Cizmarul oltean ce a îngropat România în izolare a mizat întotdeauna pe lipsa de reacţie a “boborului”, ştiind că dintre trei români, unul era turnător la Securitate. Şi tocmai Securitatea i-a făcut felul în 1989. Numai că pe securişti nu capitalismul i-a fascinat, ci dorinţa de acaparare a avuţiei naţionale, dorinţă reprimată de stalinismul fostului dictator. Pentru fosta nomenclatură comunistă şi foştii securişti, nu idealurile Doinei Cornea sau ale lui Paul Goma îi animau, ci frustrarea că ei sunt în umbra unui agramat fără viziunea corectă a realităţii. Aşa se face că, după decembrie 1989, puterea acaparată de neocomunişti, cu ajutorul teroriştilor, n-a mai fost cedată niciodată. În ciuda aparentei lor înfrângeri, criza politică actuală a României este dovada clară că fără acceptul neocomuniştilor greu se guvernează această ţară. Iată şi câteva momente în care poporul a încercat să le smulgă ţara din mâini. Rareori au reuşit, iar atunci când s-a întâmplat a fost pentru o scurtă perioadă de timp şi niciodată integral.
1. În prima parte a anului 1990, tinerii încearcă recuperarea puterii din mâinile eşalonului II al PCR. Ilici Iliescu aduce minerii şi România se scufundă în bezna izolării.
2. În 1996, după 7 ani de stagnare şi distrugere a ecomomiei naţionale, cu o Românie în pragul colapsului financiar, este ales preşedinte Emil Constantinescu, în mandatul căruia debutează negocierile de aderare la UE. Neocomuniştii nu se lasă. În cei patru ani de mandat au loc evenimente care aveau să-l discrediteze definitiv pe Constantinescu, chiar dacă vinovaţii sunt neocomuniştii şi securiştii. Astfel, cade FNI-ul, iar acest lucru se datorează lui Sorin Ovidiu Vîntu şi grupului de securişti din jurul său. În 1999 are loc ultima mineriadă sprijinită pe faţă de securiştii din PRM şi pe la spate de neocomuniştii din PSD. În plin dialog cu NATO, neocomuniştii din PSD îl sprijină pe Miloşevici, criminalul de război care a îngrozit lumea civilizată. Rezultatul a patru ani de ofensivă neocomunistă este dispariţia PNŢCD-ului (urmaşul Partidului Naţional Român din Ardeal, cel care a înfăptuit Marea Unire alături de alte forţe româneşti) şi ajungerea în turul doi al alegerilor prezedinţiale din 2000 a poetului Securităţii, C.V. Tudor.
3. În 2000, neocomuniştii revin la putere. Urmează patru ani de cenzură a presei, de apariţie a baronilor locali, de vindere pe nimic a economiei naţionale, de îmbogăţire rapidă a membrilor castei neocomuniste. Sunt readuşi în funcţii membri de marcă a nomenclaturii comuniste, de la Octav Cozmâncă la turnătoarea Rodica Stănoiu.
4. În 2004, neocomuniştii pierd alegerile. Urmează cinci ani de ofensivă, în special mediatică, plus o tentativă eşuată de înlăturare a Preşedintelui României. Marile procese de corupţie sunt blocate de un parlament dominat de neocomunişti şi securişti. Ei sunt deasupra legii. Orice încercare de aplicare a acesteia este asociată cu intervenţia politică. România are probleme grave la UE din cauza blocării actului de justiţie de către neocomunişti.
5. În 2009, neocomuniştii şi securiştii aruncă România într-o criză politică, fără să le pese de oamenii acestei ţări. Pentru ei ciolanul este totul. Nu pot concepe să iasă definitiv din istorie. Nu pot înţelege că vremea lor a trecut. Pentru răul făcut României nu vor plăti niciodată. Pentru binele acestei ţări au plătit alţii: copii din 1989 au fost ucişi de cei care, după aceea, au acaparat domeniul public din România. N-au avut măcar minima decenţă să nu devină persoane publice. Cum ar fi arătat România fără comunişti în posturi publice după 1989?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu