11 august 2009

Mentalitatea de colhoz


Orice s-ar zice, în România, este încă vie imaginea tătucului, a acelei persoane care face şi desface totul. “România este a lui Traian Băsescu”, mai spune câte unul, o dovadă a faptului că trecutul recent, cu cizmarul ce a încălecat această ţară, ca şi cum ar fi fost propria moşie, n-a dispărut în totalitate. România, înainte de a fi a lui Băsescu, este mai degrabă a celor care aruncă gunoaiele oriunde şi oricum, a celor care fură orice se nimereşte, a parlamentarilor pe care-i doare-n cot de lege, a poliţiştilor care iau şpagă în diverse stări de agregare, a unor funcţionari publici care-şi fac treaba în dispreţul cetăţeanului, a celor din justiţie pentru care ne monitorizează U.E., a securistului Voiculescu, cu antenele sale aducătoare de manele şi jeg, a “imaculatului” Năstase Adrian, a tătucului mineriadelor, veşnicul tovarăş Iliescu, a tribunaticului Vadim, a “mult prea educatului” Becali, a celor care au transformat Bucureştiul într-un oraş mai nesigur decât Chicago în perioada lui Al Capone şi aşa mai departe. Ori, când te lupţi cu o asemenea mocirlă, instrumentele democratice nu fac faţă. În cazul infractorilor, trebuie să le vorbeşti pe limba lor. Un preşedinte cu prerogative limitate, autorităţi slăbite din felurite motive nu pot pune ordine într-o ţară din ce în ce mai mult a nimănui. La aceasta se adaugă şi “presarii” care îi plâng, din varii motive, pe infractori. Un poliţist care trage, pentru a nu fi ucis, este imediat etichetat în fel şi chip, urmând apoi să fie anchetat, deoarece tot soiul de organizaţii apără drepturile romilor, de exemplu. Dar cine apără drepturile bătrânilor jefuiţi, celor ucişi sau schilodiţi de tot soiul de gunoaie umane? Cine veghează la respectarea legii? Pe aici, nimeni. Şi atunci a cui este România??

Niciun comentariu: