30 iunie 2010

Mulţumim PSD-ului şi Curţii Constituţionale pentru creşterea preţurilor


După toate aparenţele, creşterea preţurilor va aduce o scădere mai dramatică a nivelului de trai decât scăderea cu 10% a pensiilor şi cu 25% a salariilor bugetarilor. Cu o demagogie bolşevico-liberală, cei care se opun oricăror reforme structurale în România pun toată povara crizei pe cei activi, oamenii care duc, până la urmă, societatea înainte. Irealitatea şi antenele lui Felix îi tot trag cu reducerea evaziunii fiscale. Dar cine face evaziunea fiscală, stimaţi tovarăşi? Nemţii, americanii, marţienii? Nu, tot românaşii votanţi de PSD şi PNL. Cine ia şpaga şi închide ochii la evaziunea fiscală? Poliţiştii care fac mare tam-tam pe la mitinguri. Cine se agită că-n România este dictatură în momentul în care Parchetul mai şi propune arestări? Bolşevicii din PSD şi liberalii roşii. Dar cum să scoţi bani din economia subterană dacă autorităţile sunt mereu atacate. După ce au ţinut România în zona gri a Europei mulţi ani după 1989, neocomuniştii din PSD vor ciolanul puterii cu orice preţ. Pentru aceasta sacrifică populaţia activă a României, cei care nu i-au votat niciodată pe alde Vanghelie, Năstase, Ilici şi toată gaşca lor de foşti mâncători de rahat roşu. În 1992 am votat PNL-ul şi mare greşeală am făcut. Acest copil din flori al PSD-ului, adică PNL, năşit de un prim-ministru iresponsabil, cel căruia îi datorăm lipsa acută a banilor în România şi de un Antonescu-chiulangiul Parlamentului, dă impresia că-l doare-n cot de cei pe care iniţiativele ‘sociale’ ale tovarăşilor pesedişti îi sufocă. Nu mai vrem, penelişti roşii şi pesedişti rusofoni, să mai plătim concediile medicale ale bolnavilor închipuiţi, handicapurile imaginare ale unora care sug de la stat, averile nedeclarate şi neimpozitate ale politicienilor liberali şi pesedişti, şpăgile celor din justiţie şi poliţie, bani care trebuie să meargă în visteria ţării, nu în vilele magistraţilor şi gradaţilor din poliţie, nu mai putem plăti bani pentru 1001 de consilii, locale, de administraţie etc, unde se taie frunză la câini pe bani publici, nu mai suntem dispuşi să plătim greşelile magistraţilor, prin amendarea statului roman la CEDO, după cum ne este corect să plătim pentru chiriaşii lui Ilici, cei datorită cărora nu sunt restituite proprietăţile în natură, nu mai vrem să-i plătim Prostănacului cheltuielile aberante ale senatorilor, plus multe altele. Poate guvernanţii nu fac tocmai ce trebuie, dar cine face în România ceea ce trebuie? Poate Adrian Năstase care se ascunde de justiţia română, în care nu are încredere, deşi averea imensă şi-a făcut-o pe spinarea statului roman, adică al ‘pulimii’, cum s-a exprimat odată cel care ne punea să-i numărăm ouăle. Poate face ce trebuie Ilici, cel care a adus minerii, a vândut România ruşilor, iar Basarabia a rămas teritoriul românesc la cheremul Moscovei, în epoca lui Iliescovici. Poate face ce trebuie Vanghelie, cel care desfiinţează limba română şi în sectorul căruia, în februarie 2010, erau troiene de doi metri. Poate a făcut ce trebuie Vîntu, cel care a lăsat mii de români pe drumuri, însuşindu-şi banii FNI-ului. Poate face ce trebuie Dan Voiculescu, cel care, prin antenele sale, dovedeşte mereu că se şterge la fund cu legile româneşti şi cu deontologia profesională. O ţară nu se ridică înjurând mereu guvernul la televizor, ci propunând soluţii viabile, reclamând ilegalităţile. Mi-a rămas în memorie o conferinţă de presă a Preşedintelui României. La un momenta dat, Cătălin Tolontan (nu ştiu cât de mare ziarist este fiindcă nu-l citesc) îi spune lui Băsescu de nu-ştiu-ce afacere ilegală. Reacţia de bun-simţ a Preşedintelui fost de genul, dacă are ceva concret, Tolontan să reclame la Preşedinţie sau Parchet. Şi Tolontan a dat-o la întors: c-o fi, că n-o fi. Ăsta-i românaşul: dă numai din gură. Chiar vă imaginaţi că parlamentarii se dau în gât între ei? Chiar îşi imaginează cineva că evazioniştii sunt reclamaţi undeva? Nu, dragi români. Noi ne facem că plouă, în cazul celor care încalcă legea, dar vrem să trăim bine. Din păcate, nu se poate. Iar ca să înţelegem de ce Germania este unde este, iar noi suntem în rahat, am o poveste reală întâmplată în RDG (Germania comunistă). Un românaş circula prin Berlin, înainte de 1989, pe la orele dimineţii, destul de devreme, cu maşina personală. Cum strada părea pustie, trece pe roşu la un semafor. După nici 300 de metri, doi nemţi i se aşază în cale, cheamă poliţia care îi aplică prevederile legii. Nemţii i-au explicat că-n ţara lor legea trebuie respectată. Atenţie, era Germania comunistă. Aceasta-i diferenţa între ei şi noi. Dar aceste amanunte nu contează pentru cei care, bine plătiţi, dau din gură la Antena3 sau RealitateaTV. Cum grecii au început să vândă insule, pentru a mai plăti din datorii, noi ce am putea vinde? O ţară cu 20% cetăţeni cu dosare penale, cu ţigani pe toate drumurile, cu manele şi gunoaie nu atrage pe nimeni. Hai pesedişti şi penelişti dărâmaţi complet România, prin tot ce aţi făcut şi continuaţi să susţineţi.

29 iunie 2010

File din isteria comunismului românesc (V)


Depus deja în memoria colectivă ca un strat de scoici şi mamifere dintr-o eră geologică îndepărtată, comunismul a ajuns un fel de strat subţire de amintiri peste care stă lipită o etichetă aproape ştearsă, pusă birocratic peste o perioadă în care oamenii îşi spuneau “tovarăşi”, vorbeau despre Marx şi Lenin şi-şi sublimau teama compunând poeme proaste dedicate propriilor călăi. Tendinţa asta de a simplifica istoria, de a o transforma în ştire desuetă, de a trece curios prin sălile ei ca printr-un muzeu, cu viteza turistului grăbit, ne poate face să sărim peste chestii foarte drăguţe, cum ar fi, iată, iubirea dintre vedeta comunistă Ana Pauker şi mult mai puţin celebrul Marcel. Ana şi-a obţinut prenumele prin scoaterea lui ‘H’ din Hanna Rabinsohn; era fata unui evreu ortodox sărac dintr-un sat vasluian, bunicul ei fusese rabin, iar ea a învăţat ebraica în familie, aşa că mai târziu, ajunsă la Bucureşti, a predate o scurtă perioadă la o şcoală primară. S-a simţit atrasă de socialism din adolescenţă, dar s-a dus glonţ către acesta pe la 23 de ani (era născută în 1893), în timp ce fratele ei mai mic, Zalman, s-a orientat către sionism. Cam astea erau cele două opţiuni mari şi late ale oricărui adolescent evreu în acele vremuri, tot la fel cum ideile de extremă dreaptă au absorbit junimea europeană cu origine pământeană. E tragic de interesant cum, la începutul anilor ’20 ai secolului trecut, tineretul Europei era deja setat pentru nenorocirile ce urmau să vină, conştiinţele lor lichide ocupând nişte forme ideologice contrare. Ana l-a cunoscut pe Marcel în Franţa, în timpul unei tabere, şi el a reuşit s-o seducă cu vorbe frumoase despre viitorul roşu al omenirii, depre fericirea generală care va veni, despre eliminarea burgheziei şi instaurarea unei lumi mai roz şi mai drepte. Ea l-a crezut şi în 1920 era deja membră a viitorului Partid Comunist Român. A fi comunist şi evreu în acei ani în Europa nu era chiar o nerozie, ba dimpotrivă; comunismul era un soi de flower-power, în care sexul tovărăşesc romantic se împletea cu o viaţă plină de adrenalină, în care viitorul părea să te absoarbă cu energia lui. Era un fel de a trăi intens şi de a călca în picioare lumea părinţilor, aşa cum îşi doreşte orice tânăr cu un pic de idealism în sânge. Întorşi la Bucureşti, cei doi se implică trup şi suflet în mişcarea comunistă. Marcel Pauker, zis şi Luximin, era avocat de profesie şi provenea dintr-o familie onorabilă de evrei înstăriţi. Era deja un nume în presa de stânga a vremii atunci când a cunoscut-o pe Ana. Amândoi sunt arestaţi alături de o mulţime de comunişti şi socialişti, dar sunt eliberaţi la 1 iunie 1922, când Guvernul acordă o amnistie generală a delictelor politice. Procesul şi perioada petrecută în puşcărie au spulberat mişcarea comunistă românească, atâta cât era. Majoritatea liderilor renunţă şi par dornici să-şi reînceapă vieţile: Roszvany s-a retras în provincie ca să se ocupe de avocatură, Alexandru Dobrogeanu-Gherea s-a cărat la Berlin ca să-şi înceapă o afacere, Pătrăşcanu a plecat la Leipzig să-şi ia doctoratul, iar cei doi Pauker s-au luat frumuşel de mână şi s-au oprit taman în Elveţia. Au stat o vreme prin Zürich, apoi au plecat în Franţa. (Va urma)

Preluat din “Academia Caţavencu” (nr.8/2009); autor Alin Ionescu.

28 iunie 2010

Ţigănia salvează România de la ieşirea din rahatul roşu baronet


Iluzia că trăieşti într-o ţară normală se spulberă pe zi ce trece. În absenţa biciului tătucului Ceaşcă, românaşul cu creierul spălat, înainte de ’89 de PCR, după de antenele lui Felix şi irealităţile lui Vîntu, face ce ştie el mai bine. De exemplu, pe aici, prin comuna ‘europeană’ Havîrna, ce poate face românaşul atunci când nu mută bălegarul dintr-un loc în altul sau nu-i fură vecinului capra din curte sau de la câmp? Dacă am fi în Germania, probabil răspunsul ar fi acela că se gândeşte să-şi eficientizeze munca. Pe aici, însă, răspunsul este mult mai simplu: aşteaptă. În general, pe aici se conjuga zilnic verbul ‘a aştepta’, echivalent cu a tăia frunză la câini. Şi cum apare şi plictiseala, la un moment dat, aceasta este alungată prin următoarele metode:
1. Se fură pietrişul de pe drum, doar drumul este al nimănui.
2. Se aruncă în drum tot soiul de obiecte, de la cioburi de sticlă la gunoiul măturat de prin curte.
3. Noaptea, ‘tineretul studios’, dar fără prea mare noroc la gagici (fără bani), urlă de răsună plaiul mioritic, alungând odihna celor care mai şi muncesc (pe aici poliţiştii au o prezenţă discretă, deoarece orice ‘miliţian’ n-a ajuns cu studiul la verbul ‘a preveni’).
4. Cetăţeanul votant de PSD+PRM, care moare de grija viitorului ţării lui, îşi lasă intenţionat păsările pe drumul public, spre bucuria şoferilor, mereu atenţi la circulaţia în natură a înaripatelor. Lăsând la o parte mizeria pe care o produc, plus mirosul, cetăţeanul mioritic crede în continuare că va ieşi din criză cu economia făcută crescând păsările pe drumul public.
5. Când plouă sau este vreo sărbătoare, celebra horă este înlocuită cu ‘zumzetul armonios’ al motoarelor de Dacii de mâna a şaptea, cei de pe aici nefiind prezenţi la cursul despre poluarea fonică. Dacă ai o rablă prin curte, musai să-i turezi motorul oricând şi oriunde, doar şi la Bucale se face la fel.
6. Pentru cetăţeanul cu poza lui Ilici în suflet, toţi sunt nişte bandiţi, şcoala nu are nici o valoare, statul trebuie să-i dea bani, ajutoare şi alte cele, doar de asta fură el cu drag, cu stema României în buletin.
7. Plictiseala mai este alungată de ţigani ‘colindători’ (cu care am speriat Europa). În mijlocul unei activităţi, vei fi oprit de ţiganii (= români, pentru mulţi occidentali!) care fie cerşesc (parcă cerşetoria este interzisă în România), fie vând diverse bunuri, probabil furate, fie îţi cer o roată la căruţa împotmolită în mijlocul drumului. Lăsând în urma lor o mizerie de nedescris pe care o lasă la plecarea şatrei dintr-o localitate, ţiganii găsesc în românaşii ‘civilizaţi’ parteneri de a pierde timpul, al lor, al nostru, al ţării.
8. Tot din cauza plictiselii, se poate încinge, mai ales duminica, un tenis cu piciorul în mijlocul drumului public. În acest caz, un şofer, cu teoria la zi, va aştepta cuminte terminarea setului sau meciului, putând asculta, în acest timp, manele date la maxim, de răsună plaiul mioritic.
9. O altă distracţie preferată a românaşului este datul volumului radioului/player-ului la maxim. Astfel, chiar dacă nu ai chef, poţi asculta ultimele ştiri pe radio Iaşi, ţigăneli din ultimele manele sau muzică populară de pe vremea cizmarului. Şi toate acestea doar dacă ai ghinionul să fii vecin cu un asemenea individ.
10. Cum doar ‘fraierii’ discută despre teoria relativităţii sau despre ultimul film al lui Mel Gibson, pe aici se discută ceva apropiat de realismul socialist: se bârfeşte la greu. Din vocabularul bârfitorului, foarte redus de altminteri, nu vor lipsi cuvinte ‘dulci’ deprinse de la ‘marele român’ V.C. Tudor, cel care a devenit, după 1989, etalonul batjocoririi aproapelui, iar într-un alt material voi prezenta toate vorbele de ocară aduse de acesta tuturor celor care, într-un fel sau altul, au fost obiectul spurcăciunilor acestui rahat roşu al unei Românii medievale.

Trecând pe alt plan, eliberarea ţigănuşului Dan Diaconescu a dus OTV-ul pe culmile delirului. Nici Ceauşescu n-a avut atâta lins în fund, ca acest găinar care se crede salvatorul României. Ce mai contează pentru poporul analfabet şi ţiganizat al OTV-ului că Diaconescu este anchetat penal (adică un posibil infractor) sau că nu ajunge cineva după gratii chiar complet nevinovat. Iar o culme a absurdului şi ridicolului a fost prezentarea lui Diaconescu intrând în OTV pe muzica formaţiei Queen (Freddie Mercury – We Are The Champions), într-o televiziune promotoare de manele-jeg. Este şi Dan Diaconescu un campion, dar un campion al ţigănizării României. Să fie minoritari românii talentaţi, harnici, inteligenţi, neţiganizaţi?


27 iunie 2010

România sub ocupaţia baronilor pesedişti


Este ciudat că o parte a populaţiei României crede în continuare că în această ţară se poate trăi bine fără să se muncească eficient, cu o corupţie cvasiprezentă, cu o selecţie a valorilor îndoielnică, cu televiziuni care promovează tot ce este mai urât într-o societate (certuri, scandaluri, ţigăneli etc) precum OTV-ul. Recent, într-un scenariu (?) la o emisiune pe “Prima TV” (“Părinţi versus copii” pe numele ei, cred) un elev, absolvent al clasei a VIII-a, este întrebat ce note a luat la Evaluarea naţională. “La mate am luat 6, deoarece am avut colegi de la care să copii (sîc!)” a afirmat cel promovat de o televiziune cu pretenţii, dintr-o ţară cu un imn naţional intonat multă vreme, poate şi astăzi, într-un cor de fluierături şi scandări de genul “Ţiganii! Ţiganii!” pe stadioanele lumii civilizate. Ce se înţelege din scenariul prezentat de “Prima TV”? La Evaluarea naţională se poate copia. Ciudat este că toată lumea ştie şi nimeni nu face nimic. Doar legile sunt pentru fraieri în această ţară, băieţii deştepţi se antrenaeză de pe băncile şcolii (nu aşa cum îşi imaginaeză ‘ziariştii’ mogulilor Vîntu şi Voiculescu că apar, aşa, din senin).

Dar să revenim. Se numeşte Marian Oprişan, baron pesedist din provincia europeană Vrancea. A absolvit Liceul nr.5 (industrial) Focşani, ulterior încercând să-şi continue studiile la particulara ‘Petre Andrei’, instituţie de învăţământ implicată într-un imens scandal al diplomelor false. În declaraţia de avere, postată pe site-ul CJ Vrancea, datată 15.06.2009 (oare declaraţiile de avere nu trebuie reactualizate? chiar în ţara aceasta nu te întreabă nimeni nimic?), Marian Oprişan pare cel mai sărac politician. Deşi trăieşte într-un lux descris pe larg de presa locală, declaraţia de avere este cu rubrici goale. În afara câtorva bunuri, Oprişan, nefiind fraier, nu şi-a trecut altceva în declaraţia de avere. La un moment dat, presa a semnalat că a fost turnător la Securitatea comunistă.

Dar ce făcea acest baron roşu în 2009? “Academia Caţavencu” (nr.8/2009) ne informează ce preocupări ‘nobile’ avea acest fost ‘sculer-matriţer’. Astfel, odată cu intrarea pesediştilor la guvernare, Orişan trage sfori în partid pentru ca soţii judecătoarelor din Vrancea să primească funcţii înalte. Într-o Românie cu politicieni de rahat şi o justiţie de cacao, Oprişan aducea combinaţia mortală pentru România, în judeţul în care este tătuc. Iulian Matache, soţul preşedintei Judecătoriei Focşani, Daniela Matache, este numit secretar de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale; Vasile Pintilie, soţul judecătoarei Dorina Pintilie (secţia civilă a Judecătoriei Focşani) este numit director la Apele Române; Gică Duţă, soţul judecătoarei Silvia Duţă (secţia contencios a Tribunalului Focşani) este numit subsecretar de stat în Ministerul Agriculturii etc. Şi acum să ne imaginăm că Marian Oprişan comite vreo ilegalitate în regiunea europeană Vrancea. Firesc, dosarele ajung la doamnele judecătoare, iar fraierii de cetăţeni obişnuiţi vor aştepta în zadar aplicarea acelui articol din Constituţia României cu ‘toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii’. Numai că Oprişan a fost, este şi va fi (?) mai egal decât egalii României.


25 iunie 2010

Cum a murit Marin Preda


Înainte de 1989, Marin Preda era unul din scriitorii de succes, mai ales pentru micile ‘şopârle’ strecurate în cărţile sale, tolerate se pare de cenzura comunistă. Despre moartea lui Marin Preda s-a discutat mult în anii ’80 ai secolului trecut, mulţi afirmând că a fost ucis de Securitate sau de alte forţe oculte. Scriitorul Ştefan Agopian povesteşte în “Academia Caţavencu” (nr.8/2009) cum a murit Marin Preda.

“Despre moartea lui Marin Preda s-a speculat enorm şi nu puţini au fost cei care erau siguri că fusese omorât. Publicase romanul “Cel mai iubit dintre pământeni” în februarie 1980 şi în mai era mort. Romanul avea un succes nebun şi, cum ataca regimul comunist (perioada Dej, desigur), mulţi s-au gândit că Securitatea îi venise de hac. Alţii, mai subtili, au insinuat că mai mulţi scriitori, invidioşi, desigur, l-au împins să bea mai mult decât ar fi fost cazul, ceea ce i-a provocat moartea. În realitate, lucrurile stau în mare cam aşa: pe 15 mai, Marin Preda a mâncat în oraş, probabil cu Mircea Dinescu, cu care era prieten. Au mâncat şi au băut moderat. După aceea, Marin Preda s-a despărţit de Dinescu şi s-a întors la editură să-şi ia nişte lucruri. Se pare că la editură a băut ceva tărie, whisky probabil. Pe urmă a plecat la Mogoşoaia, cu un taxi. La Mogoşoaia era o casă de creaţie a scriitorilor, unde Preda obişnuia să scrie şi avea o cameră închiriată permanent. Adevărul e că scriitorii megeau la Mogoşoaia nu neapărat ca să scrie, ci mai mult ca să bea şi să trăncănească. Erau şi dintre aceia care scriau, acolo îşi scrisese Marin Preda ultimul roman, dar în seara aceea s-a dus mai mult ca sigur ca să bea. Mogoşoaia mai era şi un loc de refugiu pentru scriitorii fugiţi de acasă cu amantele (iubitele) lor. Nu era cazul lui Marin Preda. Mai mult ca sigur a mers la Mogoşoaia ca să bea, ceea ce a şi făcut. S-a dus întins la restaurant şi acolo a dat peste criticul Lucian Raicu, care sărbătorea ziua de naştere a soţiei sale, prozatoarea Sonia Larian. La masă mai erau şi alţi invitaţi. Preda a fost poftit la masă şi s-a apucat de băut. După o vreme a zis că se duce la culcare. Nimeni nu ştie ce-o fi făcut în cameră, probabil c-a dormit. Noaptea târziu a reapărut în restaurant şi a dat din nou peste petrecăreţii cu care băuse mai devreme. A cerut vodcă şi a băut dintr-o răsuflare un pahar de 200 de grame. S-a îmbătat instantaneu şi a fost cărat în cameră. A fost găsit mort a doua zi dimineaţa. Vărsase în somn şi se sufocase în propria lui vărsătură. În august ar fi împlinit 58 de ani. Ştiu povestea de la poetul Virgil Mazilescu, care fusese în noaptea aia acolo, la masa cu pricina.”


24 iunie 2010

“Nulităţile” guvernului Boc


De ce oare România este singura ţară din UE care exportă infractori? Tot guvernul Boc este vinovat şi pentru acest fapt foarte grav pentru o ţară? Evident că nu, iar cauzele actualei stări de lucruri trebuie căutate în altă parte. În principal ar fi trei factori care conduc la mocirla morală din România şi, de aici, la criza economică, mult mai accentuată decât în alte ţări din UE.

În primul rând, ar fi absenţa unui creştinism autentic în România. Credeţi, oare, că Biserica Ortodoxă transmite spiritul viu al Evangheliilor în viaţa românilor? Dacă ar fi aşa, de unde atâtea crime, violuri şi hoţii zilnice în România? Biserica Ortodoxă este doar o spoială de credinţă, care se ocupă mai mult de cei morţi, 1001 de sfinţi care-ţi iau ochii sufletului de la esenţa creştinismului, Decalogul şi jertfa lui Hristos. Dacă se face religie în şcoli, care este efectul? Este România mai morală decât în perioada atee comunistă? Evident că nu. Mai mult, acele ore de religie sunt formale, multe ore nu se fac, deşi împotrivirea clerului la scoaterea acestor ore din programa şcolară este maximă. Cred că religia trebuie studiată la biserică, dacă se doreşte dezvoltarea laturii religioase ale unui individ. De ce populimea să plătească pentru ceva care oricum nu se face, deşi foarte bine ar putea deveni o problemă internă a fiecărui cult. Parcă statul român este un stat laic, dar, vorba presei franceze, în România demagogia religioasă încă mai produce voturi.

În al doilea rând, ar fi şcoala, populată de tot soiul de nulităţi intelectuale, cu un orizont îngust, mulţi dintre ei încremeniţi în proiectul bolşevic de interpretare a lumii şi vieţii. Ne amuzăm copios de ‘succesurile’ EBA-ei, dar ce spuneţi de profesori care stâlcesc limba română? Nu este aceasta cu mult mai grav? Când te numeşti Lazăr Traianiţa, fostă profesoară de limba şi literatura română (???) de pe aici, care zeci de ani se exprima de genul “Copie, măi copile!”, pe când corect este ‘copiază’, mai are învăţământul vreo legătură cu latura ştiinţifică a unei discipline? Credeţi că, printre aşa-zişii intelectuali de pe aici, analfabetismul lui Becali este condamnat? Nu, dimpotrivă are adepţi printre ‘luminaţii’ poporului. Este înjurat, însă, Funeriu. Câţi ştiu că actualul ministru al Educaţiei a fost olimpic internaţional la chimie, a fugit în 1987 în Franţa, unde a cerut azil politic, avea doar 17 ani, unde şi-a făcut studiile, pe care le-a continuat în Germania, dupa 1989, unde a fost ‘Marie Curie Excellence Team Leader (“Academia Caţavencu”, nr.8/2009), ‘technical University München’ (universitatea clasată pe prima poziţie în Germania)? Foarte puţini, pentru ţaţa Marghioala, din cartierul Balta Albă, acestea nu sunt relevante. Statul pe care-l înjură zilnic trebuie să-i dea salariu, indiferent dacă în România se munceşte sau nu, indiferent dacă modelul educaţional pe care-l slujeşte stimabila este bun sau trebuie schimbat. Să-i dăm lui Funeriu cu tifla, c-aşa merită dacă întri în cocina ‘morală’ din România şi, în acelaşi timp, să căscăm gura, o noapte întreagă, la ţigănelile de la OTV.

În al treilea rând, ar fi absenţa respectului faţă de lege. Cum în România legea este o barieră pentru fraieri, cultura respectului legii nu o au românaşii. De la ziarişti care nu dau doi bani pe prevederile legale, ale CNA-ului, şi până la cei care distrug bunurile comunităţii, inclusiv cele care asigură securitatea oamenilor (semne de circulaţie, cabluri CFR etc), aceste grupuri dau un procent îngrijorător de mare din populaţia ţării. Să blochezi drumul public atunci când ai chef, să arunci pe drumurile publice cioburi de sticlă (cum se întâmplă pe aici), să arunci gunoaiele oriunde, să dai muzica la maxim pe drumurile publice, să furi pietrişul de pe drumurile publice (cum se întâmplă pe aici de 20 de ani) sunt dovezi, nu-i aşa, că guvernul Boc este incompetent, iar orice încercare a autorităţilor de a face ordine înseamnă o nouă încercare a lui Băsescu de a introduce dictatura în România. Faptul că Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac şantajau ANI este o faţă a normalităţii în România. Mai jos sunt înregistrările audio ale activităţii ‘marilor ziarişti’ Stănescu şi Chirieac (se ascultă de sus în jos, fiind în ordinea: partea I, partea a II-a, …)





















































































23 iunie 2010

Ultima soluţie: un hard extern sau un USB flash drive


În cazul unui calculator virusat, care te lasă cu ochii-n soare tocmai când ai mai mare nevoie de el, o soluţie ar fi conectarea acestuia la un hard extern sau la un USB flash drive pe care aţi instalat în prealabil soluţii de securitate portabile. Existau prin 2009, de exemplu, hard extern de 200GB (Western Digital, USB 2.0, 5.400 rpm) de 560 RON sau stick de 8 GB (Corsair Flash Voyager, 13 MB/s) la 112 RON, pe la magazinele online.

Dacă vreţi să vă confecţionaţi un astfel de hard, o variantă ar fi să intraţi pe http://portableapps.com/. Aici locuieşte o comunitate întreagă de utilizatori şi dezvoltatori de soft care lucrează tot timpul la diverse proiecte. Unul dintre cele mai utile proiecte ar putea fi PortableApps Suite. Suita respectivă include aşa: Mozilla Firefox (web browser), Mozilla Thunderbird (client de mail), ClamWin (antivirus), Pidgin (instant messenger), OpenOffice, Sumatra PDF (PDF reader), CoolPlayer (audio player) şi alte câteva. Toate portabile şi freeware. Varianta full a suitei, cu toate cele de mai sus instalate pe hard-ul extern, se duce undeva spre 1 GB spaţiu ocupat. Ceea ce nu este chiar o mare problemă.


22 iunie 2010

File din isteria comunismului românesc (IV)


Aşa cum puteam citi pe toate gardurile înainte de ’89, PCR-ul a intrat în ilegalitate în 1924. Adevărul e că n-a intrat de bunăvoie, ci a fost băgat cu forţa datorită celebrei legi a persoanelor juridice date de liberalul Gheorghe Mîrzescu, prin care se scoteau în afara legii toate organizaţiile extremiste. Motivul principal al dezbaterii publice care a dus în final la scoaterea din scenă a comuniştilor a fost acţiunea teroristă de la Tatar Bunar. Povestea e simplă şi prefigurează la nivel mic tipul de acţiune URSS-istă prin care bolşevicii au exportat mai târziu comunism la tot cartierul, din America Latină până la statele bananiere din Africa. Aşadar, într-un sat din sudul Basarabiei, o bandă de agenţi ai GRU (serviciu secret sovietic din acea perioadă, n.m.), agitatori locali, simpatizanţi ai bolşevicilor şi bandiţi de ocazie, angajaţi cu simbrie, au năvălit cu mitraliere şi pistoale şi au omorât la nimereală jandarmi, pe şeful oficiului poştal şi alţi reprezentanţi ai autorităţilor sau simpatizanţi ai partidelor politice. Apoi, după ce au semănat spaimă şi haos, s-au retras la fel de fantomatic precum apăruseră, lăsând în urmă vorbe cum că cei năpăstuiţi ar fi fraternizat cu bandiţii, că Basarabia e pământ sovietic şi că Armata Roşie e pe drum, gata să pună cizma peste graniţă. Reacţia statului roman a fost fermă: arestarea tuturor agitatorilor bolşevici din Basarabia şi scoaterea în afara legii a PCR. În acel moment, în fruntea partidului a fost montat Elek Köblös (i se mai spunea când Balthazar, când Bădulescu), ales la Congresul al III-lea de la Viena; a condus până în 1927. O conducere destul de agitată, fiind un tip orgolios şi excesiv de conflictual, fire de ungur, ce să-i faci! Cel mai tare s-a luat în gură cu Marcel Pauker, soţul Anei, una din vocile cele mai expresive ale comunismului românesc. Strâns cu uşa, Köblös tăiat-o la ruşi, unde nu i-a mers bine deloc. În 1928 e acuzat de troţkism şi băgat la zdup pentru o perioadă scurtă, dar nouă ani mai târziu reintră în puşcărie tot pe motive de deviaţionism şi Stalin nu-l mai iartă, ba chiar îl recompensează cu un glonte în ceafă la celebra închisoare Lubianka. Toată această viermuială din perioada interbelică a PCR, în care evrei, unguri, bulgari şi câţiva români se ceartă ca chiorii, acuzându-se ba de colaborare cu Siguranţa şi trădare, ba de lipsă de hotărâre revoluţionară, vine din faptul că băieţii trăiau într-o sectă pseudoteroristă a cărei viaţă internă era mai degrabă una externă. Fiind practic inexistent în viaţa politică a României înainte de scoaterea în ilegalitate, PCR era, de fapt, o celulă bolşevică în care se amestecau pe criterii ideologice intelectuali idealişti, sărăntoci, muncitori necalificaţi, sindicalişti extremişti şi calfe, într-o ierarhie cât se poate de efemeră, aranjată de fiecare dată de ifosele sau interesele circumstanţiale ale Kominternului sau ale boşilor moscoviţi. Această lipsă de anvergură a comuniştilor români, lipsa lor de relevanţă pentru mase, faptul că în toată perioada interbelică n-au fost altceva decât o mână de terorişti fanatizaţi în slujba Moscovei a fost, poate, una din cauzele profunde ale apariţiei inserţiei naţionaliste în stalinismul lui Dej şi apoi al lui Ceauşescu.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.7/2009 (autor Alin Ionescu).

21 iunie 2010

Lecţia de socialism


Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat
vreodata pe cineva la examen, dar, odata a picat o grupa intreaga.
Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar
trebui sa fie sarac si nimeni bogat, toata lumea EGALA !


Profesorul le-a spus :
"OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului.


Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi
nota, astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi nota A."
Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit un B.
Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat
mai putin au fost bucurosi.


Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au
invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si
ei vor o "pomana", asa incat si ei au studiat mai putin.
Media celui de-al doilea test a fost D !
Nimeni nu mai era fericit.
Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost F (picat) !


Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile,
ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.


Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a
spus ca socialismul ar fi picat in final deoarece, atunci cand recompensa
este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand
statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa
aiba succes.
Nu putea fi o explicatie mai simpla.
Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul:

"Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara
libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta,
trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a
muncit.
Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva.
Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca
cealalta jumatate va avea grija de ea, si cand jumatatea care a muncit
realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor,
atunci, prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.
Nu poti multiplica bogatia divizand-o."


Preluat de pe http://pamantcusare.blogspot.com/.

20 iunie 2010

Cum sug mogulii de la stat, deşi-l înjură în fiecare zi


În ultimii ani, două nume apar în foarte multe locuri şi în foarte multe ocazii: Dan Voiculescu şi Sorin Ovidiu Vîntu. Multimilionari în euro, adică unii dintre cei mai bogaţi oameni din România. Ce au făcut aceştia pentru a merita banii? Au inventat un nou sistem de operare? Au adus în România prosperitate şi civilizaţie? Nimic din toate acestea. Răspunsul mult simplificat ar fi: au furat (cu şi fără ghilimele). Sorin Ovidiu Vîntu, un biet handicapat înconjurat de foşti securişti bolşevici, pe post de ‘consultanţi financiari’ (= hoţi ai avuţiei naţionale), a fost cel care şi-a însuşit banii depunătorilot la FNI (Fondul Naţional de Investiţii), distrugând familii şi destine. Dan Voiculescu, nababul ‘Epocii de Aur', s-a ocupat, înainte de 1989, de comerţul exterior, controlat de securişti. În aceste condiţii, securistul Dan Voiculescu avea acces la banii puşi de securişti deoparte, fie pentru dictator, fie pentru ei înşişi, banii care proveneau, în principal din vânzările de arme ţărilor din lumea a treia, şi nu numai, bani folosiţi, uneori, în atentate teroriste organizate de dictatura comunistă în lumea liberă sau pentru acţiuni de spionaj, alături de alte ţări din lagărul sovietic. După 1989, Dan Voiculescu, prin tot soiul de firme, gen ‘Crescent’, reuşeşte să spele banii luaţi din conturile securităţii comuniste, profitând de perioada tulbure de după Revoluţie. Aşa apare imperiul media al numitului Dan ‘Felix’ Voiculescu, dovedit de către CNSAS ca securist ce a făcut, înainte de 1989, poliţie politică. În prezent, aceştia pozează în filantropi, dar să nu uităm că, şi în Columbia, un mare traficant de droguri a clădit din temelii un oraş, la baza căruia stau vieţile tinerilor ucişi de drogurile aduse de respectivul traficant.

Astăzi, deşi înjură zilnic statul român şi pe ‘dictatorul’ Băsescu, prin posturile lor de televiziune, mogulii Dan Voiculescu şi Sorin Ovidiu Vîntu sug în continuare de la stat. Astfel, în 2008, Transelectrica, companie de stat, care are monopol pe transportul energiei electrice, a resimţit o nevoie acută de a cumpăra servicii de publicitate în valoare de 1,42 de milioane de euro (“Academia Caţavencu”, nr.6/2009). Adică Gigel, din Fundu’ Moldovei, trebuie să ştie ce face Transelectrica, care, oricum, deţine monopolul pe piaţă (nu are firme rivale). Firma de publicitate care a câştigat contractul, Media Consulta, a hotărât să-şi prezinte materialele pe două dintre Antene (2 şi 3), precum şi în alte publicaţii ale trustului lui Dan Voiculescu (Intact): “Jurnalul naţional” şi “Săptămâna financiară”. De asemenea, Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare (RAAN) încheie în 2008 contracte pentru servicii de promovare a imaginii, doar trebuie să ştie Dorel din Fundu’ Olteniei cum se îmbogăţeşte uraniul. Reclama ajunge la revistele “Felicia” şi “Financiarul”, ambele aparţinând familiei Voiculescu.

În prezent, companiile de stat nu mai oferă bani pentru reclame televiziunilor mogulilor. Este şi aceasta o explicaţie a campaniei virulente, duse de respectivele televiziuni, de denigrare şi împroşcare cu noroi a membrilor Guvernului, care au hotărât să ia din caşcavalul mogulilor. Oricum, banii pentru conturile lui Vîntu şi Voiculescu erau plătiţi de populimea care le admiră circul din fiecare seară.


19 iunie 2010

Despre un pesedist ‘sărac’ şi averea sa ‘micuţă’ şi ‘muncită’


Probabil că de deputatul Gheorghe Antochi n-au auzit foarte mulţi. Şi este păcat să fie aşa, din moment ce, vorba unui ‘ziarist’ de la (i)Realitatea, pensionarii votanţi de neocomunişti ‘mor de foame’. Şi chiar dacă electoratul pesedist are probleme, aleşii ‘boborului’ pesedist au averi imense. Hai să-i numărăm leii şi euroii tovarăşului Gheorghe Antochi, din declaraţia de avere depusă la Camera Deputaţilor.

La ‘Bunuri imobile’, parlamentarul are în proprietate 1350 m2 de teren intravilan, în Bacău, obţinut prin cumpărare. La ‘Valoarea de impozitare’, stimabilul nu trece nici o sumă (scrie ‘impozabil’), doar pe parlamentari îi doare undeva de legile ţării. Pe lângă acesta, mai deţine: 12.816 mp în Voluntari (intravilan), 14.563 mp în Bacău (agricol), 23.818 mp în com. Sarata, jud. Bacău (agricol), 12.600 mp în comuna Hudeşti, jud. Botoşani (agricol), 8.200 mp în com. Havîrna, jud. Botoşani (agricol), 15.800 mp în comuna Botoşana, jud. Suceava (agricol), 7.500 mp în comuna Botoşana, jud. Suceava (intravilan). La nici unul din aceste terenuri nu a declarat valoarea de impozitare. Dacă adunăm obţinem 21.666 mp (peste 2 ha) teren intravilan şi 74.981 mp (aproape 7,5 ha) teren agricol.

La ‘Cladiri’, toavarăşul Antochi posedă: un apartament în Bacău (128,13 mp) în valoare de 175.438,56 RON (peste 1,75 miliarde de lei vechi); un spaţiu comercial (de producţie) în Valea Albă (loc., str.?) Bacău în valoare de 87.858,43 RON; un alt spaţiu comercial (de producţie) în L. Patrăşcanu (loc., str.?) Bacău (comuniştii dau în continuare nume de localităţi şi/sau străzi în România) în valoare de 38.823,41 RON; o casă de locuit (310 mp, adică o vilă) în Voluntari în valoare de 1.038.622 RON (peste 10 miliarde de lei vechi). Dacă adunăm, obţinem 1.340.742,4 RON, adică aproape 13 miliarde şi jumătate de lei vechi. Păi, să nu-i plângi, la suma aceasta, pe pensionarii care o duc greu.

Mai deţine, stimabilul, ‘tablori şi icoane’ în valoare de 6.000 de euro (aproximativ 25.200 RON).

La ‘Active financiare’, deputatul deţine: 318.276 RON şi 8.042 euro (aproximativ) la BRD Bacău; 4.791.474 RON şi 5.125 euro (aproximativ) la Credit Europe Bank Bacău; 1.147.446 RON şi 20.567 euro (aproximativ) la Bank Leumi Bacău; 11.558 euro la Alpha Bank Bacău. Mai deţine acţiuni sau părţi sociale în societăţi comerciale astfel: 10.926.700 RON (aproximativ) la SC Agricola Internaţional Bacău, 957.000 RON la SC Aicbac SA Bacău, 1.000 RON la SC Adacom SRL Bacău, 5.000 RON la Agriconstruct SRL Bacău, 34.000 RON la SC Conagra SA Bacău, 950 RON la CBA Moldova SRL Bacău, 52.608 RON la SC Dobrogea Constanţa, 73.340 RON la Eco Sort Recycling Bacău, 186.300 RON la SC Europrod SA Bacău, 5.775.500 RON la Agricola Internaţional Bacău, 688.624 RON şi 45.000 euro la Adacom SRL Bacău. Dacă adunăm toate aceste sume obţinem 24.958.218 RON (aproape 250 de miliarde de lei vechi) şi 33.779 euro. Se câştigă bine în PSD (partidul “săracilor şi cinstiţilor”).

Cum declaraţia de avere este ceva mai veche, din aceasta s-ar deduce că, înainte de a intra în Parlament, deputatul avea pensie (41.976 RON, aproximativ 3.500 RON lunar, adică 35 de milioane lei vechi pe lună), dar şi lucra, fiind angajat la SC Agricola Internaţional SA Bacău, de unde încasa un salariu de 109.916 RON anual, adică 27.479 RON lunar (peste 274 milioane lei vechi pe lună). La acestea se adaugă indemnizaţiile din Consiliul de Administraţie al SC Agricola Internaţional SA Bacău de 70.988 RON anual, adică 17.747 RON lunar (peste 177 milioane de lei vechi pe lună). Alte venituri le obţine din chirie, 12.600 RON anual, peste 1.000 RON lunar (peste 10 milioane de lei vechi lunar). Adunând toate sumele, realizăm că tovarăşul Gheorghe Antochi avea în 2008, înainte de a intra în Parlament, un venit lunar de 49.726 RON, adică aproape 500 de milioane de lei vechi. Şi aceasta fără a lua în considerare veniturile soţiei, la rândul ei pensionară cu 18.144 RON anual, 1512 RON lunar (peste 15 milioane lei vechi), plus venitul obţinut de aceeaşi soţie, prin intermediul unui cabinet medical, 36.647 RON anual, 3.054 RON (aproximativ) lunar (peste 30 de milioane de lei vechi pe lună).

La pesedistul Antochi îţi vine greu să-i numeri toate conturile, acţiunile, vilele şi celelalte. Această declaraţie de avere este încă o doavadă de ‘moralitate’ a pesediştilor, cei care şi-au împărţit avuţia României.


18 iunie 2010

Deşi atacă dur guvernul la televizor, parlamentarii cheltuiesc ‘la negru’ 6.000.000 de euro anual


Şase milioane de euro se pierd, anual, în buzunarele parlamentarilor români, cu titlu de ‘cheltuieli’. Pentru aceste ‘cheltuieli’, însă, parlamentarii nu aduc nici un fel de documente justificative, ci doar declară pe propria răspundere că au folosit banii pentru cabinetele lor parlamentare. Atenţie, e vorba de bani primiţi de deputaţi şi senatori (în jur de o sută de milioane de lei vechi de fiecare, lunar) peste salariu şi cheltuielile de masă, cazare şi transport asigurate, oricum, de Parlament (scria Alexandru Cristorian, în “Academia Caţavencu”, nr.7/2009).

Suma forfetară e făcută-n buzunare să dispară

În lumea reală din România în care trăim cu toţii, dacă vrei să decontezi ceva – până şi o călătorie cu autobuzul, trenul sau maşina timpului, ori piftia de pui de crocodil consumată în vreo delegaţie la Vaslui – ai nevoie de documente justificative. Adică trebuie să-i demonstrezi celui care îţi decontează o anumită cheltuială că tu chiar ai efectuat cheltuiala respectivă. Cum demonstrezi? Există chitanţe, facturi, bonuri fiscale sau alte documente justificative.
La Parlament, însă, nu e aşa, parlamentarii sunt deasupra muritorilor şi cheltuitorilor de rând. Prin lege, fiecare deputat şi senator, primeşte lunar o ‘sumă forfetară’ destinată acoperirii cheltuielilor pe care aleşii le au cu cabinetele parlamentare din teritoriu. Este vorba de 105 milioane de lei brut, adică vreo 90 ‘în mână’. Tot prin lege, parlamentarii au primit libertatea ca pentru 46% din suma forfetară
să NU prezinte documente justificative! Adică nu au obligaţia să aducă chitanţe, bonuri, facturi, contracte etc. La un calcul scurt reiese că, lunar, un parlamentar poate să cheltuiască la negru 46% din 90 de milioane de lei vechi, adică în jur de 42 de milioane de lei vechi. O mie de euro. Pentru 471 de parlamentari, anual, suma nejustificată ajunge la aproape 6.000.000 (şase milioane) de euro.

Obrazul gros cu cheltuială falsă se ţine

De ce dracu’ s-a gândit Parlamentul, întreţinut cu bani de la buget, de la populime, că nu vrea să ştie dacă aproape şase milioane de euro anual se cheltuiesc în interesul democraţiei sau întră, pur şi simplu, în buzunarele politicienilor?!? Păi, pentru că banii ăia chiar intră în buzunarele politicienilor. Aşa, ca o măruntă ciupeală lunară. Vă vom demonstra acest lucru, adică o să vă arătăm că, de fapt, cei 90 de milioane de lei vechi în mână reprezintă, oricum, o sumă exagerat de mare în raport cu nevoile unui cabinet parlamentar.
Pentru că, în cea mai mare parte, aleşii neamului (atenţie, vorbim de cazul în care aceştia chiar au un cabinet parlamentar, că uneori nu se obosesc să şi-l deschidă) folosesc pentru cabinet fie sediul partidului, fie un spaţiu pus la dispoziţie de autorităţile locale, pentru activităţile cabinetului parlamentar. Or, în aceste condiţii, chiriile sunt de regulă de maximum două-trei sute de lei noi. Deci de-a dreptul derizoriu, în comparaţie cu cât plătesc, spre exemplu, şase studenţi înghesuiţi într-un apartament cu trei camere într-un oraş precum Bucureşti, Cluj sau Timişoara. Ia să vedem ce cheltuieli mai sunt la cabinetele astea: cei mai mulţi parlamentari au unul, maxim doi angajaţi, şi aceia pe post de consilier ori secretară, deci nici măcar şofer, pentru că maşinile primite de la Parlament şi le conduc, în cele mai multe cazuri, singuri.

Lege relaxată doar pentru deputaţi şi senatori

În caz că vă întrebaţi cum s-a ajuns la această situaţie, ei bine, treaba este la fel de simplă pe cât e de imorală. Mai exact, parlamentarii au votat o lege prin care şi-au stabilit statutul, dar şi multele drepturi şi puţinele obligaţii. Prin această lege au delegat birourilor permanente ale celor două Camere puterea de a da nişte legi mai mici, care nu mai trebuie să treacă prin comisii ori plen, nu sunt dezbătute şi nu pot fi atacate pe motiv de neconstituţionalitate şi care-i afectează doar pe ei, pe parlamentari. Mai exact, au stabilit că modul de cheltuire şi justificare a sumei forfetare va fi făcută prin hotărâre a celor două birouri. Iar acestea, la rândul lor, a hotărât că pentru justificarea a jumătate din sumă este suficientă o simplă semnătură, adică o declaraţie pe proprie răspundere.

Adevăratele cheltuieli (mici) ale unui birou parlamentar

Lunar, un birou parlamentar din teritoriu are următoarele cheltuieli*:
- o secretară (10 milioane de lei vechi salariu);
- un şofer (10 milioane de lei vechi);
- un consilier (10 milioane de lei vechi);
- chiria pentru sediu (5 milioane de lei vechi);
- cheltuieli de întreţinere plus consumabile (5 milioane de lei vechi);
- cheltuieli de protocol (3 milioane de lei vechi).
Total 38 de milioane, adică cu mai puţin de jumătate din suma forfetară (90 de milioane), orice parlamentar s-ar descurca bine-mersi.
*Sumele sunt orientative, decente şi, din păcate, exagerat de mari în raport cu realitatea.

De ce nu are nevoie parlamentarul de sumă forfetară

Pentru că, odată ales, orice parlamentar nu trebuie să-şi mai facă griji pentru ceva. Totul este platit. De exemplu:
- cazarea (cât timp e la Bucureşti) e asigurată (fie hotel, fie bani pentru chirie, 25 de milioane de lei vechi lunar);
- diurna, în valoare de 2% din indemnizaţie (aproximativ 100 RON);
- cheltuielile de protocol – asigurate de Cameră şi Senat pentru comisiile din care parlamentarul face parte;
- transportul (când se deplasează înspre şi dinspre circumscripţiile electorale): parlamentarul beneficiază de decontarea contravalorii a 7,5 litri pentru fiecare sută de kilometri parcurşi sau decontarea biletelor de avion. De asemenea, pentru deplasările dintr-o localitate în alta, în cadrul circumscripţiei, beneficiază de aceeaşi diurnă şi decontarea cazării. În plus, pe durata mandatului beneficiază de gratuitate pe orice mijloc de transport pe o rută internă, la avion, tren, vapor, indiferent de scopul şi natura deplasării.
Cu alte cuvinte, orice ar face parlamentarul, statul plateşte. Ceea ce face ca suma forfetară să devină cel puţin un bacşiş, dacă nu furtişag de-a dreptul.


17 iunie 2010

File din isteria comunismului românesc (III)


Poate e o ironie a istoriei, poate doar o coincidenţă tâmpită, în orice caz, dacă ultimul secretar general al PCR (Partidul Comunist Român) a fost un cizmar, primul a fost plăpumar. Şi culmea, avea şi o pantofărie. Gheorghe Cristescu a fost un personaj cu oarecare popularitate la începutul anilor ’20, nu atât ca şef al comuniştilor, între 1921 şi 1924, cât mai ales ca guguştiuc populist, orator cu oarecare anvergură, băgător de seamă pe la ministere, pe la chermezele politice mai mult sau mai puţin simandicoase şi, nu în ultimul rând, ca parlamentar al Partidului Socialist. Băiat deştept din născare, Cristescu avea vocaţia colportajului şi harul cameleonismului social. Pornise realmente de la o plăpumărie, undeva în strada Sfinţilor, pe lângă Armenească, şi apoi, amestecând în mod curajos activitatea revoluţionară cu mişmaşul, ajunsese să stângă un pic de cheag. Mulţi dintre fanaticii săi colegi, Marcel Pauker, de exemplu – soţul celebrei Ane -, l-au considerat un opportunist şi un poltroon. Dar acuzaţia de opportunism era la ordinea zilei în acele vremuri, mai tulburi ca mustul pus la fiert. Cristescu ajunsese în mişcarea comunistă pe mâna lui Racovski, căruia i-a organizat o perioadă gărzile de corp şi l-a ajutat în operaţiuni financiare. I-a fost ca un dulău, care mârâia la orice s-ar fi apropiat de guru, dar care nici nu ezita, la o adică, să-şi mai îngroape câte un os pentru uzul personal. A făcut ocazional puşcărie, o dată în 1909, când a fost arestat împreună cu Panait Istrati. E arestat în 1921, imediat după votul afilierii la Komintern a PCR, împreună cu alţi vreo trei sute de proaspeţi comunişti, şi profită de ocazia procesului pentru a interpreta, la tribunal, rolul eroului comunist, sacrificându-se pe altarul clasei muncitoare. În 1922, după luni bune de audieri, martori aduşi să dea declaraţii şi atenţie din partea presei, Guvernul României acordă o amnistie generală a delictelor politice şi Cristescu scapă. Continuă să facă politică comunistă în registru minor, deşi e ales şef al partidului la congresul de la Ploieşti. Şi asta pentru că Moscova nu vede în el omul cu vocaţia acţiunii subversive, cu patima teroristului, ci doar un individ mediocre, înclinat către compromis şi aranjamente personale. Kominternul avea nevoie de eroi, iar Cristescu nu era decât un bufon marxist-leninist. Săpat de colegi, suspectat de boşii de la Komintern, e înlocuit în 1924, la al III-lea congres, de Elek Koblos, un tâmplar maghiar, pare-se cu mult mai hotărât decât el şi, în plus, agreat de ruşi. Totuşi, Cristescu-Plăpumaru revine fulgurant în viaţa României, în 1936, de data asta fără nici o legătură cu comunismul. Fiică-sa, Tita Cristescu, una dintre cele mai curtate şi mişto gagici din anii ’30, Miss România 1926, este găsită moartă în apartamentul ei, după o supradoză de cianură. Agitat din fire, Cristescu a făcut puţin tam-tam, dar s-a potolit rapid; îi rămăsese de pe urma Titei nişte milioane, bijuterii, marafeturi. A avut un ultim moment de glorie când, deshumat politic de Ceauşescu din motive tactic-naţionaliste, ca pe nişte moaşte ale comunismului neaoş, ţine un discurs la congresul al X-lea, din august 1969. Moare în 1973, iar astăzi oasele lui sunt bine-mersi la Bellu, în cavoul familiei.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.6/2009 (autor Alin Ionescu).

15 iunie 2010

România furată de baronii pesedişti


În ‘buna’ tradiţie a înaintaşilor din PCR (Partidul Comunist Român), neocomuniştii din PSD îşi iubesc ţara furând-o bucată cu bucată sau milion de euro după milion de euro. Iar dacă bolşevicii dinainte de 1989 au aservit ţara ruşilor, cei de azi doar o fură. De exemplu, Liviu Dragnea este prezent în fiecare seară pe la televiziunile lui Vîntu, pentru a explica ‘prostimii’ cum va face PSD-ul râuri de lapte şi miere în România. Ce nu spune acest politruc roşu este cum a făcut milioanele de euro pe care le posedă, sub diferite forme. Informaţii în acest sens găsim în “Academia Caţavencu” (nr.6/2009). Astfel, Liviu Dragnea este mare baron local pesedist al judeţului Teleorman. În acest judeţ, a prins două mandate de preşedinte de Consiliu Judeţean, calitate din care a obţinut, prin mijloace pur bolşevice, controlul firmei Tel-Drum, cea care se ocupă de asfaltarea drumurilor în judeţul Teleorman. Adică, firma Tel-Drum a fost privatizată pe nimic, deşi avea beneficii în calitate de firmă publică locală. Tovarăşul Dragnea însă nu s-a mulţumit doar cu furturile din România, ci a poftit şi la bani europeni. În 2003, drumul comunal care leagă comunele Viişoara de Vînători, cu o lungime de trei kilometri, a fost asfaltat printr-un program SAPARD, pe baza unei licitaţii publice, câştigată, evident, de firma lui Dragnea, Tel-Drum. În caietul de sarcini, în studiul de fezabilitate, dar mai ales în legislaţia în vigoare se specifică clar că în cazul unui astfel de drum “lăţimea platformei va avea 7 (şapte) metri”. Câţi metri credeţi că avea lăţimea drumului la recepţia lucrării, făcută cu mult fast de reprezentanţii Consiliului Judeţean Teleorman, unde naş era tovarăşul Dragnea? Ei bine, dragi tovarăşi şi ‘preteni’, cei care mai credeţi în cinstea şi corectitudinea pesediştilor, drumul avea lăţimea de 5 (cinci) metri şi ceva. Adică, mai mult de 1,5 metri au fost furaţi de firma lui Dragnea, cea care a executat lucrarea. Păi, nu merită aceşti ‘cinstiţi’ tovarăşi să guverneze România?

14 iunie 2010

Cum să le iei fraierilor banii şi voturile


Pentru sindicaliştii lu’ Peşte care se agită pe la Bucureşti, şi nu numai, avem o veste proastă: ce fac guvernanţii în Capitală face şi ‘boborul’ la nivel de ultim cătun din România. Pentru exemplificare, voi alege două personaje de pe aici, modele de gândire pe bază de şpăgi şi relaţii. Astfel, cea mai bogată familie din Tătărăşeni (un cătun de pe aici) are masculul consilier local din partea PSD (bogaţii care-i plâng pe săraci, dar nu fac nimic pentru a elimina corupţia aducătoare de sărăcie, ci doar o încurajează), tovarăşul fiind absolvent al şcolii de partid, evident comunist, o şcoală care l-a ajutat să se descurce în democraţia creată de comunişti, pentru comunişti. Se numeşte Marcel Clicinschi şi din propria vilă se văd perfect inegalităţile aduse, netam-nesam, de actualii guvernanţi. Stimabila sa consoartă, de o cultură şi o fineţe demne de o bucătăreasă de cazarmă, se consideră intelectuală. Iar în această calitate, ce partid credeţi că vota prin anii ’90? Păi, dragi tovarăşi şi ‘preteni’, vota PSM-ul (Partidul Socialist al Muncii) al tovarăşului Verdeţ, prim-ministru în dictatura comunistă. Acest PSM (un fel de PCR mai roşu decât PCR-ul normal, adică PSD-ul) nu avea, după cum se vede, doar votanţi care nu aveau de-o pâine sau intelectuali idealişti dornici s-o facă cu Marx, Lenin şi restul celor care populează acum Iadul, ci şi personaje bogate, cu latura intelectuală şubrezită sau lipsă de la data punerii în funcţiune. România azi este săracă, dar familia Cilinschi este bogată. Credeţi că l-a controlat cineva pe tovarăşul Clicinschi în privinţa banilor luaţi drept subvenţii pentru agricultură? După părerea mea, inspectorii financiari au adus prejudicii imense bugetului României, majoritatea sunt corupţi, mai primejdioşi decât Nuţu Cămătaru, de exemplu. Câţi au fost arestaţi? 0,0001% dintre cei care au luat şpăgi grase, trimiţând România la FMI după bani. Revenind la familia Clicinschi, aceasta cuprindea un al treilea membru al familiei, o fetiţă, Clicinschi Diana pe numele său. Ce poate face familia Clicinschi pentru fetiţa lor, în partea a doua.

Al doilea personaj al articolului se numeşte Ioan Stan. A fost numit în septembrie 2009 director cooordonator al Şcolii cu cl. I-VIII Havîrna (sau Havârna) pe criterii politice. Este absolvent al unui Institut Pedagogic de trei ani, un fel de şcoală profesională a învăţământului superior. Adică este profesor II, gradul ‘definitiv’. Deşi în respectivă şcoală existau profesori I, cu gradul didactic minim II, relaţiile domnului director au făcut legea. Doar nu suntem în Germania. Profesor de matematică fiind, Ioan Stan este bun şi la abureli. Astfel, abureşte suficient familia Clicinschi încât aceştia hotărăsc să-şi dea fiica să facă meditaţii cu stimabilul (în 2003). După un an de intense meditaţii, Clicinschi Diana obţine nota 8 (opt). O notă obţinută de alţi copii fără meditaţii sau alte abureli. Dar, nu-i aşa, reclama este sufletul comerţului. Într-un alt an şcolar (2005/2006), scenariul se repetă. Cea mai bună elevă a şcolii Tătărăşeni, din cl. a VIII-a, Maşala Andreea, apelează la acelaşi ‘eminent’ profesor Ioan Stan. Rezultatul? 7,70 nota obţinută. Nu merită dumnealui să fie director? Cam acestea ar fi calităţile profesionale ale domnului director. Trecem la alte ‘calităţi’ (pe aici sunt calităţi). Să presupunem că în comuna europeană Havîrna te supără cineva, nu contează cine. În acest caz, doar fraierii apelează la Poliţie sau la Justiţie. Iar domnul Ioan Stan nu e fraier. Dacă l-ai supărat, rişti să fii bătut în cel mai pur stil mafiot. Pentru a înţelege mai bine situaţia, trebuie precizat că, pe aici, toată lumea este rudă cu toată lumea, din ‘crema’ localităţii. Primarul este văr de-al nu-ştiu-câtelea cu Directorul şi amândoi fac legea. Ce poliţie, ce justiţie, găseşti câţiva fomişti sau ţigani (sunt şi aşa ceva pe aici) şi ţi-l aranjează pe respectivul mai ceva decât orice justiţie. Şi aceasta ca să reţii, odată pentru totdeauna, cine e cel mai iubit dintre pământeni pe aici. Aceasta-i România care trăieşte din ajutoare şi subvenţii, aceasta-i România care pretinde respect, aceasta-i România în care se moare cu poza lui Ilici în braţe, aceasta-i România unde nu contează ce ştii sau la ce eşti bun, ci contează ce relaţii ai.
13 iunie 2010

20 de ani de la capitularea României în faţa trupelor Securităţii comuniste


În decembrie 1989 am fost admiraţi de întrega lume. Capitalul de simpatie al României era imens în lumea civilizată. Inclusiv la Campionatul Mondial de fotbal din Italia (1990), în meciul cu URSS, arbitrul ne-a acordat un penalty absolut gratuit (era şi aceasta o dovadă de simpatie). Dar a venit ziua de 14 iunie 1990. Aduşi de securişti la Bucureşti, dirijaţi de aceştia, îndemnaţi de Ilici Iliescu, minerii din Valea Jiului aveau să aducă bezna izolării în România. Pentru mulţi tineri valoroşi ai acestei ţări viaţa lua sfârşit în acea lună de vară. Pentru alţii, bătuţi crunt, viitorul va însemna o lungă şi grea suferinţă. Deşi avea Poliţia şi Armata, tovarăşul Iliescu a instigat, în cel mai pur stil bolşevic, un grup social împotriva altui grup de români. De altfel, în anii ce vor urma, deviza “Dezbină şi stăpâneşte!” va fi crezul politrucului roşu, format la Moscova, Ion Iliescu. N-a plătit niciodată pentru faptele sale, deoarece în România nu există justiţie. În această ţară, există doar eroi anonimi care au crezut că pot schimba lumea în care trăiesc. În această ţară, 20 de ani politrucii bolşevici au făcut legea. Chiar dacă România era furată bucată cu bucată, foştii securişti îndemnau poporul să-l voteze pe Iliescu. Chiar dacă în România nu se investea nimic şi eram tot mai izolaţi, poporul continua să-l voteze pe Ilici. Şi chiar dacă România mergea spre nicăieri, vinovat nu este Ilici, ci acei inocenţi, ‘golani’, care au avut curajul să strige ‘Jos comunismul!’.

După evenimentele din iunie, americanii au reacţionat prompt, cerând lui Iliescu să respecte drepturile cetăţenilor săi. În Declaraţia Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii din 15 iunie 1990, publicată în România Liberă se cere retragerea grupărilor violente. „Acţiunile autorizate de preşedintele Iliescu şi guvernul său, din ultimele câteva zile, au lovit în inima democraţiei române. Atacuri organizate împotriva sediilor partidelor de opoziţie şi a ziarelor independente, şi atacurile împotriva personalităţilor politice care urmăreau ţeluri democratice prin mijloace paşnice, de către muncitorii chemaţi la Bucureşti de preşedintele Iliescu personal, ameninţă să readucă regimul autoritar în România”. Spre final, americanii ameninţă că vor retrage orice forme de ajutor: „În aşteptarea reinstaurării procesului democratizării, Statele Unite au hotărât să sisteze orice ajutoare economice neumanitare care ar fi putut fi acordate României”.

Urmarea mineriadei sângeroase din iunie 1990: foştii bolşevici au făcut ce au vrut în România, iar majoritatea membrilor elitelor intelectuale româneşti au emigrat.


12 iunie 2010

Cum îşi bat joc noii bolşevici de eroii Revoluţiei Române


“Dacă eşti cu adevărat Dumnezeu, eliberează-te şi coboară de pe cruce” îi spuneau fariseii lui Isus, aflat în agonia morţii. La fel astăzi, pentru românaşul verde cu tricolor totul, dar absolut totul este măsurabil în paraii pe care-i ai pentru a-ţi trăi anii amărâţi, în mizerie şi sunet de manele. Pentru mulţi de pe aici, şi nu numai, libertatea opiniei, accesul la informaţie, libera circulaţie etc. nu contează. Inclusiv pentru aşa-zişii intelectuali, aterizaţi în învăţământ de pe şantierele socialiste sau de la colhoz, nostalgia comunismului se datorează ‘eşecului actualei societăţi’. În zadar le explici că actualei democraţii i-a fost pusă temelia de către comuniştii din eşaloanele doi şi trei, că Parlamentul a fost şi este populat de javre bolşevice, foşti nomenclaturişti, foşti ofiţeri de Securitate şi foşti turnători la aceeaşi Securitate. Chiar şi aceştia, forţaţi de mersul istoriei, au repus în drepturi libertatea normală a individului. Dar, pentru noii bolşevici, aceasta nu contează, aşa cum pentru evreii de acum 2000 de ani mesajul Lui Hristos n-a contat. În viaţa lor banală, România este doar doar locul unde arunci gunoaiele oriunde, asculţi manele şi te uiţi o întreagă noapte la zeroTV, acolo unde Vadim Tudor îţi aminteşte cum curgea laptele şi mierea înainte de 1989, în cea mai întunecată ţară din Europa, demnă de cărţile lui Kafka. Neocomuniştii din PSD au avut procente uriaşe în alegeri, şi vor mai avea, pentru că, pe lângă televiziuni, în învăţământ crimele comunismului sunt de domeniul SF. Autorii programelor şcolare la istorie sunt bine intenţionaţi, probabil, dar ei nu ştiu cam ce gândire bolşevică au tovarăşii profesori de istorie, cel puţin cei din Modova lui Octav Cozmâncă, nomenclaturistul lui Bombonel. Credeţi că pe aici libertatea se contrapune dictaturii roşii? Vă imaginaţi cumva că profesoraşii de istorie, cu creierele spălate înainte de 1989, au devenit peste noapte propăvăduitorii lumii libere? Din păcate, nu. Mai mult chiar, aceştia nutresc simpatii clare faţă de dictatura comunistă. Haideţi să ne imaginăm cum arată mesajul acestor noi bolşevici transmis celor care vor vota peste ani sau luni. ‘Comunismul a avut şi lucruri bune, se găseau cărţi, bla, bla, bla …; desigur, s-a mai şi exagerat, dar în mare era bine’, ar spune un tovarăş Şuhan Valeriu, de pe aici, precum şi tovarăşa sa de viaţă, otevişti, manelişti şi formatori de generaţii pentru România legată veşnic de ciuma roşie. Recent, un coleg, profesor de istorie, îmi povestea ‘ce naşpa este să predea despre Revoluţia din 1989”. Dar ce naşpa este să mori, domnule profesor, la 15 ani pe caldarâmul Timişoarei. Ce naşpa este, domnule profesor, să nu fii fiu de nomenclaturist comunist şi să-ţi fie retezate aripile de un regim care te tratează ca un sclav. Ce naşpa este, domnule profesor, să zaci paralizat într-un scaun cu rotile, după ce, la 20 de ani, minerii lui Ilici ţi-au mutat coloana vertebrală. Dragii mei cititori, faţă de poprul polonez, care s-a ridicat din propria cenuşă şi şi-a afirmat vocaţia europeană, noi, cu aceşti noi bolşevici, prezenţi peste tot, de la televiziuni la catedrele de istorie, nu avem nici o şansă. Pentru noii bolşevici istoria şi crimele ei sunt o poveste, de care uităm repede. Pentru mândrul popor polonez, cel care a făcut prima breşă în Europa de Est ocupată de ruşi, a uita nu există, iar fii şi fiicele Poloniei sunt demni de marii lor înaintaşi. România majoritară, proşti dar mulţi, este formată din indivizi becalizaţi, fără orizont, suferind de scenarită, nostalgici paguboşi, pioni în propria ţară. Şi noi vrem respectul lumii civilizate? Ar fi o glumă bună, dacă n-ar fi un adevăr macabru.
11 iunie 2010

Va fi exclusă România din Consiliul Europei?


Neocomuniştii din PSD, cei care n-au nici un respect pentru despăgubirea foştilor proprietari, cei care au îndurat ‘binele bolşevic’, pot trece la următoarea etapă a planului lor de a izola România, ţărişoara noastră fiind în pragul unei condamnări istorice la Strasbourg. Acest PSD=PCR are, în utima vreme, numai scopuri clare: au desfiinţat CNSAS-ul tovarăşii, prin oamenii propuşi de ei la Curtea Constituţională, au desfiinţat ANI, prin aceeaşi trepăduşi din ‘PSD cruce PC’, au blocat orice iniţiativă a Parlamentului de a schimba ceva în această ţară, nici prin gând nu le trece să înceapă elaborarea unui proiect de nouă Constituţie, prin care să se aplice rezultatele Referendumului din noiembrie 2009. Grupul ‘noilor bolşevici’ din România, format din PSD+PC+PRM+PNL, dovedesc o indiferenţă totală faţă de recomandările şi normele UE. Dacă Germania, de exemplu, afirmă mereu că în România corupţia este încurajată de Parlament, care blochează marile dosare de corupţie, pe liberalii roşii îi doare-n cot, ei o ţin pe-a lor: DNA-ul este instrumentul lui Băsescu. Dacă în toate rapoartele UE, DNA-ul este lăudat, iar parlamentarii şi CSM-ul sunt criticaţi, pe bolşevicii din PSD îi doare-n basca de proletar a lui Ilici, doar lumina pentru ei vine de la Moscova. Aceste lepre ale democraţiei originale n-au alt scop, se pare, decât izolarea României, aşa cum era pe vremea tătucului lor, mult iubitul şi stimatul, de către securitatea bolşevică, evident. Chiar în această ţară doar ţoapele şi bădăranii care înjură la televizor şi pe stradă fac legea? Chiar nu contează dacă suntem în lumea bună a Terrei sau vecini de cort cu ultimii barbari ai Pământului? Chiar pentru jivinele pesediste nu contează că România este mică şi pentru că Ilici are o soţie rusoaică, a studiat la Moscova, unde, probabil, a fost recrutat de KGB (serviciul secret sovietic) şi a avut un tată ce a adus ciuma roşie în România? Chiar aceşti ‘reprezentanţi ai poporului român’, votaţi de partea întunecată a acestei ţări, o parte fără Dumnezeu, fără lege şi fără educaţie, nu realizează că noi am intrat în UE pentru a face la fel ca celelalte ţări prospere ale Europei, în speranţa că vom trăi ca ele? Chiar aceste rămăşiţe bolşevice nu înţeleg nimic din domnia legii în alte ţări civilizate? Se pare că răspunsul la aceste întrebări este ‘nu’. Trimişi de electoratul roşu să-l înjure pe Băsescu (?), pentru aceste specimene pesediste şi liberale vocea instituţiilor europene nu contează. Aflaţi într-un război continuu cu Preşedintele României, respectivii politicieni îngroapă încă o dată România în gulagul democraţiei bananiere, o altă democraţie decât în restul UE (dacă se poate numi democraţie ceea ce se întâmplă în România lui Geoană, Ponta şi Antonescu).

9 iunie 2010

Posibile soluţii pentru devirusarea calculatorului


Să presupunem că un virus îţi pătrunde în soft-ul calculatorului şi îţi restricţionează accesul la serverele de ‘update’ pentru antivirus şi către principalele site-uri de unde se pot descărca soluţii de securitate. Pentru a evita reinstalarea sistemului, cu toate neplăcerile ei, o posibilă soluţie, formată din doi paşi, este următoarea:

Pasul 1. Se descarcă aplicaţia CureIt şi se face un ‘Express’ şi apoi un ‘Complete Scan’. După ce porniţi scan-ul, lăsaţi calculatorul în pace, nu rulaţi alte programe, deoarece o să dea erori la scanare şi va trebui să repetaţi operaţiunea. Un ‘Complete Scan’ poate dura şi trei ore.

Observaţie. Dacă virusul nu vă lasă să accesaţi site-ul ‘CurelIt’, rugaţi un amic să vă trimită programul prin mail (e micuţ, câţiva MB). Sau săriţi direct la ultimul paragraf, numit Plan B.

Pasul 2. După ce aţi scanat cu CurelIt şi v-a găsit şi remediat ceva probleme, încercaţi să descărcaţi Malwarebytes. Cu el se curăţă ce mai rămâne de curăţat prin sistem. Îşi face bine treaba şi este comparabil cu un alt program foarte bun numit Spybot Search and Destroy.

Planul B. Se poate scana şi curăţa un computer virusat dacă la el conectaţi un hard disk extern/USB Flash Drive pe care avem instalate aplicaţii antivirus & antimalware.


7 iunie 2010

Chiar suntem condamnaţi să colaborăm cu călăii României, adică foştii bolşevici?


România, acea ţară frumoasă, repectată şi respectabilă până în 1945, din care ruşii au furat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, are o mare problemă. După ce au demolat tradiţiile şi satele româneşti, după ce au spălat creiere, după ce au obligat românii să ducă o viaţă duplicitară (una spuneau în spaţiul public şi cu totul altceva în familie), după ce au adus foametea în Moldova anului 1946, după ce au ucis elitele culturale şi ştiinţifice româneşti, după ce i-au transformat pe ancestralii ţărani români în colhoznici şi i-au învăţat să fure şi să mintă, după ce au înfometat, în deceniul negru al dictaturii comuniste (1980 – 1989), un întreg popor, după ce ne-au redus la stadiu de larve ţinute într-un imens ghetou, în care totul era raţionalizat, după ce au creat o imensă reţea de corupţie (nimic nu se găsea la vedere, dar ‘se făcea rost de ele’), după ce au antrenat bisericile în turnătorii ordinare pentru un regim ateu, după ce am avut parte de cel mai Stalinist regim din Europa de Est, în anii ’80, depăşindu-i chiar şi pe ruşi, care aveau un ‘comunism mai acceptabil’, după toate acestea şi multe altele, Curtea Constituţională(CC) a declarat neconstituţională Legea lustraţiei. Dinozaurii roşii ai Curţii Constituţionale au răspuns astfel comenzilor venite de la şefii lor, neocomuniştii din PSD, cei care au atacat la CC Legea lustraţiei. Deşi efectele sale sunt mai mult simbolice, şi la mai bine de 20 de ani după Revoluţie aceeaşi bolşevici care au ucis trupul şi spiritul României fac legea şi legile. Clovnii lui Ilici Iliescu nu pot accepta că sunt într-un partid creat de scheletul fostului Partid Comunist, de la care au învăţat furtul din avuţia naţională şi demagogia populistă. Pentru a scăpa de călăii României, noi, cei care vrem o ţară liberă de comunism, avem două variante: ori emigrăm, ori mai ieşim o dată în stradă. N-ar trebui să uităm că-n spatele colapsului financiar al României se ascund averile baronilor pesedişti. Şi dacă tot acuză tovarăşul Ponta actuala guvernare de nestoparea hoţiei, ar trebui să-i amintească cineva acestui politruc roşu ce făceau pesediştii cu cererea de cercetare penală a numitului Adrian Năstase: se ştergeau la fund cu autorităţile statului în care fură de rup. Până şi mafioţii ofereau justiţiei câte un ţap ispăşitor pentru a mai arunca praf în ochi. La pesedişti se oferă un singur lucru: un mare gol în bugetul ţării, pentru un plin în famiglia pesedistă. În final, să ne amintim pentru (pe) ce versuri s-a murit în România lui Ilici:

A fost odată ca-n poveşti, a fost în România,
O gaşcă mare de golani ce-au alungat sclavia.
Noi nu ne-am confundat nicicând cu oamenii de bine,
Numiţi şi neocomunişti, şi fără de ruşine.
Mai bine haimana decât trădător,
Mai bine huligan decât dictator,
Mai bine golan decât activist,
Mai bine mort decât comunist!


5 iunie 2010

File din isteria comunismului românesc (II)


Racovski – ceafa roşie româno-bulgară

După 1918, viaţa revoluţionară a lui Racovski s-a rupt într-un fel de România. Ocazional se vor mai întâlni, dar de fiecare dată Racovski va fi înfrânt. Pentru el, adevărata patrie, cea în care spiritul său revoluţionar marxist şi-ar fi dorit să locuiască cu adevărat, a fost, cel mai probabil, o uniune balcanică marxistă. Vorbea bulgară, română, turcă, ucraineană, o rupea în idiş, se simţea acasă şi la Silistra, şi la Mangalia, dar şi la Paris sau München. La începutul lui 1918 organizează din Odessa o încercare de puci eşuată împotriva regelui Ferdinand, iar în 1919 îl regăsim în postura de principal agent de sprijin din partea URSS pentru regimul bolşevic instaurat de Bela Kun în Ungaria. Dar trupele române se mişcă repede şi mătrăşesc rapid noua republică bolşevică, intrând victorioase în Budapesta, sub comanda generalului Mărdărăscu. În 1921, Racovski va fi dat în judecată, de către autorităţile româneşti, pentru crime contra securităţii statului. Din 1923, când a fost debarcat de la conducerea Ucrainei sovietice, viaţa lui se va schimba radical. Ajunge diplomat al Uniunii Sovietice întâi la Londra, apoi la Paris, unde se va revedea cu mulţi dintre amicii săi din vremurile bune, cu Marcel Pauker, primul bărbat al mult mai celebrei Ana, şi cu Panait Istrati. Confirmând încă o dată că are un creier oxigenat cu sânge de revoluţionar, Racovski a produs un scandal imediat ce a ajuns în postul de ambassador, în 1924 (an în care statul român îl condamnase deja la moarte în contumacie). Ca reprezentat diplomatic de rang înalt, Racovski trebuia să fie primit de preşedintele Franţei, Gaston Doumergue, numai că întâlnirea oficială pentru prezentarea scrisorilor de acreditare s-a amânat cu vreo două luni, fiindcă Racovski n-a vrut să audă nici în ruptul capului de refuzul francezilor de a cânta la ceremonie imnul URSS, care era pe atunci ‘Internaţionala’. După târguieli lungi, până la urmă s-a găsit o soluţie: s-a cântat cu goarnele o ‘Internaţională’, dar cu câteva note schimbate, cât să sune fals. Ataşamentul faţă de Troţki l-a făcut pe Racovski să semneze o declaraţie cum că Franţa ar fi o ţară ‘neprietenoasă’ pentru mişcarea proletară, prilej cu care a fost declarat ‘persona non grata’ şi expulzat. A început o perioadă extreme de grea pentru Racovski care, întors în URSS, începe să fie hărţuit de către Stalin şi, în final, scos din partid în 1928, ruşinea supremă. E trimis în nord, unde supravieţuieşte şi corespondează cu Troţki, bârfindu-l pe Stalin. O duce din rău în mai rău, totuşi Stalin îi arată milă şi-i dă voie să se întoarcă la Moscova, unde îl reprimeşte în partid. Însă Racovski e de neoprit şi continuă să-l critice pe Stalin, chestie care, evident, se termină prost. E arestat în 1938, acuzat alături de ‘troţkiştii de dreapta’, şi cu această ocazie Racovski mai stabileşte un record: opt luni de tăcere în faţa anchetatorilor lui Beria. În final a cedat, mărturisind că a făcut-o ca să nu-i pună pe ceilalţi din lot să sufere din pricina încăpăţânării lui. În martie 1938 a prins o bursă de douăzeci de ani de muncă silnică în Kazahstan. Într-o zi aspră, de toamnă rusă, e dus într-o pădurice împreună cu alţi condamnaţi şi împuşcat în cap la ordinul direct al lui Beria. Cam aşa îşi răsplăteau bolşevicii eroii.


Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.5/2009 (autor Alin Ionescu).

Vezi şi Partea I.