Analiza dictaturii comuniste (IX)

Plenara din iunie 1958
Eliminarea aşa-numitului grup Chişinevschi-Constantinescu la plenara din 1957 a PMR a fost urmată de epurarea unui grup de foşti ilegalişti în vara anului următor. Plenara din 9-13 iunie 1958 a utilizat un scenariu asemanător cu cel folosit la plenara din 1957 pentru inventarea „grupului Chişinevschi-Constantinescu” în scopul de a fabrica acum un aşa-numit grup Doncea. În discursul său la această plenară, Nicolae Ceauşescu i-a „demascat” pe Constantin Doncea, Grigore Răceanu, Ovidiu Şandru, Eugen Genad, Heinrich Genad, Ion Drancă, Constantin Moflic, Ştefan Pavel, Vasile Bîgu, Vasile Negoiţă şi Iacob Coţoveanu ca membri ai presupusului grup. Doncea şi Bîgu se număraseră printre membrii de partid care organizaseră grevele din 1933 de la Atelierele CFR Griviţa.
La plenara din 1958, Gheorghiu-Dej şi Vasilichi (susţinuţi, printre alţii, de Vasile Vîlcu, Simion Bughici, Mihai Burcă, Ştefan Voicu, Barbu Zaharescu, Ofelia Manole şi chiar de soţia lui Răceanu, Ileana Răceanu)149 i-au acuzat pe Constantin Doncea şi pe ceilalţi de activitate antipartinică, fracţionism, revizionism şi „concepţii anarhice”. Dumitru Petrescu, celălalt organizator important al grevelor de la Griviţa alături de Doncea, fusese deja acuzat de atitudini antipartinice de către o comisie specială, înfiinţată în iunie 1955 pentru a investiga natura discuţiilor care aveau loc între anumiţi membri de partid în afara întrunirilor oficiale. Comisia a recomandat eliberarea lui Petrescu din funcţia de viceprim-ministru şi excluderea sa din Comitetul Central, precum şi pedepsirea sa pe linie de partid cu cea mai gravă sancţiune înainte de excluderea totală150.
Ca şi în cazul plenarei din 1957, Ceauşescu a rostit discursul ce conţinea principalele acuzaţii împotriva lui Doncea şi a celorlalţi veterani. De fapt, greşeala de care se făcea vinovat „grupul” de ilegalişti era aceea de a-i fi criticat pe liderii PMR pentru abandonarea idealurilor comuniste ale mişcării clandestine, pentru înstrăinarea lor faţă de mase şi pentru marginalizarea vechilor membri de partid din perioada de ilegalitate. În contribuţia sa la lucrările plenarei, Răutu a venit cu un alt motiv major pentru epurare: Doncea, Răceanu şi ceilalţi veterani se pronunţaseră pentru o linie revizionistă şi îşi exprimaseră simpatia pentru comunismul de tip iugoslav151.
Plenara din iunie 1958 a arătat că nu era permisă nici o dezbatere reală cu privire la linia partidului şi le-a oferit lui Gheorghiu-Dej şi camarazilor săi controlul total al partidului. Opunându-se reformelor economice şi oricărei relaxări ideologice, dejiştii erau însă bântuiţi de spectrul unei revolte de masă similară cu cea din Ungaria. De aceea, Gheorghiu-Dej a căutat să-şi întărească şi mai mult controlul printr-o nouă epurare a partidului. În calitatea sa de secretar al Comitetului Central însărcinat cu politica de cadre, Ceauşescu şi-a demonstrat încă o dată loialitatea prin organizarea unei masive epurări a membrilor de partid care se
149 Ileana Răceanu şi-a criticat soţul numai pentru defecte de caracter, pentru care acesta nu putea fi pedepsit de către partid. Este însă foarte probabil ca, odată ce devenise clar faptul că el nu mai putea scăpa, cei doi să fi hotărât de comun acord ca măcar ea să încerce să se salveze.
150 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 201. Dumitru Petrescu a încercat să se apere argumentând că a fost tratat într-un mod mai puţin democratic decât Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, ale căror cazuri au fost dezbătute pe larg în Biroul Politic, deşi erau răspunzători pentru greşeli mai mari decât el. Petrescu va fi reabilitat de către Ceauşescu, care l-a inclus în Comitetul Executiv la Congresul al X-lea al PCR în 1969, doar cu un an înainte de moartea sa, vezi ibidem, p. 339, n. 54.
151 Vezi Ibidem, p. 201.
pronunţaseră împotriva lui Gheorghiu-Dej în perioada 1956-1957, care a dus la zeci de mii de excluderi din partid.
Ceauşescu răspundea şi de organizaţiile de tineret şi a colaborat atât cu ministrul de Interne Alexandru Drăghici, cât şi cu liderii UTC şi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (Virgil Trofin, Ion Iliescu, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Cornel Pacoste, Ştefan Bârlea şi Mircea Angelescu) pentru a „restabili ordinea” în universităţi. Securitatea lui Drăghici a lovit în studenţii rebeli de la Timişoara, Cluj, Târgu-Mureş, Bucureşti şi Iaşi, dintre care cei mai radicali au fost închişi în urma unor procese înscenate.
După Revoluţia maghiară, conducerea lui Gheorghiu-Dej a încercat să înspăimânte partidul şi populaţia astfel încât să creadă cu toţii că orice ameninţare la adresa ortodoxiei marxist-leniniste ar atrage represalii din partea sovieticilor. Gheorghiu-Dej a criticat Revoluţia maghiară, şi-a exprimat susţinerea pentru intervenţia militară sovietică şi a afişat o loialitate absolută faţă de Uniunea Sovietică. În consecinţă, în iulie 1958, Hruşciov a decis în mod neaşteptat să retragă trupele sovietice staţionate în România152. Gheorghiu-Dej şi oamenii săi au dat dovadă de o remarcabilă perspicacitate pentru a-l păcăli pe Hruşciov, simulând o formă unică de destalinizare şi câştigând timp pentru a-şi întări controlul asupra partidului şi a ţării.
Hruşciov se afla la apogeul carierei sale atât pe plan internaţional, cât şi pe plan intern, în urma lansării în 1957 a Sputnik-ului rusesc, care a uimit întreaga lume, şi a vizitei sale intens mediatizate în Statele Unite în 1959, astfel că liderii români continuau să urmeze cu obedienţă linia sovietică în comunismul mondial. Pe plan intern, represiunile de după 1958 i-au asigurat lui Gheorghiu-Dej o largă colaborare din partea intelighenţiei. Existau semne de creştere a nivelului de trai al populaţiei, baza industrială se lărgea, iar campaniile de colectivizare continuau. România intra în noul deceniu ca un aliat de încredere, în aparenţă, al sovieticilor, condusă de o oligarhie solidară, strâns unită în jurul unui lider lipsit de scrupule. Însă, după ce Moscova a lansat o nouă campanie împotriva lui Stalin în 1961, Gheorghiu-Dej a simţit că autoritatea sa devenise suficient de puternică: el a provocat şi a surprins Kremlinul, propriul partid şi Occidentul prin decizia de a provoca un divorţ faţă de URSS. În mai puţin de cinci ani, România, cândva satelitul cel mai loial al Uniunii Sovietice, s-a transformat într-un aliat rebel, iritant chiar.
Opoziţia faţă de hruşciovism
Îngrijoraţi de „al doilea dezgheţ” al lui Hruşciov, dejiştii au încercat să reziste destalinizării prin elaborarea unei strategii naţionale de a atrage intelighenţia şi de a crea punţi între elita de partid şi populaţie. Conducerea comunistă română a reuşit să-şi construiască o platformă a anti-destalinizării în jurul conceptelor de industrializare, autonomie, suveranitate şi mândrie naţională. Scopul lui Gheorghiu-Dej era acela de a menţine relaţii apropiate cu liderii sovietici fără a imita eforturile acestora de a demola mitul lui Stalin. Pentru români, lupta împotriva „cultului personalităţii” echivala cu descrierea nucleului conducător al partidului ca bastion al ortodoxiei leniniste.
Cele două evenimente care au avut loc în PMR la începutul anilor 1960 – Congresul al III-lea (20-28 iunie 1960) şi Plenara Comitetului Central (30 noiembrie-5 decembrie 1961) – au pus accentul pe industrializarea rapidă pentru a crea o susţinere de masă pentru partid şi pentru a da substanţă pretenţiilor patriotice „antihegemonice” ale echipei lui Dej. Această accentuare a ataşamentului liderilor faţă de interesele naţionale a devenit un element cheie al strategiei partidului de a câştiga de partea sa atât intelighenţia, cât şi masele.
152 Pentru detalii cu privire la retragerea trupelor sovietice din România, vezi Ioan Scurtu (coord.), România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României - Editura Didactică şi Pedagogică R. A., 1996; vezi şi Sergiu Verona, Military Occupation and Diplomacy. Soviet Troops in Romania, 1944-1958, Durham, N.C., Duke University Press, 1992.
Gheorghiu-Dej s-a asigurat că această linie internă, aflată în pregătire, nu va irita Kremlinul. În timpul celor mai importante conferinţe şi întruniri comuniste internaţionale, delegaţii români adoptau poziţii mai prosovietice decât colegii lor maghiari şi polonezi. Atunci când, în vara lui 1958, Moscova a criticat noul program al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia ca fiind „revizionist”, românii au susţinut în totalitate poziţia sovietică. La nivel oficial cel puţin, relaţiile dintre conducerile PMR şi PCUS nu fuseseră niciodată mai cordiale.
Din documentele PCR, însă, reiese că acest lucru era departe de a fi adevărat: în diferite ocazii, Gheorghiu-Dej a insistat în timpul unor discuţii particulare asupra faptului că partidul său se maturizase şi că relaţiile dintre ţările socialiste trebuiau să fie guvernate de principiile egalităţii depline şi a independenţei naţionale. În acelaşi timp, pe măsură ce conflictul dintre Moscova şi comuniştii albanezi se adâncea, Gheorghiu-Dej i-a oferit Moscovei sprijinul său total. Implicit, după cum ştia şi el foarte bine, aceasta însemna că Bucureştiul era gata să susţină Kremlinul în iminenta confruntare cu comuniştii chinezi, patronii liderului albanez, Enver Hodja. Moscova privea partidul român ca fiind cel mai loial şi a decis să folosească evenimentul de la Bucureşti din iunie 1960 ca pe o repetiţie pentru atacul împotriva Albaniei (şi, indirect, împotriva partidului lui Mao) plănuit pentru conferinţa comunistă internaţională din noiembrie.
Nikita Hruşciov – primul secretar al Comitetului Central al PCUS şi preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS – a participat în persoană la Congresul al III-lea al PMR, după cum au făcut-o şi alte numeroase figuri cheie ale comunismului mondial. Congresul nu a instituit schimbări majore în politicile PMR şi a dovedit că liderii PMR erau uniţi, iar Gheorghiu-Dej deţinea controlul absolut al partidului.
Cu toate acestea, efectele încercării eşuate ale aşa-zisei facţiuni Chişinevschi-Constantinescu de a pune în discuţie răspunderea lui Gheorghiu-Dej pentru greşelile perioadei staliniste s-au făcut simţite din nou: Constantin Pîrvulescu, unul dintre membrii din ilegalitate ai partidului, şi-a pierdut calitatea de membru al Biroului Politic şi al Comitetului Central, precum şi poziţia de preşedinte al Comisiei Controlului de Partid (a fost înlocuit de Dumitru Coliu, un veteran cominternist, adept al liniei dure). Eliminarea lui Pîrvulescu a fost legată de atitudinea sa faţă de încercarea lui Chişinevschi şi a lui Constantinescu de a-l detrona pe Gheorghiu-Dej, al cărui prieten apropiat, Ion Gheorghe Maurer – nominal, şef al statului la vremea aceea – i-a luat locul în Biroul Politic. Un an mai târziu, Maurer l-a înlocuit pe Chivu Stoica – un activist notoriu pentru mediocritatea sa – în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, poziţie pe care o va păstra până la pensionarea sa în 1974.
Importanţa Congresului al III-lea al PMR rezidă, însă, în lansarea unui program economic pe termen lung (care a fost extins până în anul 1965), care prevedea industrializarea rapidă a ţării, în special a industriilor metalurgică şi constructoare de maşini. Congresul a discutat rezultatele precedentului plan cincinal şi a aprobat proiectul noului plan şesenal. Prioritatea absolută a ambelor planuri o reprezenta construirea unui combinat siderurgic imens la Galaţi. Cu privire la agricultură, Gheorghiu-Dej a raportat în faţa congresului că un număr de 680 000 de familii de ţărani, având în proprietate 1,8 milioane de hectare, nu erau încă integrate în sectorul socialist, însă a afirmat că procesul de colectivizare a agriculturii româneşti se va finaliza până în 1965. (Încheierea procesului de colectivizare va fi anunţată, de fapt, în aprilie 1962).
În acelaşi timp, congresul a aprobat o mobilizare de masă fără precedent pentru îndeplinirea obiectivelor economice ale partidului153. Pentru români, dezvoltarea potenţialului industrial propriu, pe lângă sectorul agricol, era o problemă de prestigiu, iar politica economică a României a fost cauza unei polemici violente între Bucureşti şi Moscova, care a atins apogeul în aprilie 1964, când românii au dat publicităţii o curajoasă „declaraţie” cu
153 Pentru o analiză aprofundată a Congresului al III-lea al PMR, vezi Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, pp. 316-325.
privire la criza comunismului mondial, sfidând pretenţiile sovietice de supremaţie în cadrul blocului. Primele semne ale acestui conflict au trecut însă neobservate, atât de către delegaţii la Congresul al III-lea, cât şi de observatorii străini, care erau convinşi că relaţiile dintre Moscova şi Bucureşti erau mai bune ca oricând.
Până la începutul anului 1962, şi în mod evident în perioada 1960-1961, Gheorghiu-Dej a continuat să susţină cu loialitate statutul hegemonic al Moscovei în cadrul blocului şi al mişcării comuniste internaţionale. Activişti de partid români au fost trimişi în continuare la Moscova pentru a participa la cursurile şcolilor de partid ale PCUS, limba rusă a rămas obligatorie în licee şi universităţi, iar declaraţiile rituale cu privire la rolul decisiv al Uniunii Sovietice în „eliberarea ţării de sub jugul fascist” erau rostite în toate ocaziile importante. Cu alte cuvinte, Congresul al III-lea a semnalat o continuitate în privinţa atitudinii tradiţionale prosovietice a României în cadrul comunismului mondial şi a confirmat voinţa liderilor PMR de a nu se îndepărta de la viziunea lor ortodoxă asupra construcţiei socialiste.
În octombrie 1961 a avut loc un eveniment important pentru comunismul mondial: Congresul al XXII-lea al PCUS, la care Hruşciov s-a angajat într-o nouă campanie împotriva lui Stalin şi i-a atacat public pe albanezi pentru „activităţile lor schismatice, fracţioniste şi subversive” în mişcarea comunistă mondială. Zhou Enlai, în calitate de conducător al delegaţiei chineze, a exprimat nemulţumirile Chinei faţă de politicile sovietice. Staliniştilor înrăiţi le-a displăcut renunţarea lui Hruşciov la dogma „dictaturii proletariatului” şi anunţul că PCUS se va transforma într-un „partid al întregului popor”, iar Uniunea Sovietică într-un „stat al întregului popor”. Comunismul mondial intrase într-o perioadă de convulsii, iar ruptura totală dintre cele două centre rivale ale sale, Moscova şi Beijing, părea inevitabilă.
Partidele comuniste din întreaga lume şi, în special, cele din „lagărul socialist” s-au angajat în analize profunde ale propriilor tradiţii istorice şi au luat poziţie în polemica din ce în ce mai acută dintre Moscova şi albanezii susţinuţi de Beijing. Liderii români au înţeles că deciziile luate de Moscova, inclusiv expulzarea corpului lui Stalin din Mausoleul lui Lenin, vor avea consecinţe pentru toate ţările din regiune. În timp ce aplauda din obişnuinţă linia leninistă a PCUS sub conducerea lui Hruşciov, Gheorghiu-Dej pregătea cu grijă dezbaterile din interiorul partidului său cu privire la lecţiile Congresului al XXII-lea al PCUS. Ultimul lucru de care avea nevoie era să îngăduie ca aceste dezbateri să se transforme în încercări de reevaluare a rolului său în epurările staliniste. Cu perspicacitate, răbdare şi cinism, liderii români au organizat lupta împotriva „consecinţelor cultului personalităţii” în aşa fel încât să se prezinte ca adevăraţi destalinizatori avant la lettre.
Plenara Comitetului Central din 30 noiembrie-5 decembrie 1961 a fost un eveniment crucial, cu prilejul căruia Gheorghiu-Dej şi-a afişat din nou susţinerea necondiţionată pentru linia internaţională a lui Hruşciov, criticând deviaţia albaneză. Gheorghiu-Dej era gata să se plaseze de partea Moscovei în conflictul cu Enver Hodja (cu Mao Tzedun, adică), atât timp cât nu era împins să-şi facă autocritica în privinţa trecutului său stalinist din România. Principalele probleme ce urmau să fie abordate la plenară au fost trecute în revistă în cadrul şedinţei Biroului Politic din 29 noiembrie 1961154. În discursul rostit la plenară, Gheorghiu-Dej a adoptat un ton aspru faţă de Enver Hodja şi camarazii acestuia155.
Plenara i-a oferit lui Gheorghiu-Dej o excelentă ocazie pentru a se angaja într-o pseudoliberalizare. Toate greşelile din istoria partidului – a susţinut el cu seninătate – se făcuseră fie înainte de intrarea sa în eşalonul de vârf al partidului, fie împotriva voinţei sale.
154 La şedinţa Biroului Politic din 29 noiembrie 1961 au luat parte Gheorghiu-Dej, Apostol, Bodnăraş, Borilă, Chivu Stoica, Ceauşescu, Drăghici, Maurer, Moghioroş, Coliu, Răutu, Sălăjan, Voitec şi Dalea.
155 Vezi versiunea în limba engleză, Report of the Delegation of the Rumanian Workers’ Party Which Attended the Twenty-second Congress of the CPSU – Submitted to the Plenum of the CC, RWP held between November 30 and December 5, 1961, în Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articles and Speeches. June 1960 – December 1962, Bucureşti, Editura Meridiane, 1963, p. 291.