8 august 2009
Analiza dictaturii comuniste (LXVIII)
Rezistenţa armată anticomunistă
Caracteristici, semnificaţii
Unii martori au făcut referire la crearea în anul 1947 a unui „Comandament unic”27 al rezistenţei anticomuniste din România ori chiar a „Frontului Anticomunist”28, în care ar fi intrat toate forţele care se opuneau totalitarismului de esenţă răsăriteană. Însă o asemenea aserţiune nu se susţine documentar. Iniţiativele de înfruntare a comunismului în România au fost numeroase, dar izolate. Este drept că a existat în 1945-1946 o încercare de unificare a rezistenţei de către organizaţia cunoscută sub numele „Mişcarea Naţională de Rezistenţă”. Câţiva foşti militar activi – colonelul Ion Uţă în Banat şi maiorul Nicolae Dabija în Munţii Apuseni – au încercat la sfârşitul anilor ’40, în mod izolat, să declanşeze insurecţia, având ca scop extinderea la nivel zonal şi apoi naţional. Rezistenţa a fost constituită din numeroase grupuri risipite îndeosebi în zonele montane şi/sau împădurite ale României, dar fără nici o legătură între ele. În aceste condiţii viziunea a lipsit, fiecare formaţiune luptând pentru propria-i supravieţuire.
Securitatea a monitorizat îndeaproape rezistenţa anticomunistă şi a întocmit mai multe statistici, unde au fost incluse atât grupurile înarmate, cât şi cele subversive. Bunăoară, un raport al Securităţii din ianuarie 1959, când rezistenţa era pe cale de a aparţine trecutului, menţiona 1196 de „organizaţii şi grupări contrarevoluţionare/subversive” distruse în intervalul 23 august 1944-1959. Acestea erau astfel împărţite pe ani: 1944: 1; 1945: 15; 1946: 5; 1947: 16; 1948: 119; 1949: 200; 1950: 89; 1951: 69; 1952: 74; 1953: 60; 1954: 50; 1955: 26; 1956: 42; 1957: 68; 1958: 18229. Fenomenul rezistenţei a avut un vârf la sfârşitul anilor ’40, pentru ca ulterior ea să cunoască un declin. Acest fapt se explică atât prin existenţa unor speranţe în rândurile anticomuniştilor, legate mai ales de ivirea unui context extern favorabil, cât şi prin măsurile represive generalizate ale regimului de la Bucureşti. Înregistrarea unui mare număr de formaţiuni anihilate în a doua jumătate a anilor ’50 trebuie legată de valul contestatar prilejuit de reverberaţiile Revoluţiei maghiare (1956) şi de revenirea la cote înalte a terorii. Desigur, prudenţa este obligatorie în interpretarea acestor cifre (mai ales că structurile represive au inventat uneori ori au supradimensionat acţiunile subversive ale „duşmanilor poporului”), însă chiar
26 Nicolae Ciolacu, Haiducii Dobrogei (rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Babadagului, Dobrogea), Hallandale, Florida, Colecţia „Omul Nou”, 1995; Olimpia Cotan, Taşcu Beca (editori), Rezistenţa. Mărturii, însemnări inedite, documente, note despre lupta de Rezistenţă Nord Dobrogeană, 1946-1964, Constanţa, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, 1995; Constantin Ionaşcu (ed.), Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea, Constanţa, Editura „Ex Ponto”, 2000; Silvia Angelescu, „Născută din nevoile ţăranilor”. Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea, în „AIO. Anuarul Institutului de Istorie Orală”, vol. II, 2001, pp. 293-310; Dorin Dobrincu, Macedo-românii şi rezistenţa armată anticomunistă din Dobrogea (1948-1952), în Leonidas Rados (ed.), Interferenţe româno-elene (secolele XV-XX), cu o prefaţă de Alexandru Zub, Iaşi, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 2003, pp. 233-275; Marian Cojoc (ed.), Rezistenţa armată din Dobrogea, 1945-1960, Bucureşti, INST, 2004.
27 Ion Gavrilă-Ogoranu, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, în „România liberă”, nr. 1164, 27 ianuarie 1994, p. 2; idem, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, în „Analele Sighet”, vol. 1, 1995, p. 99; Idem, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. IV, Făgăraş, Editura Mesagerul de Făgăraş, f. a. [2004], pp. 2-3.
28 Radu Ciuceanu (ed.), Cuvânt introductiv, în idem (ed.), Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, vol. I, 1947-1949, Bucureşti, INST, 2001, p. 32.
29 ASRI, fond D, dosar nr. 7778, vol. 3, ff. 71-81, 112.
dacă am reduce la jumătate numărul formaţiunilor anticomuniste şi tot ar fi suficient pentru a înţelege un fenomen care s-a aflat pe prima pagină din agenda Securităţii.
Deşi în rezistenţa armată anticomunistă au participat în zdrobitoare majoritate etnicii români, nu au lipsit etnicii ucraineni, germani ş.a.m.d. Componenţa socială a rezistenţei a fost diversă, însă dominată clar de ţărani. Liderii au fost cel mai adesea oameni cu prestigiu ori având o bogată experienţă publică, militari sau civili. În vreme ce în primii ani postbelici au existat unii lideri politici sau militari destul de importanţi care s-au implicat în rezistenţă, după 1948 liderii au fost strict locali, fără acel capital simbolic indispensabil pentru coagularea opoziţiei şi nemulţumirilor existente în diferite părţi ale ţării. Luptătorii din munţi, cei care au ţinut efectiv armele în mâini, au fost îndeosebi bărbaţi, dar au fost prezente şi câteva femei. Femeile au deţinut însă un loc important mai ales în reţelele de sprijin ale rezistenţei.
Apartenenţa politică a rezistenţei a fost diversă: membri ai Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Naţional Liberal, ai Mişcării Legionare şi chiar ai Partidului Comunist şi Frontului Plugarilor, desigur, de la nivelele inferioare ale acestora din urmă. Însă cei mai mulţi luptători anticomunişti au fost apolitici, toţi intraţi în conflict cu noul regim30.
Numărul partizanilor nu a fost nici un moment mare, formaţiunile reunind efective de la două-trei persoane până la câteva zeci. Resursele de care au dispus partizanii au fost limitate, armamentul fiind format doar din arme uşoare (puşti, carabine, pistoale-mitralieră, mitraliere, pistoale, revolvere, grenade), în mare parte rămase din timpul războiului; echipamentul era constituit din ceea ce se afla la îndemână; hrana şi puţinele medicamente le erau oferite de susţinătorii aflaţi în satele sau oraşele din apropierea munţilor. Reţelele de sprijin (constituite mai ales din rude, prieteni şi oameni cu idei politice şi religioase identice) au jucat un rol major în menţinerea capacităţii de luptă a partizanilor, fără existenţa acestora neputându-se imagina durata atât de mare a rezistenţei.
Lupta împotriva partizanilor a fost dusă de Securitatea „ordinară” şi de trupele de Securitate, dar şi de Miliţie. Efectivele implicate în depistarea şi anihilarea partizanilor au variat în funcţie de diferiţi factori locali şi de perioada istorică: au existat operaţiuni în care au fost implicate efective mici ale Securităţii, dar şi operaţiuni la care au participat mii de oameni. Pentru combaterea rezistenţei, Securitatea a folosit, pe lângă trupe, şi reţelele de informatori. Au fost recrutaţi oameni din anumite categorii socio-profesionale, mai ales dintre pădurari, cabanieri, factori poştali etc., ajungându-se ca încadrarea în astfel de profesii să depindă de semnarea unor angajamente de colaborare. Dar informatori s-au înregistrat şi în rândurile clerului, ale profesorilor şi învăţătorilor, ale ţăranilor ş.a.m.d. Unii dintre aceştia au făcut însă joc dublu, ei susţinându-i în mod real pe partizani, ceea ce presupunea asumarea unor mari pericole. În contrapartidă şi aparent paradoxal, la nivelele inferioare ale administraţiei de stat şi chiar ale membrilor PCR, au existat simpatizanţi şi uneori susţinători ai rezistenţei.
Prin lupta lor împotriva comunismului partizanii români şi-au pus în pericol viaţa şi libertatea. Unii dintre luptătorii anticomunişti au fost ucişi sau răniţi în timpul luptelor, alţii fiind capturaţi, anchetaţi şi judecaţi, împreună cu susţinătorii lor, de Tribunalele Militare Bucureşti, Iaşi, Cluj, Galaţi, Timişoara etc. Pedepsele pe care le-au primit aceştia au fost deosebit de grele, inclusiv la moarte şi muncă silnică pe viaţă. Execuţiile celor condamnaţi ca urmare a unor sentinţe au avut loc la Jilava, Timişoara, Sibiu, Cluj, Constanţa, Iaşi, Gherla, Braşov, Botoşani etc. Pe lângă acestea au existat şi
30 Securitatea arestase în primele luni ale anului 1949 nu mai puţin de 804 membri ai grupurilor de partizani, ai organizaţiilor de sprijin şi favorizatori ai rezistenţei. O trecere în revistă a vârstei, categoriei sociale şi afilierii politice sunt relevante pentru demonstraţia noastră. Vârsta: 1) 347 aveau între 35-50 de ani (43%); 2) 250 între 25-35 de ani (31%); 3) 125 între 17-25 de ani (16%); 4) 82 peste 50 de ani (10%). Categoria socială: 1) 360 erau ţărani săraci (45%); 2) 180 ţărani mijlocii (22%); 3) 71 muncitori (9%); 4) 45 ţărani „chiaburi” (6%); 5) 30 mic-burghezi (4%); 6) 25 studenţi (3%); 7) 17 funcţionari-pensionari (2%); 8) 15 preoţi (2%); 9) 15 comercianţi (2%); 10) 12 profesori-învăţători (1%); 11) 11 meseriaşi (1%); 12) 10 militari deblocaţi (1%); 13) 4 liber-profesionişti (sub 1%); 14) 3 subofiţeri militari (sub 1%); 15) 3 elevi (sub 1%); 16) 2 notari (sub 1%); 17) 1 fără profesie (sub 1%). Afilierea politică: 1) 448 erau neîncadraţi politic (56%); 2) 88 erau din PNŢ-Maniu (11%); 3) 24 simpatizanţi PNŢ (3%); 4) 73 din Mişcarea Legionară (9%); 5) 13 simpatizanţi legionari (2%); 6) 79 din Frontul Plugarilor (10%); 7) 42 din PCR/PMR (5%); 8) 12 din UTC/UTM (1%); 9) 15 din PNL-Brătianu (2%); 10) 6 din Grupul Etnic German (1%); 11) 2 din PNL-Bejan (sub 1%); 12) 2 din PSDI (sub 1%) (ASRI, fond „D”, dosar nr. 2168, f. 423. Vezi şi Dorin Dobrincu, Rezistenţa armată anticomunistă la începutul „republicii populare”, în „Analele Sighet”, vol. 6, 1998, pp. 233-235).
numeroase execuţii sumare, încălcându-se chiar sentinţele pronunţate în instanţele vremii, astfel de cazuri înregistrându-se în diferite locuri din România, din Banat până în Moldova, şi din Dobrogea până în Maramureş. Partizanii şi susţinătorii lor rămaşi în viaţă şi condamnaţi au populat Gulagul românesc, familiile lor fiind persecutate, chiar deportate, mai ales în Bărăgan sau în Dobrogea31. Toate aceste experienţe-limită i-au marcat iremediabil pe supravieţuitori şi pe urmaşii acestora.
Rezistenţa armată anticomunistă a fost o luptă pentru libertate, dar şi o luptă pentru supravieţuire, într-o vreme în care libertatea şi demnitatea indivizilor, dar şi a naţiunii române erau călcate în picioare de sovietici şi de executanţii lor fideli din interior, comuniştii. Fără nici o îndoială, nu toţi românii s-au supus totalitarismului devastator impus de Stalin ţării lor, deşi în zdrobitoare majoritate au făcut-o, unii (şi nu puţini) punând umărul din plin la „edificarea” comunismului. Partizanii anticomunişti au încercat să prezerve sau să recâştige măcar o parte din demnitatea României. Reuşita a fost doar parţială şi doar temporară. Rezistenţa armată anticomunistă face parte, chiar dacă nu integral, chiar dacă nu fără rezerve, din acel restrâns trecut recent recuperabil şi utilizabil pentru memoria colectivă românească, pentru memoria unei naţiuni care are puţine momente şi fenomene în care să se regăsească după cel mai devastator experiment politic, social şi cultural din istoria sa, comunismul.
31 Într-o notă-raport întocmită de Securitate la 25 iunie 1959, referitoare la „situaţia elementelor contrarevoluţionare din România, aflate în închisori pentru ispăşirea pedepselor, sau în curs de anchetă la organele de securitate”, erau trecute 12 073 persoane încarcerate „pentru participare şi activitate în diferite organizaţii şi bande teroriste”. Se preciza că dintre aceste persoane, „un număr de peste 5000 de elemente au făcut parte din organizaţiile şi bandele conduse de legionari”. Erau date mai multe exemple, însă o bună parte din formaţiunile amintite nu fuseseră iniţiate şi conduse de legionari, cum a fost cazul cu formaţiunile „Haiducii lui Avram Iancu”, „Garda Albă”, „Vlad Ţepeş II”, Dumitru Işfănuţ, Mircea Vlădescu etc, care avuseseră o componentă preponderent ţărănistă, chiar dacă din unele făcuseră parte şi legionari (ASRI, fond „D”, dosar nr. 7778, vol. 3, ff. 165-166). Avem motive să credem că raportul a fost construit pentru a se susţine o teză dragă Securităţii, că rezistenţa anticomunistă era de inspiraţie legionară: „Concluzia care se trage din analiza situaţiei deţinuţilor contrarevoluţionari este următoarea: legionarii sunt în fruntea majorităţii organizaţiilor şi bandelor teroriste, membrii acestor organizaţii şi bande, deşi sunt foarte pestriţi, făcând parte din cele mai diferite partide politice burgheze (sau fără de partid) şi din diferite categorii sociale, activitatea desfăşurată de aceştia este în întregime legionară, iar scopul lor, unic, este de a submina pe toate căile regimul de democraţie populară, prin sabotaje în industrie, agricultură, transporturi, prin spionaj şi teroare etc”; ibidem, ff. 166-167.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu