Analiza dictaturii comuniste (VII)

Efectele Revoluţiei maghiare
Evenimentele din 1956, Revoluţia maghiară şi eforturile pentru liberalizare din Polonia i-au exasperat pe discipolii est-europeni ai lui Stalin, inclusiv pe Gheorghiu-Dej şi pe subordonaţii săi. În octombrie 1956, agăţându-se cu disperare de putere, Gheorghiu-Dej a încercat să-şi consolideze prestigiul prin normalizarea şi îmbunătăţirea relaţiilor cu Iugoslavia lui Tito. Ca şi stalinistul maghiar Ernö Gerö, succesorul lui Mátyás Rákosi, Gheorghiu-Dej a crezut că putea convinge conducerea iugoslavă de bunele sale intenţii. Acelaşi om care citise la întrunirea Cominformului din 1949 scandalosul raport intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni nu s-a sfiit să cerşească iertarea celor pe care îi jignise.
Revoluţia maghiară a început cu o demonstraţie de masă la Budapesta, pe data de 23 octombrie 1956. Conducerea de partid din România, inclusiv Gheorghiu-Dej, se afla în acel moment în Iugoslavia şi s-a întors la Bucureşti pe 28 octombrie. Până la revenirea lor, şedinţele Biroului Politic au fost prezidate de Gheorghe Apostol, iar singurele măsuri substanţiale luate au constat în întărirea controlului graniţelor României cu Ungaria şi în trimiterea unor activişti importanţi în judeţele din Transilvania137. După întoarcerea lui Gheorghiu-Dej din Iugoslavia, s-a format un comandament – condus de viceprim-ministrul Emil Bodnăraş, din care făceau parte ministrul de interne, Alexandru Drăghici, ministrul forţelor armate, Leontin Sălăjan, şi secretarul Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu – care a fost autorizat să ia toate măsurile necesare şi care putea ordona trupelor de securitate să deschidă focul dacă era cazul138.
La graniţa româno-maghiară au fost masate trupe sovietice pregătite pentru o acţiune poliţienească. Conducerea română nu se temea de iredentism teritorial, ci de marxismul revizionist al noii conduceri de la Budapesta139. Pentru Gheorghiu-Dej, pericolul principal consta în efectul contagios al experimentului pluralist iniţiat de reformiştii de la Budapesta. Dând dovadă de un oportunism cinic, regimul lui Gheorghiu-Dej a stabilit iniţial contacte cu guvernul legal al lui Imre Nagy, dar apoi, la începutul lui noiembrie, după a doua intervenţie a Moscovei la Budapesta, şi-a proclamat solidaritatea cu guvernul marionetă al lui János Kádár140.
Gheorghiu-Dej a vizitat în secret Budapesta imediat după cea de-a doua intervenţie sovietică, fiind acompaniat de poetul Mihai Beniuc şi de Valter Roman, un veteran
137 Vezi stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 24 octombrie 1956, în Corneliu-Mihail Lungu, Mihai Retegan (editori), 1956 – Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, pp. 74-78.
138 Vezi stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 30 octombrie 1956, în Corneliu-Mihail Lungu şi Retegan (editori), 1956 – Explozia, pp. 143-145.
139 De fapt, guvernul revoluţionar de la Budapesta nu a făcut declaraţii iredentiste; vezi Paul E. Zinner, National Communism and Popular Revolt. A Selection of Documents on Events in Poland and Hungary, February – November, 1956, New York, Columbia University Press, 1956, pp. 398-484.
140 Din delegaţia PMR trimisă la Budapesta au făcut parte, printre alţii, Aurel Mălnăşan şi Valter Roman. Vezi stenograma şedinţei din 2 noiembrie 1956 cu tov. Aurel Mălnăşan şi Valter Roman, în Corneliu-Mihail Lungu, Mihai Retegan (editori), 1956 – Explozia, pp. 166-180. Cu privire la mesajul trimis la data de 5 noiembrie 1956 către noul guvern al lui Kádár, vezi mesajul CC al PMR, al guvernului RPR şi Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR către Guvernul revoluţionar muncitoresc-ţărănesc al RPU, către clasa muncitoare ungară, către întreg poporul maghiar, în ibidem, pp. 216-218.
Cominternist, directorul editurii partidului, ambii cunoscători ai limbii maghiare. Cel de-al doilea, un fel de expert în afacerile maghiare al PMR, fusese trimis la Budapesta pe 25 octombrie şi a petrecut câteva zile acolo pentru a urmări cursul evenimentelor. Rapoartele sale au convins Biroul Politic român că trebuia evitată cu orice preţ izbucnirea unei revolte de masă similare în România. Zdrobirea Revoluţiei Maghiare le-a oferit staliniştilor români un motiv meschin de satisfacţie.
După ce revolta a fost reprimată de trupele sovietice, staliniştii români au sprijinit folosirea terorii de către forţele de securitate sovietice şi maghiare împotriva revoluţionarilor. Pe data de 21 noiembrie 1956, o delegaţie la cel mai înalt nivel, condusă de Gheorghiu-Dej şi de Bodnăraş, s-a deplasat la Budapesta pentru a discuta cu Kádár despre ce trebuia făcut pentru a reprima complet revoluţia maghiară. Aparatul de propagandă a descris revolta maghiară drept o „contrarevoluţie burgheză“, care urmărea să restaureze proprietatea privată în industrie, în sectorul bancar şi asupra pământului. În mijloacele de informare româneşti nu s-a menţionat nimic despre consiliile muncitoreşti, care au constituit baza regimului revoluţionar maghiar sau despre redobândirea demnităţii naţionale a Ungariei prin ruperea de Pactul de la Varşovia şi proclamarea neutralităţii.
În România, cei mai receptivi la mesajul Revoluţiei maghiare au fost studenţii din marile centre universitare Bucureşti, Cluj şi Timişoara – în special cei care studiau filosofia, istoria, limbile străine şi literatura. Este demn de menţionat că pe 8 noiembrie 1956 Hruşciov însuşi a vorbit despre ceea ce el a numit o „stare de spirit nesănătoasă” printre studenţii români şi a lăudat acţiunea promptă a conducerii PMR pentru eliminarea oricărei încercări de liberalizare141. Perspicacitatea tactică şi opoziţia tenace faţă de tendinţele revizioniste din toamna lui 1956 i-au îngăduit lui Gheorghiu-Dej să-şi consolideze prestigiul diminuat în cadrul blocului sovietic după Congresul al XX-lea. După zdrobirea Revoluţiei maghiare, Gheorghiu-Dej le apărea ca un tovarăş de încredere şi celor mai conservatori dintre conducătorii de la Kremlin.
După noiembrie 1956, numeroşi scriitori, filosofi, jurnalişti şi alţi intelectuali de origine maghiară au fost interogaţi de Securitate şi închişi pentru mai mulţi ani pentru curajul de a fi salutat programul lui Imre Nagy142. Studenţii români din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, care reacţionaseră cu entuziasm la vestea revoltei din Ungaria şi încercaseră să iniţieze o mişcare similară, au fost supuşi persecuţiei staliniste: sute dintre ei au fost ridicaţi din amfiteatre şi cămine. Deşi intelectualii români nu au fost capabili să se organizeze într-o opoziţie coerentă, iar revoltele studenţeşti nu au fost decât reacţii spontane, regimul era cât se poate de conştient de pericolul mortal care îi ameninţa supremaţia.
Un nou val de represiune a afectat din nou eşaloanele superioare ale partidului. În perioada 1958-1959, mii de membri de partid au trecut din nou prin teroarea prin care trecuseră pe timpul lui Stalin. La ordinul lui Gheorghiu-Dej, Comisia Controlului de Partid, condusă de Dumitru Coliu şi Ion Vinţe (Vincze Janos), a lansat un nou val de anchete. Cei care crezuseră că în 1956 stalinismul era mort au fost nevoiţi să-l înfrunte din nou în anii ce au urmat Revoluţiei maghiare.
În acelaşi timp, comuniştii români au colaborat semnificativ la persecuţiile îndreptate împotriva revoluţionarilor maghiari. După ce i-a acordat mai întâi azil politic guvernului Nagy, Biroul Politic condus de Gheorghiu-Dej a devenit complice cu asasinii liderilor revoluţionari maghiari prin organizarea extrădării acestora la Budapesta, care pe atunci era ocupată de trupele sovietice. În timp ce liderii revoluţionari maghiari se aflau sub arest la domiciliu la Otopeni şi la Snagov, în împrejurimile Bucureştiului, un număr de membri ai partidului român, printre care se numărau Nicolae Goldberger, Valter Roman şi Iosif
141 Vezi „Pravda”, 10 noiembrie 1956.
142 Intelectualii de origine maghiară din România au fost mai expuşi ideilor reformist-marxiste care circulau la Budapesta; vezi Egon Balas, Will to Freedom, pp. 327-347.
Ardeleanu, au încercat să le smulgă mărturisiri. Iniţial, membrii guvernului Nagy au fost vizitaţi la Snagov de către Borilă şi Bodnăraş. Mai târziu, datorită legăturilor sale personale cu Nagy (din perioada exilului la Moscova), Valter Roman, fostul şef al postului de radio sponsorizat de Comintern, „România liberă“, care vorbea limba maghiară, a devenit persoana care asigura contactul permanent dintre români (şi patronii lor sovietici) şi fostul premier maghiar143. Între timp, s-au intensificat presiunile din partea regimului Kádár pentru a-i convinge pe români că membrii grupului Nagy erau nişte trădători care trebuiau trataţi ca atare. Emisarul lui Kádár, Gyula Kállay, a vizitat Bucureştiul în 1957 şi s-a plâns chiar de „tratamentul regal” pe care îl primeau Nagy şi prietenii săi din partea tovarăşilor români. Acestea au luat sfârşit atunci când Nagy şi colegii săi au fost transportaţi înapoi în Ungaria, unde a avut loc un pseudoproces care a dus la execuţia fostului prim-ministru şi a câtorva dintre asociaţii săi în iunie 1958. Comuniştii români au beneficiat direct de pe urma tragediei maghiare, pe care au folosit-o drept argument pentru întărirea controlului totalitar asupra ţării.