Nu numai că Pământul nu e o sferă perfectă, dar nici măcar Soarele nu e. Dar până acolo, de ce sunt planetele/stelele atât de apropiate de forma sferică? Răspunsul e simplu: din cauza gravitaţiei. Materia unui corp ceresc este atrasă către centru. Şi cum toate bucăţile de materie sunt atrase la fel, şi toate încearcă să ajungă la centru, în final ajung la o remiză: vor sta la egală distanţă de centru. Iar sfera este acea forma care le permite tuturor acestor bucăţi să stea la distanţă egală de centru. De ce, însă, de exemplu, asteroizii au forme atât de caudate? Păi, fiindcă gravitaţia lor nu e suficient de puternică pentru a lansa cursa asta către centru a tuturor bucăţilor, iar forţele care leagă moleculele între ele sunt mai tari. Doar un corp cu raza de peste 300 km începe să se “aşeze” în formă de sferă. Şi cu cât e mai mare, cu atât va fi “mai sferic”. Pe de altă parte, din cauza rotaţiei în jurul propriei axe, nici corpurile cele mai masive nu rămân perfect sferice, se ovalizează. Terra e, în primă aproximaţie, un elipsoid, o elipsă rotită în jurul axei mici. Iar excepţiile cele mai mari (Himalaya, Groapa Marianelor) reprezintă fluctuaţii de doar 0,1% din rază. Să ne întoarcem la Soare. Dacă mărim imaginea Soarelui de zece mii de ori, se observă fluctuaţiile reale de la forma sa sferică. Cu toate acestea, Soarele e, scuzaţi superlativul nelalocul lui, cel mai perfect corp din sistemul solar: din cauza gravitaţiei masive, are variaţii de doar 0,001% faţă de o sferă. Iar în anii cu activitate solară intensă, mai pune un strat mic de “grăsime” în jurul taliei, pe motiv de magnetism sălbatic. Dacă Soarele ar fi sferic, raza sa ar fi de 700.000 km, iar variaţia de la sferă la elipsă este de aproximativ 6 km (adică foarte mică).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu