26 august 2009
Analiza dictaturii comuniste (LXXV)
Disidenţa în regimul comunist.
Consideraţii generale: disidenţă, rezistenţă, exil, cooptare
Disidenţa faţă de regimurile comuniste din blocul sovietic reprezintă un fenomen cu caracteristici şi dinamică proprii, asociat sfârşitului anilor 1970 şi anilor 1980. Mai precis, este un fenomen a cărui apariţie a fost posibilă numai datorită unor schimbări fundamentale pe plan internaţional, iniţiate prin semnarea Actului Final de la Helsinki în 1975, care s-au suprapus peste un proces paralel de transformări interne a regimurilor comuniste. Acest lucru nu înseamnă, desigur, că în perioadele anterioare nu ar fi existat critici sau proteste împotriva acestor regimuri. Impuse prin forţă şi fraudă electorală, regimurile comuniste din întreaga Europă Centrală şi de Est s-au confruntat de la bun început cu diverse forme de rezistenţă. În România, cea mai notabilă formă de contestare a fost aşa-numita „rezistenţă armată” sau „rezistenţa în munţi,” al cărei scop, niciodată realizat din păcate, a fost crearea unei reţele clandestine capabile să provoace o revoltă naţională împotriva puterii comuniste nelegitime. În afară de aceasta, există deja la acest stadiu al cercetărilor destule dovezi ale existenţei unor răscoale ţărăneşti, greve muncitoreşti şi revolte studenţeşti, cele mai multe suprimate în mod brutal de către regim. Toate aceste forme de contestare, care au apărut ca reacţie la instaurarea dictaturii comuniste, au dispărut treptat după ce au cunoscut un vârf în anul 1956.
În cazul României, până la începutul anilor 1960, atât teroarea îndreptată împotriva tuturor celor ce se revoltaseră sau erau consideraţi potenţiali opozanţi, cât şi pierderea speranţei într-o intervenţie occidentală salvatoare, au contribuit la anihilarea aproape totală a capacităţii societăţii de a acţiona împotriva regimului. Acţiunile de contestare a regimului au reizbucnit în forţă abia în 1977, an marcat de două evenimente de o importanţă deosebită: mişcarea pentru drepturile omului, iniţiată de scriitorul Paul Goma, şi greva minerilor din Valea Jiului. Din acel moment şi până la prăbuşirea sa, regimul comunist se va confrunta continuu cu proteste mai mult sau mai puţin semnificative. Cu toate acestea, cu excepţia revoltei de la Braşov din noiembrie 1987, nici un alt protest nu le va mai egala în amploare pe cele din 1977. Atât în România, cât şi în întregul lagăr comunist, manifestările de nemulţumire faţă de regimurile comuniste au crescut brusc în intensitate în a doua jumătate a anilor 1970, dând naştere aşa-numitului fenomen disident. Acest fenomen se va dezvolta sinuos, dar continuu, de-a lungul anilor 1980, contribuind la prăbuşirea regimurilor comuniste din anumite ţări.
Prima chestiune care impune o clarificare este însăşi natura aparte a disidenţei în comparaţie cu alte forme de protest, anterioare sau contemporane acestui fenomen. Evenimentul care a influenţat cel mai mult evoluţia fenomenului disident a fost Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, încheiată în august 1975 la Helsinki prin semnarea, de către toate cele 35 de state participante, a unui Act Final. Acest document cuprindea, pe lângă prevederile legate de colaborarea în domeniul militar sau în cel economic, şi un capitol aparte privind respectarea drepturilor omului şi cetăţeanului. Aceste prevederi au fost cele care au oferit un temei legal mişcărilor disidente din întreg blocul sovietic1. Odată ce reprezentanţii ţărilor comuniste au semnat acest acord, criticii regimurilor respective – disidenţii – şi-au putut structura protestele referindu-se direct la documentul respectiv. Desigur, nu toate protestele de după anul 1975 s-au referit explicit la drepturile omului. Important este faptul că, după Helsinki, toate abuzurile regimurilor comuniste au putut fi tratate ca fiind violări flagrante ale drepturilor omului, pe care autorităţile comuniste se angajaseră să le respecte prin acest acord internaţional2. Astfel, drepturile omului şi cetăţeanului au devenit punctul de referinţă al tuturor
1 Pentru Actul Final al Conferintei pentru Securitate şi Cooperare in Europa, semnat de 33 de state europene, plus SUA şi Canada, vezi Gheorghe Gheorghe, Tratatele Internaţionale ale României, 1965-1975, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pp. 438-455. Pentru o evaluare globală a întregului proces iniţiat la Helsinki vezi Richard Davy (coord.), European Détente. A Reapprisal, London, The Royal Institute of Foreign Affairs, 1992.
2 În Europa de Est, spre deosebire de Occident, aceste drepturi nu fusesă niciodată până atunci un punct esenţial pe vreo agendă politică din perioada modernă, nici înainte şi nici după venirea comunismului la putere. Rudolf Tökes remarca, luând în considerare evoluţia istorică a Europei Centrale şi de Est, că politica din acestă regiune a fost dominată de probleme de securitate (în dauna libertăţii de multe ori) şi de drepturi colective (în dauna celor individuale). Pe scurt, drepturile individuale au fost întotdeauna neglijate în această parte a continentului în favoarea drepturilor colective. Actul Final de la Helsinki a făcut din drepturile omului o temă importantă şi în această parte a continentului datorită faptului că le-a oferit criticilor din interior ai comunismului un limbaj pe care potenţialii parteneri occidentali puteau să-l înţeleagă. Vezi Rudolf Tökes, Human Rights and Political
disidenţilor ce voiau să sensibilizeze opinia publică internaţională. Cu alte cuvinte, Actul Final de la Helsinki – asupra căruia căzuseră de comun acord state comuniste şi ne-comuniste – i-a ajutat pe criticii din Europa de Est să-şi internaţionalizeze protestele prin apelul la diverse instanţe occidentale: guverne ale statelor semnatare, organizaţii care monitorizau respectarea drepturilor omului sau diverse agenţii de presă.
Luate în serios atât de disidenţii din Est, cât şi de guvernele din Vest, drepturile omunui şi cetăţeanului au devenit după Helsinki o chestiune centrală în relaţiile diplomatice3. Acest document internaţional ar fi putut rămâne literă moartă – aşa cum fusese Acordul de la Ialta – dacă statele occidentale, la rândul lor, nu ar fi luat în serios problema drepturilor omului, începând treptat să le ceară guvernelor comuniste să se conformeze angajamentelor luate. Mai mult, apelurile occidentale ar fi putut rămâne la rândul lor inoperante atât timp cât Actul Final de la Helsinki nu prevedea, de fapt, nici o pârghie legală pentru impunerea respectării lui. Însă, demersurile occidentale au coincis cu criza economică profundă cu care s-au confruntat, pe rând, toate statele comuniste începând cu mijlocul anilor 1970. Împrumuturile externe reprezentau un mijloc de presiune pe care Occidentul l-a putut folosi în cazul ţărilor datornice pentru a cere respectarea promisiunilor făcute la Helsinki. Pe scurt, conjunctura economică defavorabilă a avut şi un rezultat în plan politic datorită faptului că guvernele comuniste nu-şi mai puteau permite să trateze cu dispreţ total problemele drepturilor omului atât timp cât aveau nevoie de capital occidental. Aceasta nu înseamnă că nu au mai existat deţinuţi politici după 1975, ci doar că ei nu mai puteau să dispară fără urmă din momentul în care Vestul afla de existenţa lor, ca pe vremea Marii Terori staliniste4.
Spre deosebire de contestările anterioare, disidenţa post-Helsinki diferă faţă de alte forme anterioare de protest şi pentru că a evitat în mod deliberat să atace deschis vreunul din elementele care ţin de însăşi esenţa regimurilor comuniste. Apelurile pentru respectarea drepturilor omului nu cereau schimbarea vreunei legi fundamentale a regimului, ci nimic mai mult decât respectarea unui angajament deja luat de către respectivul regim5. Desigur, atât timp cât regimurile comuniste nu preluaseră puterea şi nu se menţineau la conducere în mod legitim, prin votul exprimat liber al cetăţenilor, ele erau nevoite să recurgă continuu la constrângere. În acest sens, violarea drepturilor omului făcea parte din însăşi natura lor. Totuşi, atât timp cât aceste drepturi erau înscrise chiar şi în constituţiile comuniste, protestele care nu cereau altceva decît respectarea lor nu atacau direct ordinea politică, socială sau economică a regimului. Pe scurt, mizele şi strategiile mişcărilor disidente au fost diferite de cele ale mişcărilor anterioare. Beneficiind de experienţa Revoluţiei maghiare şi a Primăverii
Change in Eastern Europe în Rudolf L. Tokes (coord.), Opposition in Eastern Europe, Baltimore & Londra, The John Hopkins University Press, 1979, p. 12.
3 Trebuie menţionat că a existat mult scepticism faţă de acordurile de la Helsinki în momentul semnării lor. Vezi în acest sens, spre exemplu, mărturiile fostului director al Europei Libere, George Urban, Radio Free Europe and the Pursuit of Democracy. My War Within the Cold War, New Haven, Yale University Press, 1997, în special pp. 123-136. Desigur, perspectiva s-a modificat treptat, iar căderea comunismului a confirmat rolul extrem de important al acestor acorduri. Iată cum evaluează Henry Kissinger la începutul anilor 1990 rolul statelor occidentale în general şi cel al Statelor Unite în special: „Eu cel puţin am fost sceptic la început în legătură cu impactul Coşului III. (...) Noi am susţinut Coşul III referitor la drepturile omului pentru a susţine o ameliorare a durităţii regimurilor comuniste, precum şi pentru a stabili criterii internaţionale care să-i oblige pe sovietici să nu mai suprime revoltele (…) Putem fi mulţumiţi cu ceea ce s-a realizat fară a ne însuşi creditul ce se cuvine acordat unor personalităţi precum Havel, Walesa sau contemporanii lor, care au transformat o chestiune diplomatică într-un triumf al spiritului uman”. Vezi Henry Kissinger, Years of Renewal, Londra, Weidenfeld & Nicholson, 1999, p. 663.
4 Publicul românesc, chiar dacă nu a urmarit „pe viu” la posturile de radio occidentale desfăşurarea fenomenul disident, are la dispoziţie traducerea celei mai cuprinzătoare istorii intelectuale a fenomenului disident. Vezi Vladimir Tismăneanu, Reinventing Politics. Eastern Europe from Stalin to Havel, New York, The Free Press, 1992, apărută la Editura Polirom, 1997. Există în traducere românească şi colecţiile de articole ale lui Timothy Garton Ash, un martor angajat al mişcărilor de opoziţie din Europa Centrală, The Uses of Adversity. Essays on the Fate of Central Europe, Cambridge, Granta Books, 1989 şi The Magic Lantern. The Revolutions of ’89 Witnessed in Warsaw, Budapest, Berlin and Prague, New York, Vintage Books, 1993.
5 La Praga, după lansarea documentului de constituire al Cartei 77 circula gluma: „De ce nu a semnat Husak Carta? Pentru că a făcut acelaşi lucru la Helsinki”. Pentru detalii privind formarea Cartei, vezi Václav Havel, Disturbing the Peace. A Conversation with Karel Hvizdala, New York, Alfred A. Knopf, 1990.
de la Praga, care testaseră limitele de toleranţă admise de sovietici6, disidenţii nu au contestat nici alianţa cu Uniunea Sovietică şi nici natura socialistă a regimurilor aflate la putere. Mişcările pentru drepturile omului, pentru pace sau cele ecologiste nu puneau direct în pericol regimul. Miza iniţială a acestor mişcări nu a fost căderea regimurilor comuniste, ci schimbarea treptată în cadrul sistemului, iniţiată „de jos”. Strategia disidentă, formulată pentru prima dată de către disidentul polonez Adam Michnik în eseul Noul evoluţionism, avea ca obiectiv lărgirea sferei drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, în condiţiile în care încercarea marxist-revizionistă de a impune schimbări „de sus”, prin intermediul instituţiilor statului comunist, se dovedise o iluzie7. Această strategie a însemnat implicit respingerea politicii, domeniu monopolizat de elita comunistă, şi retragerea în „antipolitică”, pentru a folosi conceptul introdus de scriitorul maghiar Gyorgy Konrád în scopul de a sublinia faptul că ţelul disidenţilor nu era cucerirea puterii, ci regenerarea societăţii8. Cum au gândit disidenţii că acest lucru putea fi realizat? „Trăind în adevăr”, după cum a argumentat fostul preşedinte al Republicii Cehe şi fost disident al Cehoslovaciei, Václav Havel, preluând o idee a lui Aleksandr Soljeniţîn. Cu alte cuvinte, refuzând minciuna zilnică care făcea din fiecare cetăţean ce o accepta un susţinător al regimului9. Scopul ultim al disidenţei era mai degrabă libertatea de a gândi, scrie sau chiar cânta, pe scurt, de a crea un spaţiu alternativ, în afara controlului statului-partid10.
În sfârşit, pentru a înţelege specificul disidenţei din anii 1970 şi 1980 în comparaţie cu formele anterioare de protest mai trebuie subliniat că acest fenomen a fost posibil şi datorită unor importante transformări interne suferite de regimurile comuniste. În anii terorii staliniste, nu ne-am putea închipui un protestatar supravieţuind gestului disperat de a se opune regimului. Însă, în urma procesului de profundă transformare a regimurilor comuniste din blocul sovietic, început după moartea lui Stalin, disidenţa a devenit treptat posibilă11. Spre deosebire de perioada stalinistă, după venirea lui Hruşciov la putere regimurile comuniste din întreg blocul sovietic au încetat să mai recurgă la teroarea arbitrară, care afecta în mod aleatoriu toate clasele şi grupurile sociale, asigurând un control aproape total asupra societăţii. Mai mult, unele forme de nonconformism au început să fie treptat tolerate, creându-se astfel premisele apariţiei disidenţilor. Cu alte cuvinte, exprimarea publică a criticilor la adresa regimului nu mai atrăgea după sine şi suprimarea imediată a celui ce îndrăznise să facă un asemenea gest. Desigur, procesul de transformare al regimurilor comuniste în post-stalinism a fost gradual şi a implicat transformări multiple. Odată ce elita politică, economică şi intelectuală pre-comunistă fusese lichidată în lagăre de muncă şi închisori, potenţialul de revoltă al populaţiei fusese distrus. Ca urmare, teroarea şi-a pierdut din intensitate şi, mai ales, din importanţa pe care o avea în cadrul mecanismelor de control al societăţii, dar s-au introdus metode noi de constrângere, mai
6 Programul guvernului revoluţionar al lui Imre Nagy prevedea, pe lângă introducerea pluripartidismului, retragerea trupelor sovietice şi ieşirea din Tratatul de la Varşovia. Vezi în acest sens documentele reproduse în Paul Zinner (coord.), National Communism and Popular Revolt in Eastern Europe, New York, Columbia University Press, 1956, pp. 428-32. Programul de Acţiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia, documentul cel mai important al Primăverii de la Praga, deşi nu pune sub nici o formă în discuţie relaţiile cu Uniunea Sovietică, prevede introducerea unei relative democratizări în viaţa politică şi a unor reforme limitate în sfera economică. Vezi Jaromir Navratil et al. (coord.), The Prague Spring 1968. A National Security Archive Documents Reader, Budapest, Central European University Press, 1998.
7 Adam Michnik, Letters from Prison and Other Essays, Berkeley, University of California Press, 1986.
8 Gyorgy Konrád, Antipolitics, San Diego, Harcourt Brace Jovanovich, 1984.
9 Václav Havel et al., The Power of the Powerless, New York, M.E. Shape, 1990.
10 Intelectualii est-europeni, după cum subliniază G. M. Tamás – unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi maghiari, originar din Transilvania – au preluat conceptul occidental de societate civilă, dar l-au folosit într-un context diferit. Ei au susţinut constituirea asociaţiilor voluntare, dar nu pentru a crea solidarităţi într-o societate atomizată – problemă cu care se confruntă societăţile moderne liberal-democratice –, ci pentru a crea nuclee autonome, pluraliste, care să îngrădească tendinţele uniformizatoare ale statului comunist. Vezi G. M. Tamás, The Legacy of Dissent, în Vladimir Tismăneanu (coord.), The Revolutions of 1989, London, Routledge, 1999, pp. 181-197. Pentru versiunea românească vezi Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, trad. de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Iaşi, Polirom, 1999.
11 O definire interesantă a etapelor prin care au trecut regimurile din Europa de Est după moartea lui Stalin: post-stalinism, post-totalitarism şi post-comunism, vezi la Miklos Haraszti, The Beginnings of Civil Society: The Independent Peace Movement and the Danube Movement in Hungary, în Vladimir Tismăneanu (coord.), In Search of Civil Society: Independent Peace Movements in the Soviet Bloc, New York, Routledge, 1990, pp. 71-87.
sofisticate. În cazul României, deţinuţii politici care supravieţuiseră experienţelor cumplite din Gulagul autohton, dar de inspiraţie sovietică, au fost amnistiaţi în 1964. Securitatea, însă, şi-a continuat actitivitatea, acţionând cu precădere preventiv pentru a împiedica coagularea nemulţumirilor în proteste colective, dar folosind alte strategii decît pura represiune, strategii poate chiar mai persuasive, dar mai puţin brutale.
Trebuie însă menţionat şi faptul că, simultan cu rafinarea metodelor de control a societăţii, a avut loc un proces paralel de cooptare a unor segmente diverse ale populaţiei, care a contribuit la diminuarea potenţialului exploziv. În acest sens, au fost folosite diverse strategii. În România, în cazul celor mai mulţi, amplul program de modernizare lansat în anii 1960 — care implica atât industrializarea accelerată a ţării, cât şi o urbanizare progresivă — a permis unei părţi semnificative a populaţiei să trăiască mai bine decât trăise vreodată sau, cel puţin, mai bine decât în anii stalinismului. Procese similare au avut loc în tot lagărul comunist, astfel încît, după anii 1960, regimurile respective îşi asigurau supravieţuirea pe baza pe aşa-numitul „nou contract social”: în schimbul garantării unui loc de muncă, al unui trai nu prea îmbelşugat, dar sigur, majoritatea cetăţenilor acceptau regimul fără să protesteze deschis12. Un asemenea mecanism a funcţionat şi în România, lucru care se uită de multe ori atunci cînd se vorbeşte despre perioada comunistă. Chiar dacă aici nu a avut loc o reală destalinizare, ci numai o „schimbare simulată”13, regimul lui Ceauşescu, cel puţin în primul deceniu, nu s-a mai bazat în primul rând pe teroarea pură, orchestrată de Securitate, ci pe cooptare.
Spre deosebire de represiune, care ducea la o împărţire dihotomică a societăţii în călăi şi victime, strategia de control prin cooptare a provocat mai multe tipuri de răspunsuri. Cel mai reprezentativ din punct de vedere numeric a fost şi cel aşteptat de regim: conformismul. Există, desigur, o ierarhie a nivelurilor de cooptare în sistem, care începe cu acceptarea unor funcţii importante în aparatul statului-partid, şi merge până la acceptarea unei umile slujbe într-o instituţie oarecare (în locul refuzului total de a fi salariatul statului comunist). La limită, însă, se poate spune că regimul comunist a supravieţuit atâtea decenii datorită susţinerii tacite – pe baza mecanismului „noului contract social” – a tuturor celor care acceptau să trăiască în România fără să-şi exprime public nemulţumirea faţă de regim. Aceasta a dus, în cazul celor mai mulţi dintre români, la dihotomia dintre gânduri şi vorbe, la duplicitatea care se manifesta cotidian în toate activităţile publice şi chiar private. Din această cauză, atunci când, datorită crizei structurale profunde, „noul contract social” a început să fie contestat, procesul de renaştere a societăţii civile din România a fost lung şi sinuos.
Respingerea cooptării putea fi făcută în mai multe feluri. Cel mai radical răspuns a fost disidenţa, fenomen semnificativ în ţările Europei Centrale, dar foarte marginal în România. În acest sens, trebuie să clarificăm un aspect al definiţiei, care este deseori eludat în România. În literatura de specialitate produsă în Occident - singurul loc în care se putea scrie în libertate pe această temă înainte de 1989 - conceptelor de disident/disidenţă, deşi preluate din jurnalism, li s-a asociat un înţeles precis şi unanim acceptat de către cei care studiau comunismul.
Astfel, un disident este o persoană aflată în dezacord cu fundamentele ideologice, politice, economice sau morale pe care se bazează societatea în care trăieşte, dar care nu numai că gîndeşte diferit, dar şi declară acest lucru în public, nu doar în familie sau în cercul privat al celor mai apropiaţi prieteni14. În acest sens, mai trebuie adăugat că, în general, disidenţii trebuiau să fie şi oameni ai condeiului, persoane cu un anumit grad de educaţie, care să fie capabile să articuleze în scris criticile faţă de sistemul comunist şi, mai ales, să le facă inteligibile unei audienţe străine15. Pe scurt,
12 Desigur, cooptarea funcţiona diferit pentru fiecare categorie socială. În cazul intelectualilor, spre exemplu, cooptarea însemna permisiunea acordată pentru a călători în Occident sau pentru publicarea unui volum. Pentru conceptul de „nou contract social”, vezi studiul lui Antonin J. Liehm, „The New Social Contract and the Parallel Polity”, în Jane Leftwich Curry (coord.), Dissent in Eastern Europe, New York, Praeger Publishers, 1983, p. 174.
13 Conceptul a fost tratat pe larg în Michael Shafir, Romania - Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change, London, Frances Pinter Publishers, 1985.
14 Deşi iniţial termenul se referea mai degrabă la membrii marcanţi de partid care deviaseră de la ideologia oficială, termenul de disident a ajuns să-i desemneze cu precădere pe cei din afara partidului care, încurajaţi de contextul internaţional post-Helsinki, îndrăzneau să-şi facă publice opiniile critice la adresa regimului. Vezi definiţia dată termenului de disident de Roy Medvedev în On Soviet Dissent, London, Constable, 1980, p. 1.
15 Vezi definiţia dată de Havel în eseul său The Power of the Powerless, p. 3.
disidenţii, cel puţin cei care au ajuns să fie cunoscuţi ca atare, au fost ceea ce am putea numi intelectuali publici. Termenul de disident ca atare nu a fost inventat de cei care puteau fi încadraţi în această categorie. Mai mult, termenul a fost adoptat fără entuziasm de către cei în cauză din nevoia de a-şi autodefini propriile acţiuni protestatare într-un limbaj comun cu occidentalii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu