul o puteţi lectura), prin care tot sistemul uninominal este aruncat în aer. Astfel, au ajuns parlamentari candidaţi cu câteva voturi, rămânând pe dinafară alţii cu mii de voturi. Legea alegerilor uninominale din 2008, atacată acum şi de tovarăşii pesedişti, deşi atunci au votat-o, a fost una din numeroasele gafe, prin care guvernarea liberalo-pesedistă a aruncat România în ceaţa imposturii. Au făcut pensionari de lux, au mărit artificial numărul de bugetari (iar acum nu sunt bani de salarii), au mărit artificial pensiile, au concesionat pe nimic zonele maritime cu petrol şi gaze din Marea Neagră, câştigate de România la Haga, au bulversat învăţământul, în condiţii de creştere economică n-au construit o autostradă, deşi infrastructura României este la pământ, acestea şi multe altele sunt rezultatele colaborării dintre liberalii roşii şi neocomuniştii din PSD. Pentru ei democratia înseamnă un singur lucru: atâta vreme cât furăm noi, România este bine guvernată. Pensionarii ar trebui trimişi la peneliştii lui Tăriceanu să le plătească pensiile: guvernul Tăriceanu le-a mărit fără nici o logică economică, acesta să le dea banii în următorii ani.

Ce spune liberalul Orban despre cei aproximativ 5.000.000 de romani care l-au votat pe actualul Presedinte al Romaniei. Si liberalii vor respect, nu-i asa?
27 mai 2010

Ioan Stanomir: “În absenţa libertăţii, nu cred că viaţa merită trăită.”


Într-o campanie electorală murdară, în care PSD+PNL au investit milioane de euro, preşedintele României era acuzat că, vezi Doamne, este foarte singur, iar ei, ‘apărătorii naţiuni’, sunt ‘marea coaliţie’, menită a salva ţara din ‘ghearele dictatorului’. Spre disperarea tovarăşilor, ‘dictatorul’ a avut alături, şi mai are, crema intelectualităţii româneşti, aşa cum nu au avut predecesorii săi, nici în visele lor cele mai colorate. De la Horia-Roman Patapievici şi până la Gabriel Liiceanu, plus alte nume de marcă ale României, toţi aceştia au crezut în cel care, chiar dacă mai dezamăgeşte uneori, în cele mai multe situaţii are reacţia corectă faţă de cei care, într-un fel sau altul, au distrus moralitatea, economia şi speranţa României într-un viitor prosper. Moralitatea unei ţări nu se judecă, ziarişti de două ruble ai motanului Felix, după câte pahare consumă Băsescu, ci după cât au furat Năstase, Becali, Patriciu, Voiculescu etc. Moralitatea unei ţări nu se apreciază după glumele misogine la adresa Elenei Udrea sau Elenei Băsescu (evident, cu greşelile lor), ci după numărul de torţionari bolşevici din structurile României democratice, după pensiile uriaşe obţinute de clientela liberală, după justiţia roşie obedientă neocomuniştilor din PSD. O altă personalitate dintre ‘slugile lui Băsescu’ este şi profesorul de drept constituţional Ioan Stanomir, cel care are un interviu în “Academia Caţavencu” (nr.5/2009), din care sunt câteva extrase în continuare, cuvinte care rostesc idei, spre deosebire de clovnii lui Voiculescu, cei care pălăvrăgesc pe marginea ţâţelor nu ştiu cărei maneliste.

Reporter: Dom’le, dar nu putem trăi fără Constituţie?
Ioan Stanomir: Constituţia nu este, în nici o societate, o formulă-miracol. Ea nu este cea care rezolvă problema alimentaţiei şi nici pe cea a căldurii. Ea este chemată să dea un răspuns la o întrebare simplă: cum poţi organiza funcţionarea unui stat, atfel încât tirania şi anarhia să fie evitate, în egală măsură. Se poate trăi fără Constituţie? Desigur. Dar într-un asemenea caz, limitele autorităţii statului nu ar mai fi cunoscute, iar mecanismele de protecţie ale individului ar fi absente. Pe scurt, Constituţia este o formă de civilizare sau pacificare a unei naţiuni.

R: Atunci, de ce nu puteţi interzice manelele şi Becaliile prin Constituţie?
I.S.: Din păcate sau din fericire, bunul-gust nu este unul dintre obiectele de reglementare ale unei legi fundamentale. Acţionează, în acest caz, o conştiinţă intelectuală şi civică pe care o asociem, tradiţional, cu democraţia liberală însăşi. Demnitatea umană şi decenţa sunt valorile care prezidează la naşterea unui climat de toleranţă într-o societate. Ceea ce o lege fundamenatală poate face este să mandateze un organ precum CAN. Misiunea unui authentic organ de reglementare a audiovizualului ar fi tocmai aceea de a examina, critic, genul de produse pe care actualele televiziuni comerciale îl difuzează obsesiv. Ar fi vorba, aici, nu de cenzură, ci de punere în acord a licenţei postului cu însuşi conţinutul editorial. OTV este, în această ordine de idei, o tumoare pe care nu o putem ignora. Demnitatea şi decenţa sunt sacrificate de OTV, în numele unei viziuni rudimentare a rating-ului.

R: Tot impuneţi Curtea asta Constituţională, etern plină de moşi reciclaţi.
I.S.: Curtea Constituţională capătă sens doar în măsura în care, în anii de după 1991, instituţia însăşi ar fi fost privită ca una centrală în eşafodajul democratic. Procedura de numire este unul dintre elementele ce a indicat limitele sistemului politic însuşi. Partidele politice au avut de optat între obedienţă şi spirit critic. Opţiunea lor a fost pentru obedienţă. În cele din urmă, însăşi Constituţia de la 1991 anticipa această decădere simbolică a Curţii Constituţionale. Cerinţa de 19 ani vechime, în 1991 crea un anumit orizont de aşteptare şi încuraja un tip de profil al judecătorului constituţional. Eliminarea partizanatului partinic de la Curtea Constituţională mi se pare un imperativ imposibil de ignorat.

R: Curtea Constituţională, după părerea dumneavoastră, a avut măcar o dată dreptate?
I.S.: Nu cred că este posibil să încerci să dai un verdict asupra activităţii unui organism, ca într-un joc de televiziune cu bile. Cred că principala carenţă ce a subminat Curtea este absenţa independenţei în relaţia ei cu actorii politici. Selecţia judecătorilor (mulţi dintre ei legaţi ombilical de FSN) a condus, pe durată lungă, la acreditarea unui anumit scenariu de negociere politică. Deciziile nu erau gândite în funcţie de o filozofie constituţională, ci se raportau la un echilibru de moment. Spre deosebire de Ungaria, în România Curtea Constituţională nu a devenit un actor ce modelează democratia. Absenţa unei viziuni este cauza acestei marginalităţi simbolice.

R. Vorbiţi frumos, dar tot sluga lui Băsescu sunteţi. Iar unii vă acuză şi de ceauşism. Cât ceauşism aveţi în dumneavoastră?
I.S.: În anii de după 2004, împreună cu Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, am publicat trei volume din ciclul ‘Explorărilor în comunismul românesc’. Intenţia noastră a fost aceea de a ridica un baraj în faţa uitării. ‘Ceauşismul’ din mine, ca şi în cazul prietenilor şi colegilor mei, este localizabil în ataşamentul lipsit de concesii faţă de libertate. În absenţa libertăţii, nu cred că viaţa merită trăită. 'Meritul' lui Nicolae Ceauşescu este de a ne fi învăţat acest lucru, cu fiecare dintre zilele trăite înainte de 1989.”
25 mai 2010

România bugetară intră în grevă?!


În aceste zile, de la ultima vânzătoare din piaţă şi până la Mugur Ciuvică, toată lumea a devenit specialistă în economie. Toţi văd evaziunea fiscală (până acum pe ce planetă erau?), toţi văd că aleşii neamului au o durere-n cot profundă, legată de criză. Cum funcţionează democraţia în Republica România se vede si după graba parlamentarilor de a adopta o nouă Constituţie, după ce poporul, al căror reprezentanţi se consideră a fi, a votat pentru parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Întâmplator am găsit pe net un comentariu al unui român supărat. Dincolo de limbaj, poate nu cel mai potrivit, există în acest comentariu o sumă de adevăruri, peste care este mai greu de trecut. Iată acest comentariu:

“Aceasta-i ţara mea şi neamul meu cel românesc

România bugetară declară de la 31 mai GREVĂ GENERALĂ. Mai bine mai târziu decât niciodată! Mi-a fost frică că vor rata ocazia și vor continua pseudogreva de 20 de ani. Individual sau pe echipe sau mai nou pe centre de interes.Așa, cel puțin o vor face pe banii lor, sau pe banii psd-ului mai exact.Ei se laudă că vor paraliza România, dar nu poți paraliza ceva aflat deja în moarte clinică. Aici, în mediul bugetar, sub umbrela idiotocrației de partid și racordată ombilical la bugetul de stat o armată de pomanagii au transformat deviza comunistă ”noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”, ilustată magistral de premierul kominternist petre roman prin ”mircea fă-te că lucrezi” în ceea ce se consideră a fi postulatul întâi al bugetarului din românia : ”salariul e pentru trai, fură dacă vrei să ai!”.Și se fură în draci, de la cei mai de jos care fură detergent sau fură din mâncarea bolnavilor din spitale la cei intelectuali ce fură ”punând„ câteva zerouri în coadă la achiziții. 20 de ani de social democrație a transformat o țară pe care unii o considerau grădina raiului, în paradisul câinilor vagabonzi, munților de gunoie și milogilor de tot felul.
60% din buget se duc anual pentru a le astupa pliscurile flămânde. Unii o merită însă, cu vărf și îndesat. Sunt doctori în țară românească care-și urmează vocația și pentru care Hipocrat nu a fost vreun dramaturg grec, sunt profesori care vin la clasă și în zile de grevă și care își petrec jumătate de zi pe drumul de la școală-acasă și retur. Ei sunt înghițiți însă de masa enormă de pomanagii , de lipitori racordate la bugetul național.
Efectele se văd.Pe porțile școlilor ies proști pe bandă rulantă, pe porțile spitalelor intri dar nu ști cum ieși, în poliție găsești tot felul de avortoni de râd infractorii de ei mai abitir decât curcile, poliția comunitară e formată din pensionari,primăriile și prefecturile sunt pline de parașute cu chiloții în cur și îmbrăcate intro batistă, special cu cracii și țațele la vedere spre delectarea boșorogilor voyeuriști , aleși ai poporului sau numiți de sus.Atunci se mai miră cineva de ce parlamentul e plin de labagii, ce nu se codesc să frece menta și aparatul din dotare în plină ședință.
În aceste zile e mai comod să dai vina pe premierul clitoris sau pe președintele drojdier.Vinovați suntem însă cu toții. În România, de când te naști și până decartezi ești sclavul sistemului PCR. De la procurarea de biberoane la achiziționarea de copârșeu trebuie să dai, sau mai plastic ”să miști din urechi” altfel.... La bugetari sistemul produce la greu. Nimic nu e gratis sau lăsat la voia întâmplării. Examenele de tot felul, avansările, promovările, dosarele sau amenzile, întocmirea unor acte sau fel de fel de proceduri birocratice sunt aranjate să producă bani sau foloase. În străinătate dacă te
faci că ”uiți„ să-ți iei restul de la băcan, te bate de te caci pe tine iar a doua oară nu îi mai calci pragul.
Sper ca după 31 mai unii dintre greviști să ”uite” și ei să se mai întoarcă la serviciu. 25% e puțin, cred că jumătate nu-și au locul. Și nu în învățământ sau sănătare cât în administrație. După aceea reclama tipului care umblă cu roaba plină cu acte va devenii desuetă.
’The trouble with the world is that the stupid are sure and the intelligent are full of doubt.’”


După cum se vede, autorul comentariului nu este ultimul cioban analfabet din comuna ‘europeană’ Havîrna. Dimpotrivă. “Desteaptă-te române … şi culcă-te la loc, dar pe această lume n-ai deloc noroc” (vorba cântecului), iar pentru a avea noroc ştii ce ai de făcut. Ceea ce ai şi făcut înainte de 1989, atunci când pentru o butelie slăveai Partidul Comunist Român cu polonicul plin de rahat.

24 mai 2010

Cum ne poate determina Becali să ne urâm ţara


Avem o ţară frumoasă, păcat că-i populată, ar spune unii. Deloc puţini, în ultimii 20 de ani. Nu vom înşira aici motivele pentru care România merită iubită, ci acelea care ne-ar determina s-o iubim mai puţin sau deloc. Cum poţi iubi ţara reprezentată la Parlamentul European de un agramat, un cioban în grai şi apucături, precum Becali? Numai când ştii că eşti rudă cu un individ care cerea unui ziarist să-i sugă p …a, care-i sugera unui procuror, cel care ne apără pe noi, ‘fraierii’, de hoţiile unor gunoaie precum Becali, să-i şteargă pantofii de praf, numai când ştii că la orice oră din zi şi din noapte, pe orice post de televiziune, apare acest ‘băiat de cartier Pipera’ şi începi să realizezi ce puţin înseamnă România uneori. Cum poţi iubi ţara reprezentată la acelaşi Parlament European de poetul Securităţii bolşevice, cel care a aruncat cu noroi în toţi intelectualii de marcă ai României, atât înainte cât şi după 1989, cel care a scris ode cizmarului dictator şi analfabetei ‘academician doctor inginer’? Ce fel de ţară democratică este România de-şi trimite slugile dictaturii să-i reprezinte interesele la forul suprem european al democraţiei? Cum poţi iubi o ţară în care acest pupincurist Vadim ia apararea securiştilor torţionari, cei care au ucis şi torturat români nevinovaţi? Si motive ar mai fi. O altă perspectivă a (ne)iubirii de ţară ne oferă un ziarist al “Academiei Caţavencu”, Iulian Tănase pe numele său, cel care în nr.4/2009, sub titlul “De ce nu sunt patriot”, scria:

“Părinţii mei nu puteau rata momentul. Şi cum ar fi putut rata să-şi vadă singurul lor băiat jurând credinţă poporului şi patriei?! Aşa ceva, ca părinte, nu ratezi nici mort, iar părinţii mei erau – şi sunt – oameni foarte vii. Eu, atunci, eram mult mai puţin viu decât ei. Plus că abia mergeam. Cu câteva zile înainte de ceremonia depunerii jurământului militar am vorbit cu mama la telefon. “Ce vrei să-ţi aduc?”, m-a întrebat. “Nişte pansamente”, i-am răspuns fără să mă gândesc. Şi chiar dacă m-aş fi gândit, mi-ar fi fost imposibil să nu gândesc cu picioarele. După cinci săptămâni de instrucţie aveam picioarele pline de răni de la defilările nesfârşite în acei bocanci făcuţi parcă pentru a te călca pe bătături şi pe nervi. A-ţi iubi patria cu picioarele, până la sânge – iată cu ce mă ocupam eu în urmă cu zece ani.

Aş fi putut, foarte simplu, să-mi amân la nesfârşit încorporarea în armată, era floare la ureche să trimit la Comisariatul Miliatr diverse scutiri, care mai de care mai credibile, ce mare scofală ar fi fost să contractez un platfus la mâna a doua de pe la vreun prieten mai inteligent?! Însă nu: eu am vrut să fac armata. Şi ştiţi de ce am vrut să o fac? Pentru că ştiam că este obligatorie. Patria şi poporul erau pentru mine – şi continuă să fie – nişte abstracţiuni exaltate, demonetizate până la prăfuire, pe care le întâlnisem prin manualele de istorie, nici ele perfecte. Aşadar, nu din dragoste pentru patrie şi popor, cu care, de altfel, nu aveam şi nici nu am nici o treabă, am vrut să fac eu armata, ci din acelaşi motiv pentru care înţeleg să nu arunc hârtii pe jos şi bancnote pe sus, să-mi plătesc impozitele şi să-mi predau textele la gazetă în timp util. În timp ce îmi pansam acele răni de la picioare, mă întrebam ce făcuseră, oare, patria şi poporul pentru mine, personal, ca să îmi merite deranjul. N-am găsit şi nici acum nu găsesc vreun răspuns la întrebarea asta.

Mi-ar fi plăcut, totuşi, să am ‘sentimente de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, statornicite în decursul istoriei’, aşa cum ca dracu’ sună definiţia ‘patriotismului’ în DEX. Dacă nu l-aş mai vedea la televizor pe Adrian Păunescu; dacă Gigi Becali i-ar da voie lui Dumnezeu să se transfere la o echipă serioasă din Occident; dacă Ion Iliescu şi-ar cere iertare pentru tot ce îşi imaginează că nu a făcut; dacă transportul public din Bucureşti mi-ar da un motiv serios de a-mi lăsa maşina acasă; dacă maidanezii din Bucureşti mi-ar da voie să mă plimb, noaptea, pe străzi, fără spectrul vaccinului antirabic deasupra capului; dacă poporul mi-ar da voie să cobor din lift, tramvai sau metrou înainte de a se urca el în lift, tramvai sau metrou; dacă primarul Sorin Oprescu nu s-ar mai ocupa de tórturi, ci mai degrabă de tortúrile pe care le îndură bucureştenii; dacă patria i-ar interzice poporului să mai scuipe gunoaie pe stradă, din BMW-uri sau Logan-uri; dacă ceea ce discută politicienii la televizor ar avea vreo legătură cu viaţa mea; dacă poporul nu mi-ar mai ocupa locul de parcare din faţa blocului, pentru care am autorizaţie de la Primărie; dacă patria mi-ar face nişte şosele pentru a-mi cunoaşte mai bine patria şi poporul; dacă toate astea şi multe altele, n-aş avea nici o reţinere să fiu al naibii de patriot. Dar, aşa, nu sunt. Patria mea sunt câţiva oameni. Poporul meu încape într-un apartament cu două camere, poate chiar şi într-o garsonieră din sectorul 3.”

Despre ce înseamnă, pentru mine, regiunea românească a lui “uoi” şi “fa” într-un material viitor.


23 mai 2010

De ce Ion Ţiriac a fost prieten cu fostul încasator de şpăgi Adrian Năstase?


Răspunsul îl găsim în numărul 4/2009 al “Academiei Caţavencu”. Materialul respectiv ne arată ce a însemnat democraţia originală a lui Ilici: o ţară unde orice şmenar ajungea repede bogătaş. Ce merite, ce dreptate socială, în epoca Iliescu ‘prostimea’ plătea pentru toate hoţiile din România. În 1990 debuta perioada “corupţiei fără corupţi”, “hoţiei fără hoţi”, “terorismului fără terorişti”.

“În 1990 apare banca ‘Ion Ţiriac’. Acum, haideţi să ne imaginăm că eşti unul dintre cei care aveau atunci, în 1990, echivalentul a 5.000 de dolari în buzunar şi ai decis să faci o investiţie profitabilă. După o cercetare a pieţei, ai decis să cumperi acţiuni la prima bancă cu capital autohton, pentru că este girată de numele glorios al tenismanului Ion Ţiriac. Bravo, tocmai ai devenit unul dintre cei 5.000 de papagali români care şi-au depus banii în capcana Ţiriac în anul 1990. Tot atâtea familii din România ar fi putut să-şi cumpere atunci, cu 5.000 de dolari, câte un apartament de două camere pe care, azi, cu toată criza, l-ar fi vândut cu 50.000 de dolari. Sigur, tu ai ales o cale mai elegantă de a-ţi înmulţi banii, devenind acţionar la o bancă. Ei bine, chestia asta cu eleganţa, frate, costă: nu numai că n-ai pupat vreun bănuţ din dividende din anul 1995 până azi, în 2009, dar în 2005 te-ai trezit cu o scrisoare care seamană mai mult cu o ameninţare mafiotă decât cu o epistolă între asociaţi. Pe scurt, prin mecanisme contestate azi (feb.2009, n.m.) în Justiţie, Ţiriac a puces la succesive majorări de capital care i-au transformat pe cei 5.000 de papagali din deţinători a 70% din acţiuni, într-un grup suficient de minoritar încât să-l ignore pur şi simplu. Nici dividende, nici listare la Bursă să-ţi poţi vinde acţiunile, cum a promis în 1990. Eşti pur şi simplu un papagal de banii căruia Ţiriac s-a folosit să pornească o bancă, iar după 18 ani îţi oferă şansa unică de a ţi-i da înapoi la valoarea din 1990, punct. Bun.

Cum niciodată nu eşti papagal destul, te hotărăşti să nu înghiţi ceea ce ţi se pare a fi o escrocherie şi te adresezi Justiţiei. Între timp, banca are noi acţionari, alt preşedinte şi o puternică firmă de avocatură. Şi descoperi că trebuie să te judeci cu alde Dan Pescariu – preşedintele băncii - , care este apărat de casa de avocatură Zamfirescu-Racoţi-Predoiu. Domnul Cătălin Predoiu, devenit ministru, declară că s-a retras din respectiva societate de avocatură, dar retragerea nu a inclus şi ştergerea Predoiului din denumirea societăţii. Or, în instanţă, prezenţa simbolică a ministrului ca apărător al uneia dintre părţi pune la grea încercare legendara împarţialitate a magistraţilor români. Bun, putem zice, asta e, în fond e un avocat pentru care Unicredit este doar un client. Doar un client? Ia holbaţi-va ce relaţie are clientul cu avocatul: firma Romfelt real Estate – cu afaceri de zeci de miliaone de euro în domeniul imobiliar – îi are printre acţionari atât pe preşedintele, cât şi pe avocatul Unicredit, respectiv Dan Pescariu şi Călin Zamfirescu. O asociere care are cu atât mai mult şarm cu cât domnul Zamfirescu este socrul actualului ministru al Justiţiei. Deci, papagal nenorocit ce eşti, tu vrei să câştigi un proces cu o bancă al carei preşedinte este nu doar apărat, ci şi asociat la afaceri grele cu familia ministrului Predoiu? Tu nu vezi că te pui cu marii maeştri în arta conflictului de interese? La cât de mistreţ eşti, mă şi mir că nu te-a împuşcat Ţiriac la vânătoarea de la Balc!”
22 mai 2010

Guvernarea Năstase – un model de stat mafiot, în care demnitarii au făcut ce-a vrut muşchiul lor


Într-un alt material, este prezentat Dan Nica, cel care a primit cadou o vilă de la o anumită firmă (prietenii ştiu de ce). Acelaşi personaj, care are nesimţirea să apară la televiziunea lui Vîntu pentru a da lecţii de morală ‘prostimii’, este implicat într-o altă ilegalitate, de care amintim în continuare, bibliografia fiind “Academia Caţavencu”, nr.4/2009.

În guvernarea Năstase, Dan Nica a fost ministrul Comunicaţiilor. În această calitate, avea în subordine Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii (ANRC). Spre sfârşitul anului 2004, ANRC ia decizia ‘istorică’ de a achiziţiona un teren pentru construcţia unui centru de recuperări în care să se odihnească angajaţii instituţiei. Locaţia aleasă a fost la Zărneşti. Nica şi preşedintele de atunci al ANRC, Ion Smeeianu, doreau morţiş un teren de 35.000 de metri pătraţi. Aici intră în scenă Valentin Mititelu, omul pe numele căruia era trecută şi vila lui Nica (vezi link-ul de mai sus). Acesta, Mititelu adică, a cumpărat ar cu ar şi hectar cu hectar terenul de la localnici, până s-au adunat cele trei hectare şi jumătate cerute de Nica. Mititelu plătise pământul cu 1-2 euro pe metro pătrat, deci o sumă totală de aproximativ 40.000 de euro (probabil atât îi indicase Nica). Această achiziţie s-a făcut înainte ca ANRC să demareze proiectul cu centrul de recuperări. Aşa încât, atunci când s-a pus problema achiziţionării terenului de către ANRC, tot pământul de care avea nevoie Nica era în posesia lui Mititelu. Cât credeţi că a oferit Nica, drept preţ pentru cele 3,5 ha, lui Mititelu (vorba vine, de fapt lui însuşi)? De 12 ori mai mult, adică a oferit din bani publici, ai tăi şi ai mei stimate cititor, peste 18 miliarde de lei vechi, adică aproximativ 22% din bugetul instituţiei. Mai mult, plata a fost făcută ‘cash’ de instituţie publică unui privat fără nici un document justificativ (17 noiembrie 2004). De-abia a doua zi, 18 noiembrie, a fost ‘confecţionat’ un ordin de plată, dupa cum rezultă din documentele analizate odată de procurori şi pe care s-a aşezat, probabil, praful. Dar să vedem finalul poveştii reale, din România lui Pontilescu, cel care aduce minerii la Bucureşti, precum tătucul său drag, Ilici-KGB. Mititelu încasează deci 450.000 de euro şi revine în apartamentul său modest din Bucrureşti. ANRC renunţă la proiect, datorită problemelor legate de terenul cumpărat. Terenul pe care s-a dat o căruţă de bani este la fel de util ca o suprafaţă de teren pe Lună. Terenul nu poate fi folosit în scopul declarat de minister, acela de a construi un sediu de protocol. În primul rând, fiindcă este situat într-o zonă îndepărtată a Zărneştiului, către care nu există un drum asfaltat, deci oaspeţii vor fi fericiţi că trebuie să urce cu valiza-n cârcă până la vila ANRC. În al doilea rând, o parte însemnată a celor 3,5 hectare este împădurită. Adică, pentru a construi ceva, ANRC ar trebui să obţină o sumă de autorizaţii, care să-i permită să defrişeze o bucată de pădure. Dar toate motivele astea au fost complet ignorate de oamenii lui Nica, care au ţinut neapărat să cumpere de la Mititelu, gălăţean ca şi Nica. Şi acum întrebarea finală: dacă acest Mititelu a rămas la fel de sărac şi după tranzacţia cu cele 3,5 ha de teren, unde sunt cei 450.000 de euro tovarăşe Dan Nica?


21 mai 2010

File din isteria comunismului românesc


Cristian Racovschi, născut Krastio Gheorghev Stancev, a fost un fel de patriarh al revoluţiei proletare din Balcani. Era un tip educat, burghez în apucături, dar visând să distrugă burghezia, ambiţios şi mustind de planuri subversive, boem şi strateg al mişcărilor subterane în Balcani. Bulgar prin tradiţii şi obsesii, dar atât de român prin adopţie şi apucături, a rămas însă toată viaţa un comunist sadea. În această primă fază a ceea ce a devenit mai târziu comunismul mondial de sorginte rusească, biografiile liderilor n-au mai nimic din ipocrizia de mai târziu a nomenclaturiştilor. Eo ingenuitate a delirului Marxist în faptele lor, o asumare iresponsabilă a acţiunii teroriste, o fervoare a conspiraţiei în spatele căreia e greu să suspectezi meschinării. E născut în 1873 la Kotel, o mică localitate din munţii Stara Planina, vestită şi azi pentru covoarele ei. În 1880, familia Stancev s-a mutat lângă Mangalia şi a obţinut cetăţenia română, iar mai târziu, în adolescenţă, plecând la liceu în Bulgaria, la Varna, şi vrând să-şi umfle probabil penele cu originile sale revoluţionare, Krastio îşi ia numele unchiului său, Gheorghi Sva Rakovschi, mare luptător bulgar contra turcilor. La 17 ani avea deja o biografie: fusese exmatriculat de două ori, tradusese în bulgăreşte din lucrările lui Marx & Engels şi făcea o revistă clandestină. În 1893, a plecat la studii de medicină la Geneva şi de-atunci până în 1898 filmul vieţii lui Racovski e un du-te-vino nesfârşit între capitalele europene ale mişcării socialiste, între medicină şi socialism, în care îi cunoaşte pe toţi marii revoluţionari ai vremii, de la Engels până la Rosa Luxemburg. În 1899, se întoarce în România, unde-şi face stagiul militar ca doctor, la Constanţa, apoi pleacă cu nevastă-sa la Sankt Petersburg, de unde e expulzat. Pleacă în Franţa, după care revine în România, trece puţin prin Bulgaria şi tot aşa până în 1903, când moare taică-său şi se aşază definitiv la moşia de la Mangalia şi se pune serios pe organizat mişcarea muncitorească. E amic cu C-tin Dobrogeanu-Gherea şi tot atunci îl cunoaşte şi Panait Istrati, care va fi mereu, când discipol, când revoltat, pe urmele lui. În 1913 e gazda lui Troţki, la Mangalia, care venise în România în calitate de corespondent al unui ziar kievian, şi de atunci cei doi rămân într-o fidelă amiciţie. De la această întâlnire i se va trage şi moartea, dar să nu anticipăm. În acea perioadă, Racovski e peste tot. Chiar şi alături de marinarii răsculaţi de pe ‘Potemkin’, în vara lui 1905, când face demersuri pe lângă autorităţile române să le fie acordat azil politic. În martie, înfiinţase cu banii lui gazeta ‘România muncitoare’, care a fost, de fapt, nucleul în jurul căruia s-a aglutinat Partidul Social-Democrat Român, care, tot sub mâna sa, băgată pe sub plapuma lui Cristescu, se va transforma în 1921 în PCR. În 1916, e pus sub acuzaţie pentru spionaj în favoarea Germaniei şi după un lung proces ajunge să primească domiciliu forţat la Iaşi, de unde, imediat după intrarea României în război, în 1917, e eliberat de nişte soldaţi ruşi, fără ştirea autorităţilor, şi se cară la Odessa, unde va ajunge unul dintre ştabii bolşevici ai Ucrainei.

Preluat din “Academia Caţavencu”, nr.4/2009.

Bilanţul victimelor comunismului internaţional:

1. Estimări minimale: 314.772.300
2. Estimări medii: 335.187.300
3. Estimări maximale 355.602.300

Holocaustul roşu în România:

a. Prizonieri de război în URSS 180.000

b. Ucişi în lagăre şi închisori: 500.000
dintre care: 250.000 ucişi în lagăre şi închisori;
250.000 decedaţi din multiple cauze, la scurt timp după eliberare.

c. Ucişi în timpul colectivizării forţate 200.000

d. Revoluţia din decembrie 1989 1.400

e. Mişcarea de partizani 10.000

f. Perioada ceauşistă 60.000

g. Basarabia şi Bucovina ca teritorii înstrăinate: 1.500.000

Total 2.451.400


Cifre preluate din Holocaustul rosu.

19 mai 2010

Viaţa şi şcoala văzute prin ochii unei adolescente


Se numeşte Andreea Alexandra Vasilachi. O adolescentă inteligentă, drăguţă, ambiţioasă. Unul din miile de motive care ne fac să credem că România va fi pe mâini bune. A obţinut nota maximă (10.00) la Evaluarea Naţională, proba de matematică. În afară de bucuria ei şi mulţumirea sufletească a profesorilor, probabil nimeni altcineva n-a premiat-o. Într-o ţară unde a învăţa pare un verb tot mai demodat, Alexandra mai crede în puterea şi farmecul verbului ‘a cunoaşte’. Face parte dintr-o clasă şi o promoţie cu copii foarte buni ai Şcolii Mileanca, jud. Botoşani. I-am oferit prilejul de-a povesti despre ea, un copil de excepţie, dintr-o ţară care pare să se scufunde în mediocritate. Peste ani, dacă va face parte din elita acestei ţări, poate-şi va aminti de primele ei gânduri rostite pe la 14 ani.
Reporter(R): Alexandra, ai ocazia să dovedeşti cât de frumoasă şi sinceră este exprimarea în limba română la vârsta ta (legat şi de impasul de la proba de limba şi literatura română). Cum te-ai descrie într-o frază?
Alexandra (A): Sunt o persoană căreia îi place şcoala, îşi iubeşte colegii, familia şi profesorii bineînţeles, o fiinţă prietenoasă şi uneori colpilăroasă.
R: În medie, cât timp acorzi învăţatului într-o zi obişniută?
A: Cât de mult se poate.
R: Care crezi că este cea mai importantă calitate a ta?
A: Îmi place să ofer mereu o mână de ajutor.
R: Orice om are defecte. Care crezi că-i defectul tău cel mai deranjant?
A: Mă supăr repede.
R: Ce profesie ţi-ai dori să practici şi de ce această alegere?
A: Mi-ar plăcea să devin medic pediatru deoarece îmi place foarte mult biologia.
R: Peste mai puţin de lună termini ciclul gimnazial. Care-i cea mai plăcută amintire din această perioadă?
A: Ziua de 14 mai când am aflat nota la Examenul Naţional de la Matematică.
R: Dar cea mai neplăcută?
A: Ziua de 7 mai când am aflat nota la Examenul Naţional de la limba română.
R: Cum crezi că arată profesorul ideal?
A: Profesorul ideal ar trebui să fie o persoană corectă, înţelegătoare şi prietenoasă.
R: Care-i citatul tau preferat?
A: “Până şi cel mai lung drum începe cu primul pas!”
R: Ce crezi despre societatea în care trăim?
A: Se putea şi mai bine.
R: Ce-ţi place să faci în timpul liber?
A: Deoarece locuiesc la ţară îmi place să fac plimbări în aer liber cu surorile şi fratele meu.
R: Cum arată ţara în care ai vrea să trăieşti?
A: Un loc îngrijit, cu oameni primitori şi elevi cărora le place să înveţe.
R: Dacă ar fi posibil, care ar fi primul lucru pe care l-ai schimba în această lume?
A: Oamenii!
R: Ce crezi că are bun şi ce are mai puţin bun învăţământul din România?
A: Este bine pentru că încă se fac ore şi profesorii sunt mereu prezenţi. Nu este bine faptul că am intrat în criză, nu sunt acordate salariile profesorilor, iar aceştia fac grevă.
R: Alexandra, în final, imaginează-ţi că cineva care a avut răbdarea să citească până aici s-ar putea să uite gândurile tale în câteva ore. Ce i-ai spune pentru a nu uita aşa repede?
A: Poate nu am oferit răspunsurile cele mai potrivite, dar aşa gândesc eu, o elevă a clasei a VIII-a A. Sunt încă un copil şi îmi permit să visez.
R: Tu ştii că profesorii au întotdeauna ultimul cuvânt. De aceea, îţi doresc să parcurgi din acest drum greu, dar frumos, al cunoaşterii cât mai mult (drumul nu are capăt), în viaţă sănătatea, bucuria, fericirea să-ţi fie mereu alaturi, iar dincolo de toate să nu uiţi că, mai devreme sau mai târziu, efortul, talentul, ambiţia sunt răsplatite. Cred că toţi profesorii şi-ar dori să aibă o elevă model ca tine. Succes la liceu şi să-ţi fie bine oricând şi oriunde!
18 mai 2010

După ce au izolat România de lumea civilizată, gorilele bolşevice se pregătesc de o nouă mineriadă


Pentru cei care nu ştiu sau cei care au uitat, trebuie repetat un fapt foarte clar: Revoluţia oamenilor simpli din decembrie 1989 (nu puciul lui Ilici desfăşurat în paralel) a generat un val imens de simpatie în Occident. Eram iubiţi şi apreciaţi, de lumea bună a Terrei. Această simpatie nu era pe placul nomenclaturii comuniste şi al securiştilor, fiii adoptivi ai Dictatorului. Şi atunci s-au gândit respectivii securişti şi comunişti, antrenaţi în manipulări, să producă probleme noi orânduiri, doar cum se putea regreta comunismul altfel decât sabotând capitalismul. Atunci au apărut mineriadele, evenimentele de la Tg. Mureş, plus partide naţional-comuniste, care aveau să producă un imens rău integrării noastre în familia europeană. Cu PRM şi PUNR, creaţii ale bolşevicului-păpuşar Iliescu, România intra în ianuarie 1990 în perioada de 10 ani de decădere economică, de inflaţie galopantă, de izolare şi mizerie morală cruntă. În timp ce în celelalte ţări foste comuniste capitalul occidental investea masiv, în România lui Ilici, subordonată Moscovei, toată avuţia naţională, lăsată în paragină, trecea în mâna foştilor bolşevici, care ajungeau stăpânii României, pe partea economică. În cei 10 ani (ian.1990 – decembrie 1999) au existat şapte mineriade, puse la cale de securiştii din PRM şi neocomuniştii din PSD. Aceste mineriade au adus României mari deservicii, de la o izolare externă maximă, până la neîncrederea investitorilor în economia românească. Şi dacă tot admirăm Germania, trebuie spus că, după 1945, nici un investitor american nu era gonit din Germania de gaşca naziştilor transformaţi brusc în social-democraţi sau mineri de ocazie. România întunericului acelei perioade este pe cale să revină. Cu acelaşi partid de corupţi, adică penali, şi comunişti vopsiţi în social-democraţi, care îndeamnă electoratul roşu la violenţă, România poate ajunge la excluderea din UE şi întoarcerea la maica Rusie, steaua călăuzitoare a găştii bolşevice din PSD. Unde-i Prostănacul, ce invoca în campania electorală din decembrie 2009 modelul grecesc, să ne spună unde sunt grecii acum? O fi România doar ţara vulgului care dictează mersul lucrurilor? Dacă există soluţii economice viabile, ele se pot propune, se pot discuta la nivel de specialişti. Juristul Pontilescu ştie economie? Călin Motocicleanu este as în studii economice? De când femeile de serviciu, mame şi alte specii au devenit specialiste în economie? În această ţară toţi au drepturi, dar nimeni obligaţii. Această ţară a devenit o ţară de asistaţi sociali. Mi-aş dori să fie măcar o lună în România fără discuţii puerile şi inutile la tembelizor despre sărmana categorie profesională x, care are un venit mai mic decât categoria profesională y. Ce ar fi să stăm toţi să pichetăm sedii de ministere? Oare cine lucrează în locul celor care pichetează tot soiul de sedii? Probabil nimeni, doar noi începem reducerea timpului de muncă din luna mai, ce să mai aşteptăm luna iunie, doar nu suntem fraieri. Tovarăşul Ponta, pe când o integrare a României în Uniunea Rusia-Belarus?

Realitatea lui Vîntu atinge noi culmi de jeg şi ridicol. Este invitat în fiecare seară aproape numitul Bogdan Chirieac, cel care îl şantaja în noiembrie 2009 pe şeful ANI. Acest şantajist ordinar, îmbogăţit prin afaceri dubioase cu statul, ne dă nouă la (i)Realitatea lecţii de democraţie. Chiar suntem noi, românii, blestemaţi să avem, drept formatori, josnici şantajişti şi alte specii de lichele?


17 mai 2010

Încă 4,8 milioane RON adăugaţi la nota de plată, după vesela guvernare liberală


Cum să fie bine într-o ţară unde nu există lege, ci numai fărădelege? România a avut ghinionul să fie guvernată de o grupare liberalo-bolşevică, cu apucături de invadatori slavi. Probabil şi dacă ar fi fost ocupată, invadatorii nu şi-ar fi permis să demoleze economic această ţară, aşa cum au făcut-o liberalii turnătorului la Securitatea comunistă Mircea Ionescu Quintus, preşedinte de onoare al PNL. Tone de cerneală au curs în povestirile despre ilegalităţile PNL-ştilor, iar Antonescu ne dă lecţii de democraţie la tembelizor. Numai sloganul ‘PeNsiiLe mărite’ face toată amarăciunea de a suporta consecinţele unor măsuri catastrofale economic. Chiar liberalii roşii nu s-au întrebat cum va plăti această ţară pensiile mărite la 6 milioane de oameni, în condiţiile în care în România nu se muncea mai mult, nu au aparut firme imense, cu zeci de mii de angajaţi, din banii cărora să se platească pensiile mărite? Cel mai plauzibil scenariu a fost acela cu durutul în cot. Pur şi simplu, i-a durut în cot ce va fi dupa ei. Într-o ţară de becali, ce contează dacă azi spui că-i albă, mâine vei spune că-i neagră. Mai vin şi neocomuniştii din PSD cu reducerea evaziunii fiscale. Dar cine produce evaziunea? Electoratul pesedist, mare amator de chilipiruri, sărac (cu duhul) precum Ilici, dar cinstit precum Bombonel. Recent, într-un orăşel de pe aici, o ţaţă din piaţă, cu simpatii pesediste, înjura de zor guvernul. La un moment dat, apare un tip liberal, după vorbă după port. O întreabă pe femeie dacă mai are ţigări fără timbru. Respectiva se uită oadată la stânga, la icoana micului Pontilescu, apoi la dreapta pentru a arunca un scuipat în direcţia ‘genocidului Boc”, deschide o geantă şi-i oferă obiectul evaziunii fiscale. Ăştia sunt, tovarăşe Ponta, marii ‘patrioţi’ pesedişti, doar nu ne imaginăm că Vanghelie a fost ales de deştept şi frumos ce era, mânca-l-ar mama Omida, prin cartierul Ferentari. Dacă autorităţile ar confisca averile pesediştilor dobândite ilegal, România nu ar avea nevoie de bani pentru pensii şi salariile bugetarilor în următorii ani.

Dar să revenim la liberali. Aceşti lupi puşi paznici la banii publici au comis-o inclusiv la cultură. La Ministerul Culturii, căci despre el este vorba, Adrian Iorgulescu, ministrul liberal al Culturii, şi-a zis să îmbunătăţească imaginea României, nu respectând legea, pedepsindu-i pe infractori, răsplătindu-i pe cei talentaţi şi harnici, nu, pur şi simplu oferind CD-uri, DVD-uri şi albume de artă occidentalilor, care în acest fel nu vor mai vedea ţiganii din România furând în ţările lor de baştină. În 2 ani consecutivi, 2005 şi 2006, această distracţie liberală ne-a costat 4,8 milioane RON. Mai mult, nu s-a făcut nici o licitaţie pentru achiziţiile făcute, chiar dacă legea prevedea obligativitatea licităţiei. “Academia Caţavencu” (nr.4/2009), de unde am preluat informaţiile, mai scrie că şi după 1 Decembrie, la Guvern se recepţionau materiale ‘întârziate’ (ce clauze contractuale, doar suntem în România), materiale care au fost aruncate prin depozite. Şi acum cireaşa de pe tort: una din firmele responsabile cu jecmănirea banilor publici era fosta firma a ministrului Iorgulescu, din care acesta s-a retras atunci când a fost numit ministru. Dar cât înseamnă 4,8 milioane RON? ‘Doar’ 4.000 de salarii de 1200 RON, salariul peste mediu în învăţământ. Ar fi acoperit reducerea de 25%, pe o lună, a jumatate din numărul angajaţilor din învăţământ (aproximativ). Dar cui să-i cerem bani? Credeţi că pe parlamentarii liberali, care urmăresc filme erotice în Parlament, atunci când se discută Legea pensiilor, îi doare undeva de salariile bugetarilor? Hai să fim serioşi, pe ei nu acest popor îi interesează, ci ciolanul puterii.


16 mai 2010

Deviza guvernării liberalo-pesediste (2007-2008): După noi, potopul financiar!


Mai jos avem un alt exemplu de cum se pot arunca banii publici, în curtea clientelei politice liberale. În loc să pui deoparte bani albi pentru zile negre, gaşca liberalilor roşii a preferat să acorde venituri uriaşe unor neica-nimeni. Una este herr Tăriceanu să premiezi un olimpic internaţional la matematică acordându-i 100 de milioane (aşa ceva nu s-a întâmplat în guvernarea Tăriceanu) şi alta să acorzi unor pensionari, aduşi de la plimbatul nepotilor prin parc, venituri de 200 de milioane de lei pe lună. Dacă Boc ar avea ‘vână’, ar cere liberalilor să recupereze toate sumele acordate aiurea-n tramvai. Dar iată ce scria “Academia Caţavencu”, nr.4/2009:

“Dorina Niculina Isopescu, pupila lui Relu Fenechiu (parlamentar liberal, n.m.), aflată încă (2009, n.m.) în fruntea Inspectoratului de Stat în Construcţii (ISC), a considerat că poate da ordine în instituţie prin angajarea unor ofiţeri pensionari. Şeful plutonului de pensionari militari (cu pensii foarte mari şi plăţi compensatorii babane) recuperaţi ca specialişti în construcţii este condus de către colonelul de armată Constantin Adrian Grăjdan Balaban – venit în subordinea doamnei Isopescu după ce a încasat plăţi compensatorii de circa 1,5 miliarde de lei vechi, el ocupă acum, pentru circa 80.000.000 de lei vechi pe lună, funcţia de director general al Direcţiei Generale de Control Intern din cadrul ISC. Cu ajutorul protejatei lui Fenechiu, colonelul-pensionar Balaban a transformat Inspectoratul de Stat în Construcţii într-o subunitate militară de colonei pensionari prin angajarea acestora în aparatul central şi în structurile teritoriale. Din trupa de colonei teleportată de Constantin Balaban la ISC fac parte: Vasile Mihai Ştefanca (de la Serviciul Informatizare), Adrian Murariu (director Direcţia Economică), Mihai Arghir (director la Achiziţii), Gheorghe Popa (director general la Marketing), Gheorghe Niţu (director general la Corpul de Control), Emil Traian Grecu (director la Corpul de Control), Constantin Trifu (şef serviciu contabilitate) şi Mihai Mircea. Lista ar putea fi continuată pentru că recent (ianuarie 2009, n.m.) au mai fost angajaţi vreo trei colonei. Aceştia încasează lunar de la ISC între 55 şi 70 de milioane de lei vechi, la care se adaugă pensia de la stat, diverse sporuri şi stimulente, ceea ce înseamnă venituri lunare de circa 150-200 de milioane de lei vechi.”


14 mai 2010

Ce mai înseamnă România în democraţia fondată de kaghebistul Ion Iliescu?


Răspunsul la întrebarea din titlu este relativ simplu, pentru majoritatea dintre români. Această ţară este locul unde poţi fura în voie din banii publici, fără să te deranjeze nimeni, este locul unde vei cere tot timpul ajutoare de la stat, fie că meriţi, fie că nu, doar ‘statul are’, este locul unde ţiganii au palate cu turnuleţe, construite fără autorizaţii, şi-n care utilităţile nu se plătesc, doar energia electrică se poate şi fura, este locul în care maneliştii nu plătesc impozit pe venit, doar nu fac parte din Republica România, ci din împărăţia lui Cioabă, este locul unde cerşetorii sunt peste tot, deşi cerşetoria este interzisă de lege, este locul în care contravenienţii nu plătesc amenzile, iar autorităţile locale responsabile cu colectarea banilor nu mişcă un deget pentru a fi un minim de dreptate în această ţară(cetăţean corect = contravenient în România ?), este locul unde un senator liberal se uită la fime porno în timpul dezbaterii Legii pensiilor, este locul unde istoria românilor, multilată de bolşevici, nu interesează pe nimeni etc. În afara câtorva mii de români care nu-şi uită rădăcinile şi fraţii, restul ‘boborului’ pare complet pe dinafară faţă de suferinţele basarabenilor, de exemplu. În aprilie 2009, atunci când tinerii mureau în Basarabia pentru libertate, ‘boborul’ antenelor securistului Voiculescu dădea din buric în ritm de manele. Iar pe aici, nici măcar ne era discutat subiectul sau era discutat la nivel de vânzătoare de aprozar. După ce ‘farul din Scorniceşti’, “antisovieticul” care n-a mişcat un deget pentru Basarabia, ei bine, după 25 de ani de dictatură a minciunii, pentru ‘românii’ care pretind că-şi iubesc ţara, Basarabia nu există. Pentru aceştia există doar ţiganii care colindă prin metrou, există doar paranoicul Vadim, agramatul Becali, ţiganul Vanghelie, plus banala lor existenţă de cetăţeni ai periferiei UE, locul unde se fură totul, de la destine frânte de mineri până la visul de a trăi într-o ţară civilizată şi prosperă. În toate ţările unde statul nu are forţa de a impune legea au aparut mişcări extremiste care au încercat să echilibreze balanţa. La noi, în afară de găinarii care mai fură 1.000 de lei de la nu ştiu ce casă de amanet, restul mândriei de a fi român se rezumă la înjurături pe net şi cam atât. Fără un stat în care legea funcţionează în favoarea celor care muncesc şi produc plusvaloare, nu avem nici o şansă să fim mai mult decât un grup de sărăntoci, fără asistenţă medicală de calitate, fără drumuri, fără siguranţa că mai trăim până mâine. În România, democraţia originală, introdusă de neocomunişti, este cel mai mare rău posibil. Mi-as dori o democraţie reală, în care procesele se termină, iar cei corupţi ajung după gratii, în care suntem întrebaţi de unde avem bani de cinci maşini, în care cei care încalcă legea răspund pentru aceasta. România este deocamdată ţara fărădelegilor şi a hoţilor. Sunt românii cinstiţi şi corecţi atât de puţini … sau atât de laşi?

13 mai 2010

Cum au minţit bolşevicii zeci de generaţii de elevi, falsificând istoria (II)


Pentru a înţelege mai bine partea a II-a, vezi şi partea I.

Herbert Zilber, zis Belu, s-a născut în 1901 la Tîrgu Frumos, iar în liceu, la Bucureşti, s-a lipit de mişcarea socialistă ca de o femeie frumoasă de care te îndrăgosteşti în adolescenţă şi pe care o visezi până la moarte. Apoi a plecat în Franţa să-şi continue studiile, fără însă să-şi abandoneze idealurile revoluţionare, de unde a revenit în ţară, fiind arestat pentru spionaj în favoarea sovieticilor. Primeşte cinci ani de pârnaie, dar procesul se rejudecă şi iese după un an; în 1932, e angajat de marele economist ţărănist de stânga Virgil Madgearu la Istitutul de Studiere a Conjucturii Economice, îl ştia din studenţie ca băiat deştept, şi stă acolo până în 1940, continuând să-şi vadă de trebile politice în ilegalitate, apropiindu-se de Lucreţiu Pătrăşcanu şi legând cu acesta o strânsă amiciţie. După apariţia sovieticilor pe scena istoriei României, Zilber devine un fel de eminenţă cenuşie pe partea economică, dar apropierea de Pătraşcanu şi faptul că Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker se înţeleseseră să-l mazilească pe singurul intelectual marxist onorabil al PCR fac ca Belu să fie exclus din partid în 1947, ca victimă colaterală, apoi arestat în 1948 şi târât la process, unde primeşte o condamnare pe viaţă. E graţiat în 1964 şi îşi scrie memoriile, dar Securitatea îi înscenează un jaf şi i le fură, însă Ziber, fire tenace, le rescrie. Ambele versiuni vor apărea după 1990, în două ediţii succesive; iată cum vedea Zilber adeziunea la ideile comuniste înainte de 8 mai 1921: “Puţinii care veneau la noi (Partidul Socialist, n.m.) erau mânaţi de cele mai variate motive … Unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de antisemitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocri, politicieni nerealizaţi sau nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarice, copii sătui de şcoală; din această lume se recrutau, înainte de război, activiştii de partid”. Din această ceaţă de personaje apare PCR-ul la primul congres din 8 mai 1921. E greu să numim congres acea adunare în care mulţi dintre cei prezenţi erau agenţi ai Siguranţei. Imediat ce se votează afilierea la Komintern, pe 12 mai, oamenii lui Avrescu, care încercuiseră preventiv sala de şedinţe, îi umflă pe comunişti şi zdup cu ei la Văcăreşti. Începe un proces lung şi mediatizat, în care Gheorghe Cristescu, zis şi Plăpumaru, parlamentar şi lider al nou înfiinţatului PCR, a stat în boxă alături de cei vreo trei sute de acuzaţi de propagandă comunistă, destabilizarea statului sau sabotaj. Acuzatorii voiau să facă legătura între Marx Goldstein, zis Ciungul, bolşevicul anarhist care pusese o bombă la Senat în 8 decembrie 1920, şi comuniştii lui Cristescu. Legătura chiar exista, dacă ne gândim că oamenii lui Cristescu erau complicii lui Goldstein. De fapt, Plăpumaru era şeful aripii politice a organizaţiei teroriste, apărea în public, învârtea o părticică din banii Moscovei şi îmbina propaganda politică cu acţiunile clandestine. Ajunsese în această postură graţie gurii bogate, dar şi discipolatului credincios faţă de prima mare figură a comunismului românesc, bulgarul Rakovski. De ei ne vom ocupa în episodul următor.


Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.3/2009 (autor Alin Ionescu).

12 mai 2010

Posibile soluţii pentru capturi de imagine şi sunet


Cum pot înregistra de pe ecran o convorbire cu microfon şi’webcam’ sub formă de .avi sau cum pot înregistra în general ce se întâmplă la mine pe desktop sub formă de film? Este o întrebare pe care ne-o putem pune (sau nu). În cele ce urmează vom vorbi despre două soluţii de capturat semnalul video şi audio de pe propriul monitor, respectiv placă de sunet. O primă soluţie se numeşte Freez Screen Video Capture, un softuleţ util şi ‘freeware’, care poate înregistra doar o anume fereastră de pe ecran sau ce regiune selectezi tu, are o colecţie serioasă de compresoare video, merge până în 30fps, ştie să ia şi semnal audio şi poate fi pus pe ‘Pause’ din F7. Este ideal pentru execuţia unor tutoriale video sau pentru a lua demo-uri de la jocuri. A doua soluţie este Screen Toaster. Este un ‘Free Online Screen Recorder’, adică nu trebuie să instalezi nimic pe calculator, totul se întâmplă online.

11 mai 2010

Ce mai înseamnă democraţia pentru cei care apar la tembelizor şi nu numai


Dacă aş scrie un jurnal (doar hârtia suportă totul), aş începe prin a mulţumi Cerului că lucrez în învăţământ. Nu ai un salariu mare, dar poţi auzi atâtea gugumănii, încât realizezi de ce democraţia n-are nici o valoare în această ţară. Dacă îşi imaginează cineva, că pe aici, prin nordul sărac cu duhul al Moldovei, democraţia face măcar doi lei, se înşală amarnic. Vorbiţi-le copiilor din mediul rural pesedist de democraţie, jertfa tinerilor din 1989, dictatura comunistă etc. şi vă vor privi ciudat. De ce asta? Răspunsul este relativ simplu. La orele de istorie sau cultură civică li se spune prea puţin despre aşa ceva. În formarea lor de viitori cetăţeni ai României democratice, normele democraţiei sunt simple poveşti. Pe aici, se plânge dupa marele ‘Cîrmaci”. Inclusiv la şcoală, generaţii întregi au fost (de)formate de nostalgici ai comunismului, aşa explicându-se de ce neocomuniştii din PSD au beneficiat de voturi masive în mediul rural. Toate acestea mi-au revenit în aceste zile, cu ocazia întâlnirii a două afirmaţii oarecum asemănătoare. La TV şi în ‘mediul academic’ de pe aici am auzit următoarea monstruozitate de afirmaţie: “Dacă Ceauşescu a fost împuşcat în 1989 pentru ce a făcut, de ce n-ar fi şi Băsescu”. Pentru aceşti indivizi între democraţie şi dictatură nu este nici o diferenţă. Faptul că Ceaşcă a venit odată cu tancurile sovietice, că Partidul Comunist Român a distrus tradiţiile acestui popor, a falsificat istoria românilor, a demolat satele româneşti, a înfometat acest popor, l-a ţinut în întuneric, mai rău ca animalele, a transformat România în Etiopia Europei, un lagăr unde nu ajungea nici o revistă din Occident etc, ei bine, toate acestea nu contează. Atunci când tu, formator de opinie sau pedagog (?), pui semnul egalităţii între un cizmar analfabet care a ţinut în teroare acest popor, cu ajutorul Securităţii comuniste, care a spălat creiere, obligând oamenii să-i asculte elucubraţiile, care a introdus corupţia generalizată în societate (nu găseai nimic la vedere, totul se dădea ‘pe sub mână’, de la cafea la orice alt produs) şi un preşedinte care a convins milioane de oameni să-l voteze, în condiţiile în care televiziunile mogulilor au dus o campanie murdară împotriva sa, ei bine, în aceste condiţii, în ochii mei asemenea inşi sunt nişte rataţi intelectual, moral şi civic. Dacă pentru asemenea specimene, totul se rezumă la mălai, şi nimic mai mult (ce libertate, acces la informaţii, acces neîngrădit la cultură, pentru aceştia nimic din acestea nu contează), atunci şi Iuda avea o scuză: dacă nu există decât stomacul, vorba ateului şi evreului Marx, de ce s-ar face vinovat Iuda? Şi-a urmat, până la urmă, instinctele, aşa după cum pentru o mare parte a (de)formatorilor de azi, democraţia este doar o vorbă goală, dar pentru care şi-au dat viaţa nişte copii puri şi inocenţi, în 1989. Aceşti trepăduşi care i-ar linge tălpile primului dictator care le-ar oferi mai mult mălai nu fac decât să arunce cu noroi în cei care au arătat lumii că şi la români mămăliga explodează, iar memoria lor nu trebuie murdărită, indiferent din ce motiv.

10 mai 2010

Unde se duc o parte din banii bugetarilor


România se află într-o situaţie critică şi datorită guvernării liberale iresponsabile, cea care, fără să ţină cont de productivitatea muncii, adică fără nici o justificare economică a mărit arbitrar pensiile şi a creat pensionarii de lux, plus alte sume aruncate pentru voturi. O altă cauză a acestei stări de lucruri este (ne)restituirea proprietăţilor în România. Mari sume de bani s-au dus spre proprietarii despăgubiţi de stat, în condiţiile în care neocomuniştii din PSD au favorizat chiriaşii. De unde a luat bani statul să-i despăgubească pe proprietarii defavorizaţi de pesedişti? Din Bugetul României. De ce acum aceste sume nu le sunt imputate tovarăşilor pesedişti, cei care ne-au obligat pe toţi să suportăm cheful de 45 de ani ai bolşevicilor, prin casele altora? La aceasta se adaugă sumele, imense uneori, plătite de stat celor care câştigau la CEDO procese legate de restituirea proprietăţilor. De unde erau plătite aceste sume? Din Bugetul României. De ce respectivele sume nu erau imputate judecătorilor care dădeau sentinţe arbitrare, obligându-ne pe toţi să plătim greşelile unei justiţii de cacao? Şi pentru ca imaginea să fie completă, iată mai jos câteva extrase dintr-un articol apărut în “Academia Caţavencu” (nr.3/2009).

Parlamentul, în cârdăşie cu Curtea Constituţională, dă o gaură la buget de 15 miliarde de euro

Acte de dreptate de pe la 1950

“În anii ’50, cine avea o casă mai acătării şi nu era comunist, deja comisese un grav delict. Ca pedeapsă, statul îi confisca necomunistului casa şi îi dădea la schimb un loc într-o celulă (varianta optimistă) sau îl muta direct pe lumea cealaltă (varianta cea mai pe plac comuniştilor). Pe de altă parte, familia necomunistului avea la discreţie locuinţă vastă, pe imensă suprafaţă, mai exact sub cerul liber. O feerie! În special copiii care au avut ocazia să fie scoşi din casă forţat, la miezul nopţii şi în toiul iernii, pot spune că au văzut cum stelele sticlesc infinit mai puternic la minus 30 de grade, când ţie, luat din pat în pijămăluţe şi aruncat în stradă, îţi pocnesc ochii în cap de frig.
În casele frumoase confiscate de la necomunişti s-au instalat, bineînţeles, cei mai de nădejde membri de partid. Vă daţi seama că în casele naţionalizate, în majoritatea vile somptuoase cu curţi largi, au fost repartizaţi comuniştii de prim rang, recomandaţi de experienţa şi talentul lor în comiterea de ticăloşii. Oamenii de rând, care nu prea aveau de-a face cu partidul, se puteau înghesui în cuştile-blocuri puse la dispoziţie de stat.

Acte de dreptate de pe la 1995

După 45 de ani de la naţionalizarea forţată, a venit momentul dreptăţii. Momentul a picat prost de tot. O dată că era an electoral şi, în al doilea rând, că era preşedinte nomenclaturistul Ion Iliescu. Sub tutela lui s-a dat prima lege de după ’89 de restituire a caselor naţionalizate. Şto reparaţia? Legea 112 din 1995 este o capodoperă de încălcare a drepturilor omului:
1) Încă din titlul ei miroase a ceva dubios. Se numeşte “Lege privind reglementarea situaţiei juridice a unor immobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului”. Deci se referă doar la “unele” imobile naţionalizate, nu la toate.
2) Care sunt alea? Numai imobilele “trecute în proprietatea statului cu titlu” (articolul 1 din lege). Adică numai imobilele la care statul şi-a făcut, legal, act de proprietate. Or, în majoritatea cazurilor, comuniştii nu-şi băteau capul să facă acte pe casele din care îi scoteau pe proprietari în şuturi. Bătaia ţinea loc de act de proprietate. Din start, de la articolul 1, s-a restrâns enorm numărul cazurilor la care făcea referire legea. Implicit, reparaţia faţă de foştii proprietari urma să fie minoră.
3) Sfera retrocedărilor s-a restrâns şi mai mult la articolul 2. Unde se spune că au dreptul să reintre în posesia caselor naţionalizate numai foştii proprietari care locuiesc cu chirie fix în casele lor naţionalizate. Vă daţi seama că au fost rarisime cazurile în care o casă a fost confiscată unui “chiabur”, dar el a fost lăsat în continuare să locuiască acolo, cu chirie.
4) Articolul 9 este cel mai hoţ. În el se spune că “chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta pentru cumpărarea apartamentelor”. Tradus, toate casele naţionalizate în care foştii proprietari n-au fost lăsaţi să locuiască cu chirie, dar şi toate casele confiscate fără nici un act de către statul comunist se pot vinde chiriaşilor. Aşa cum spuneam, cine putea fi chiriaş în case naţionalizate? Cine se avea bine cu partidul. Deci li s-a dat liber comuniştilor să devină proprietari pe locuinţele confiscate abuziv de gaşca tovarăşilor lor. Chiriaşii au primit dreptul să plătească în rate întinse pe 15 ani respectivele case.

Actul de dreptate din 2009

Legea 112/1995 a generat sute de mii de procese şi a atras plata de la bugetul de stat a milioane de euro, impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca despăgubiri pentru foştii proprietari, care şi-au văzut casele vândute către chiriaşi. A fost o lege neeuropeană, care a costat scump. La paisprezece ani de la iniţierea ei, Parlamentul României a dat, în 2008, o nouă lege, care consfinţeşte că imobilele vândute în baza Legii112 din 1995 rămân în proprietatea chiriaşilor care le-au cumpărat, urmând ca foştii proprietari să primească despăgubiri de la stat. Deci vânzarea nu a fost corectă, de vreme ce alţii sunt proprietarii, dar rămâne în vigoare. Noua lege este aberantă din cel puţin două mari motive:
- Este un cadou făcut tocmai comuniştilor care au avut dreptul să stea în case naţionalizate. Pentru că statul va plăti de aici încolo plăcerea lor de a fi proprietar pe casele confiscate abuziv.
- Este neconstituţională şe neeuropeană fiindcă, deşi recunoaşte dreptul unui proprietar asupra unui imobil, îl obligă să accepte o vânzare pe care el nu şi-a dorit-o. Sau, mai ilogic, cineva redevine proprietar pe o casă pe care a vândut-o deja. Şi n-are voie să vrea casa înapoi, de vreme ce a vândut-o chiar inainte de a redeveni proprietar (statul a vândut-o în numele proprietarului).

Securistoidul Dan Voiculescu propune legi aberante în România

După ce legea (propusă de Dan Voiculescu) a trecut de Parlamentul României în iunie 2008, Băsescu a refuzat să o promulge , considerând-o în răspăr cu Constituţia. De două ori a trimis-o spre analiză Curţii Costituţionale, care, pe 13 ianuarie 2009, după dublă deliberare, a decis că legea e pefect constituţională. Deci faptul că statul a vândut imobile ce nu-i aparţineau e foarte în acord cu drepturile omului şi, implicit, cu Constituţia României. Dacă Boc, în ciuda înălţimii lui, ar avea nişte c…ie mari, ar trebui să dea imediat o ordonanţă de urgenţă în care să impună ca toate penalităţile dictate pe viitor de UE României din cauza noii legi a caselor naţionalizate să fie imputate membrilor Curţii Constituţionale. Ei să plătească cadoul făcut chiriaşilor comunişti.

Câteva nume de beneficiari de case naţionalizate

Iată câteva nume de beneficiari de case naţionalizate, care au apărut în instanţe, în presă, în coşmarul foştilor proprietari:
- Raul Doicescu, patronul firmei de construcţii Bog’Art. Are o avere estimată la peste 30.000.000 de euro, dar nu şi-a permis să-şi facă şi lui o casă, a preferat să ia una naţionalizată;
- Viorel Hrebenciuc, care a cumpărat de la Miron Mitrea un apartament nationalizat;
- Gheorghe Uglean, fost preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie. A cumpărat un imens apartament naţionalizat, din centrul Capitalei. Ca să-l poată lua, Uglean s-a mutat în el ca chiriaş în 1995, deci chiar în anul în care s-a dat Legea 112. L-am întrebat dacă ştia că urma să se dea legea care permitea chiriaşilor să cumpere case naţionalizate şi a recunoscut că auzise despre ea dinainte de promulgare. La întrebarea dacă se simte stânjenit că e proprietar pe o casă luată abuziv de comunişti şi vândută abuziv în regimul Iliescu, Uglean răspunde senin că nu, fiindcă “nu s-a luat abuziv, s-a chemat naţionalizare”;
- Gheorghe Tinca, fost ministru PSD;
- Aurelia (Aura) Vasile, deputat PSD;
- Liviu Harbuz, fost consilier al lui Adrian Năstase;
- Radu Vasile, fost prim-ministru;
- Dudu Ionescu, fost ministru de Interne;
- Corneliu Gogoneaţă, procuror la Procuratura Generală;
- Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului;
- Marin Rădoi (fost membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR));
- Petre Enache (fost membru CC al PCR);
- Radu Constantin (fost secretar CC al PCR);
- Vasile Muşat (fost secretar CC al PCR);
- Radu Abageriu (fost ministru pe vremea lu’ Ceaşcă);
- Puiu Popoviciu (ginerele lui Ion Dincă, una din mâinile stângi ale dictatorului);
- Viorica Lungeanu (judecător CSM);
- Vasile Secăreş, fost consilier al lui Ion Iliescu;
- Nicolae Pleşiţă, securist-terorist, implicat în atentate dictate de Ceauşescu;
- Poliana Cristescu, fosta soţie a lui Nicu Ceauşescu;
- Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghiu-Dej.

Lista ar putea continua pe multe pagini. Pentru ca aceştia să nu fie deranjaţi, statul român, adică noi cei care plătim taxe şi impozite, va avea de plătit foştilor proprietar în jur de 15 miliarde de euro.”

Păi, cum să nu aibă dreptate fosta purtătoare de mapă a lui Ilici, Corina Creţu, care, pe 9 mai 2010, afirma la (i)Realitatea: “…altele sunt problemele ţării, nu prostiile cu care a tot venit Băsescu în ultimii ani: lustraţia, proprietatea, modernizarea statului …”. Aşa-i, tovarăşa Creţu, problemele României nu trebuie să deranjeze nomenclatura PSD=PCR. Furtul României de către bolşevici şi urmaşii acestora trebuie legalizat. Doar în România voastră totul se rezumă la firimiturile lăsate de baronii roşii ai PSD-ului unor amărâţi pe care tot voi i-aţi sărăcit, ţinând această ţară în zona gri a Europei libere şi prospere.


9 mai 2010

Bugetarii şi pensionarii plătesc preţul neaplicării rezultatelor Referendumului din noiembrie 2009


Fraierii care au votat reducerea numărului de parlamentari, în noiembrie 2009, mai au de aşteptat mult şi bine până când liberalii roşii şi neocomuniştii din PSD vor catadicsi să se mişte pentru a respecta votul popular (dacă o vor face vreodată). De exemplu, dispariţia Senatului ar conduce la o economie de 40 de milioane de euro anual. Având în vedere că aceasta stire apare pe site-ul Antenei 3, unul din posturile securistului Voiculescu, probabil că suma este ceva mai mare. Dacă adăugăm la aceasta şi faptul că maxim 300 de parlamentari înseamnă mai puţin de 334, numărul actual de deputaţi, realizăm că la cele 40-50 de milioane de euro anual se mai adaugă şi alte economii, deloc nesemnificative.

În condiţii de criză, ce ar fi făcut nişte parlamentari responsabili? Ar fi grăbit procedurile de aplicare a rezultatelor Referendumului din 2009, plus renunţarea la alte cheltuieli legate de funcţionarea Parlamentului României, astfel încât acest popor să treacă mai uşor peste criza economică. Ce fac însă neocomuniştii din PSD şi liberalii roşii? De la înălţimea unor privilegii imense, plâng cu lacrimi de crocodil pe cei care au pensii şi salarii mici. Se numeşte ipocrizie fără margini să nu mişti un deget pentru reducerea aparatului birocratic din România, dar pe de altă parte să plângi soarta celor care, din banii lor puţini, îţi plătesc confortul şi bunăstarea tovarăşe Geoană şi herr Antonescu –bla-bla-bla. Când vezi un securist ca Voiculescu, ce a fost beneficiarul principal al banilor dosiţi de dictator prin conturile din străinătate (evident, nu pe numele său, ci al fiilor săi adoptivi, adică securiştii), acuzând actuala putere de toate crimele posibile şi imposibile, te poţi întreba dacă în România există o limită a grotescului. Dragi tovarăşi şi ‘preteni’, este limpede ca lumina zilei: 3(trei) milioane de oameni nu pot duce în spate la infinit 18 (optsprezece) milioane. Tovarăşul Voiculescu ar trebui să le spună românilor să nu fure, să nu fenteze autorităţile, să-şi plătească impozitele, să-şi plătească amenzile, să nu fie copupţi şi atunci veniturile la buget vor creşte, iar bugetarii şi pensionarii vor fi fericiţi. Cine credeţi că-i plăteşte pe jandarmii care-i păzesc săptămânal pe huliganii stadioanelor de fotbal? Bugetul României. Cine plăteşte orele suplimentare ale autorităţilor statului nevoite să muncească peste program într-o ţară cu atâţia ţigani şi infractori? Bugetul României. Ştiţi ce puţini poliţişti sunt în ţările nordice? Foarte puţini, oamenii de acolo fiind civilizaţi. Cum să nu aibă atunci Finlanda, de exemplu, bani pentru infrastructură. Îi mulţumim lui Ilici că a dat democraţie originală la tot cartierul, iar unul din băieţii crescuţi în gulagul lui Ilici a devenit mare şi ne explică nouă, fraierilor care n-am reuşit să furăm precum mentorul său Adrian Năstase, cum este cu România. Acest băiat se numeşte Ponta Victor, iar credinţa sa este simplă: atunci când ai bani foarte mulţi şi un partid roşu cu baroni locali poţi boci liniştit despre pensionarii din România (scoşi la o pensie de mizerie de tunurile camarilei pesediste, cea care, precum o hoardă de lăcuste, au furat tot în România, prin ‘privatizari’ câştigate de fosta nomenclatură bolşevică şi foştii securişti).


8 mai 2010

Fabula celor care studiază opera lui Eminescu jucând fotbal


Să presupunem că eşti profesor de limba şi literatura română şi ai o clasă formată din elevi slabi. Să mai presupunem că în multe ore de limbă şi literatură română aceştia sunt lăsaţi în voia soartei, adică doar n-o să te cobori la nivelul lor de ignoranţă, deoarece vrei să apuci pensia cu cât mai mulţi neuroni nealteraţi. Din nefericire, aceşti elevi vor da examen la limba şi literatura română. Şi chiar dacă se numeşte Evaluare naţională, lipsa activităţii la cursuri s-ar putea reflecta în notele mici obţinute. Ştiţi cum se iese în România din această situaţie? Nici nu ştiţi ce simplu este. Reţeta ar fi următoarea: se amestecă elevii cu alţi elevi, eventual care au învăţat (aşa prevede legea), se asigură o supraveghere superficială a clasei de elevi, adică cei slabi vor fi ‘ajutaţi’ de cei buni, prin tot soiul de metode, apoi se strâng rezultatele. Cum doar acestea contează, bilanţul iese pozitiv şi toată lumea este mulţumită. Elevii care nu ştiu trei versuri de Eminescu sunt mulţumiţi că au obţinut şapte sau opt, profesorul este mulţumit deoarece nimeni nu-i poate contesta munca, reflectată, nu-i aşa, în notele bune obţinute. Şi uite aşa, recolta de note mari este umflată mai ceva ca producţiile agricole record raportate ‘Marelui cârmaci’ pe vremea dictaturii comuniste. Ceea ce nu ştiu sărmanii copii, victime ale unui mod păgubos de a înţelege menirea şcolii, este elementarul adevăr că-n viaţă mai trebuie să dovedeşti că eşti bun la ceva, nu poţi fenta la infinit munca, perseverenţa, talentul. Şi tot aceşti copii vor pleca în viaţă cu prejudecata, ca să nu-i spun handicap, conform căreia se poate obţine orice chiar dacă nu meriţi.

Morala fabulei: În această lume doar fraierii muncesc şi doar ei sunt etichetaţi în fel şi chip.


7 mai 2010

Câteva reflecţii despre învăţământul gimnazial din România


În foarte multe locuri, unii sau alţii îşi dau cu părerea despre învăţământul românesc. Recent, chiar un profesor universitar se exprima la modul: “Învăţământul românesc a decăzut datorită sistemului” (citat aproximativ). Dar cine a întreţinut ‘sistemul’? Marţienii? Germanii? În cele ce urmează mă voi referi doar la ciclul gimnazial, domeniu în care lucrez de un număr de ani. După 1989, timp de aproape zece ani, adică până în 1999, gaşca de bolşevici din jurul lui Ilici Iliescu a păstrat acelaşi sistem comunist de învăţământ, cu minore cosmetizări (până şi politrucii bolşevici dinainte de 1989 făceau periodic anumite cosmetizări). Mai precis, se făcea aceeaşi şcoală a ‘epocii de aur’, lucru firesc din moment ce PCR (Partidul Comunist Român) era la conducerea României sub altă denumire. În 1996, se schimbă garda la Cotroceni, iar la Educaţie ajunge omul care a încercat pentru prima dată în România democratică să schimbe modelul educaţional. Se numeşte Andrei Marga, ministrul Educaţiei în perioada 1997-2000. La ciclul gimnazial este indrodus Examenul de Capacitate, ca un posibil criteriu de admitere în liceu. Iar acesta s-a desfăşurat în anii 1999, 2000 şi 2001, în mod cât se poate de corect, tentativele de fraudă fiind rare. Andrei Marga a mai introdus obiectele opţionale la ciclul gimnazial, la început două la fiecare clasă, urmând ca numărul acestora să crească la aproximativ 25% dintre obiectele de studiu. Admiterea la liceu a fost înlocuită cu Examenul de Capacitate, mai exact 75% din nota de admitere la liceu era dată de media probelor la Capacitate, iar 25% de media anilor de studiu din gimnaziu. Ar fi fost o reţetă perfectă pentru o ţară formată din oameni corecţi, numai că, în România, deontologia profesională a unor cadre didactice este departe de orice normă morală sau legală, după cum vom vedea mai încolo.

În 2000, odată cu revenirea Kaghebistului la Cotroceni şi a lui ‘Adelu’ la Palatul Victoria, ajunge la Educaţie Athanasiu, un beţivan notoriu. Acesta schimbă denumirea academică de Examen de Capacitate în Testarea Naţională, schimbă şi ponderea mediei la acest examen, de la 75% la 50%, elimină o oră de opţional, cu alte cuvinte, anulează esenţa reformei lui Andrei Marga. Mai grav, la aceste Testări Naţionale de comit fraude inimaginabile, normale la bolşevicii care nu dau doi bani pe reguli şi legi. În anii 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, elevii claselor a VIII-a susţin aceste testări naţionale. Din propria experienţă, de profesor care a avut în fiecare din aceşti ani copii la aceste examene sau de profesor membru în comisiile de examen, pot afirma,cu conştiinţa împăcată, modul din ce în ce mai defectuos al desfăşurării acestor probe, mai ales în nordul Moldovei, prin bileţele cu rezolvări trimise ‘anumitor elevi’, prin tolerarea ‘copierii de la coleg’ şi alte mijloace de acest fel. Rezultatul a fost, probabil, inducerea sentimentului de nedreptate la copii buni ai acestei ţări, cei care au văzut cum munca lor este depreciată de nişte ‘formatori’ care de dragul unei medii a clasei sau şcolii au uitat de lege, morală, deontologie profesională. Atunci când (i)Realitatea lui Vîntu se miră de ce sunt licitaţii trucate, ziariştii lu’ peşte uită (?) că începând din şcoală se începe, trucând notele celor care, nu-iaşa, ‘măcar de un cinci trebuie să facă’. Ca să fie clar: asemenea fapte nu erau comise de indivizi izolaţi sau de câţiva rătăciţi. Nu, fenomenul era general. Mai degrabă cel care era corect devenea oaia neagră a Centrului de examen sau a şcolii.

Prin 2007, ajunge la Educaţie inginerul Adomniţei. Acest ‘rafinat intelectual’ (de exemplu, în 2008 pe un afiş electoral cu Adomniţei scria ‘Iaşul’, nu ‘Iaşiul’ cum ar fi fost corect, acesta a fost Adomniţei – stele verzi pe drapelul UE), argumentând că Testarea Naţională este ineficientă (cine o ‘ajuta’ să fie ineficientă?), elimină Testarea Naţională şi o înlocuieşte cu Tezele unice. Cu această ocazie, în fiecare şcoală se cheltuiesc o groază de bani pe aducerea subiectelor, ducerea lucrărilor la Centrul de corectare, ducerea contestaţiilor etc. La aceasta se adaugă brambureala totală din şcoli în zilele în care se susţin tezele unice (3 în primul semestru şi 3 în al doilea). Fraudele au rămas, fiind chiar amplificate. Circulau poveşti cu şcoli unde toate lucrările au fost notate cu note peste nouă. Nu s-a luat niciodată vreo măsură la acele şcoli unde notele mari s-au obţinut prin fraude. Pentru Adomniţei şi liberalii roşii respectarea legii în România nu era o prioritate, chiar dacă, în aceste condiţii, selecţia viitoarelor elite ale României devenea o mare păcăleală. Dacă tot au aruncat miliarde de lei pe geamul clientelei politice, echipa lui Tăriceanu nu se putea împiedica de nişte copii nevinovaţi care mai şi învaţă, dar obţin aceleaşi note ca şi cei care nu învaţă.

Mai trebuie înţeles un lucru: în ciclul gimnazial este o mică parte din răul imens care se face în învăţământul din România. În multe alte locuri, Bacalaureat, universităţi particulare care ‘produc’ pe bandă specialişti îndoielnici, Examene de titularizare etc. se întâmplă cam aceleaşi lucruri sau poate mult mai grave. Ei bine, dragii mei, o ţară unde cei care învaţă şi muncesc sunt aduşi la acelaşi nivel cu cei care nu muncesc sau nu învaţă nu merită respectul lumii civilizate şi nu se poate trăi bine într-un asemenea loc. Nu i-am auzit pe politicieni, lideri de sindicat sau alţi asemenea să se plângă de degradarea selecţiei din învăţământul românesc. Tovarăşul Ponta acuza ‘omul portocaliu’ care, ca să vezi, sugrumă economia. Oare acest tovarăş nu realizează nici o secundă că bolşevicii PSD-ului a sugrumat demult dreptatea şi legalitatea în această ţară? Şi datorită examenelor trucate din învăţământ, a corupţiei în general, avem personaje publice de tot rahatul precum Vanghelie, Becali etc. Şcoala şi cartea au devenit accesorii aproape inutile, în condiţiile în care o notă se poate lua mult mai simplu. Revenind la Andrei Marga, să-i apreciem îndrăzneala de a încerca să modernizeze un învăţământ folosit de bolşevici ca instrument de spălat creiere şi lăsat de izbelişte de neocomuniştii lui Ilici.


6 mai 2010

Ce ţi se poate întâmpla, de ziua ta, în Bucureştiul ţiganizat?


Sunt Eugen Istodor, redactor la “Academia Caţavencu”, şi în 24 decembrie (2008 – n.m.) era ziua mea. Conduceam pe străzi semipustii. Şi, pe Mîntuleasa cred, unul îmi bagă farurile în ochi, mă claxonează. Am tras pe dreapta şi l-am lăsat pe nebun să-şi calce p…da mă-sii lui. Era ziua mea. S-a dus. Am ajuns la Unirii, în zona aia ce duce spre parcarea supraetajată. Voiam să-mi arunc maşina într-un colţ şi să umblu după cadouri de năuc. Stau înţepenit în traffic. Cred că n-am avansat şase centimetri, cât se depărtase maşina din faţă, că iarăşi mă trezesc cu fostul nebun, actualul dement, în cârcă. Iar claxon, iar lumini. Mă uit la el, chiar nu aveam unde să mă dau din loc. Începe în oglindă să-mi dea muie. Amuzat, îi fac semne de cruntă labă. El, muie, eu, dă-i labă. Şi iar n-am unde să fug.

Mă tamponează. Tamponez şi eu, în marşarier. Şi mă trezesc cu el la portiera mea. Strigă, nu-i deschid geamul. El, muie, io, labă. Îmi frânge oglinda din stânga. Asta m-a călcat pe bătături. Sar din maşină şi-l întreb ce vrea. Grohăie: “Bă, te bat, eşti smardoi?”. “Ce ce mi-ai rupt oglinda?” Nici un răspuns, dar răspunsul lui era creţul muşchilor adunaţi în piept, pumnul gros adus în dreptul lanţului de WC de la gât. Şi când văd că ridică pumnul să mă bage în pământ, fug şi îi rup şi eu oglinda, dar mai rău. El mă aleargă. Eu îi deschid uşa din dreapta şi i-o dau peste cap. Alerg, mă urc în maşina mea. Un bou moş şi Opel sare pe mine că eu sunt de vină. Şi-mpreună cu umflatul cu forţa aleargă să mă bată. Până să trag uşa, îmi iau pumni peste tâmplă, umăr, ochi, nas. Jigodia personală îmi rupe puloverul. Apăs pe acceleraţie şi dă-i bice. Fug. Şi, din oglinda de unde a pornit totul, îmi notez numele criminalului. Şi fug, ajung într-o parcare, nervos cârpă. Mă duc la Poliţie?

Nu-mi fac ăia dreptate. Să dau telefoane pentru pile? N-am chef. Ca simplu cetăţean? IML. Să pierd juma’ de zi să-mi numere vânătăile? Nu. Nu pierd, e doar ziua mea, Ajunul Crăciunului. Las’, că merge şi aşa! Cine poate, să dea relaţii despre Dacia albă cu numărul CL 02 AUJ. Nu de altceva, dar vreau ca Dumnezeu să ştie pe cine să se răzbune. Era ziua mea, eram un laş, un nimic.