Când ţi se amputează 23 de ani din viaţă nici nu doare

Se insinuează din ce în ce mai des ideea că, în perioada comunistă, Securitatea era ca aerul. Era peste tot şi cică nu puteai să o eviţi, cum nu poţi să eviţi să respire. În mod miraculos, au existat însă români care au reuşit să-şi ţină respiraţia ani de zile, n-au adulmecat din binefacerile Securităţii, deşi au fost forţaţi să o facă. Merită să-i cunoaştem şi să-i respectăm, dacă nu ca eroi, măcar ca perfomeri ai demnităţii.

Vă mai amintiţi cum vă spunea asistenta în copilărie înaintea unei injecţii? Nu doare, stai liniştit, puişor, e ca o pişcătură mică de ţânţar sau de furnicuţă. Banalizarea durerii, transformarea ei într-un fapt minor, căruia nu-i dai importanţă, era singurul anestezic de care dispunea asistenta în faţa ochilor plânşi ai unui copil, care se uita îngrozit la acul seringii. Într-o noapte, când mă chinuia insomnia, m-am întrebat: oare ce i-ar fi spus un gardian blajin unui deţinut politic, să zicem lui Mircea Nicolau, care a făcut 23 (douăzeci şi trei) de ani de închisoare, în prima zi a arestului? Cred că i-ar fi spus cam aşa: “Stai liniştit, banditişor, nu doare, e ca şi când te-ar călca un tramvai, apoi te-ar izbi un camion şi te-ar arunca pe acoperişul unei case, de unde ai cădea, ha, ha, ha, pe firele electrice de înaltă tensiune, te vei zgâlţâi un pic şi vei pica pe asfalt, unde, dacă ai noroc, te va strivi niţel o betonieră. Deci e simplu”. Mai mult de atât nu cred că ar fi putut să minimalizeze gardianul suferinţele care-l aşteptau pe deţinutul Mircea Nicolau, care a petrecut numai în zarcă, la izolare completă, 16 ani din viaţă. E drept că, după vreo 15 ani de cazne în puşcărie, lui Nicolau i s-a oferit şansa să-şi termine mai repede pedeapsa. Un securist i-a spus: “Domnule Nicolau (n.r., ce politicos i s-a adresat, “domnule”, până atunci din “bandit” nu-l scotea), nu vrei dumneata să faci un gest, să ne arăţi că accepţi politica pe care o facem noi?”. Gestul însemna să colaboreze cu Securitatea. Nicolau l-a refuzat scurt, moment în care securistul a revenit la vechiul apelativ: “Treci în celulă, tot bandit ai rămas”. Şi bine a făcut. La 94 de ani, cât are acum (în 2008, n.m.) Mircea Nicolau se poate mândri: “Am preferat să-mi fac puşcăria la zi, toată pedeapsa, decât să am conştiinţa pătată pe viaţă”. Apropo de ce spuneam la început. O pedeapsă de douăzeci şi trei de ani de închisoare grea, primită pentru nici o vină, e ca o pişcătură de ţânţar. Dacă ţi-e sufletul sănătos, puişor.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.40/2008.