Colţul pupincuristului

Dedicăm câteva mii de pixeli celor care, sfidând un popor înrobit de bolşevism, pentru binele propriu, şi-au înfipt adânc limba în cu*ul lui Ceaşcă, al „savantei de renume mondial”sau al partidului înfiinţat şi susţinut de Moscova.

Iată un fragment scris de Iulian Tănase în ‘Caţavencu’ (2009): Figuranţii din Antologia ruşinii după Virgil Ierunca au fost, de fapt, actori principali în filmul propriului servilism. Au mâncat rahat de plăcere sau de nevoie; au mâncat rahat cu talent sau fără; au mâncat rahat din imprudenţă sau din culpă; au mâncat rahat dintr-un greţos interes sau dintr-o suspectă naivitate. Dintr-un motiv sau altul, ori din mai multe deodată, au mâncat rahat, şi mâncaţi rămân. Faptul că unii dintre aceştia, indexaţi de Virgil Ierunca, au o operă care rezistă intemperiilor caracterului nu face decât să îi pună într-o lumină şi mai ciudată. A-l despărţi pe poetul talentat de mâncătorul de rahat e ca şi cum ai face o operaţie estetică pe creier. Nu merge.(…) S-ar fi cuvenit ca mâncătorii de rahat să deschidă gura mai puţin după 1990. Să deschidă gura cât mai puţin, pentru că aromele acumulate în ani grei de alimentaţie dubioasă nu trec cu una, cu două. Nu s-a întâmplat aşa, dimpotrivă.

Deschidem rubrica în stil mare, cu un pupincurist notoriu, care, probabil, acum îi scrie ode Necuratului, dacă tot a servit ateismul bolşevic. Iată ce limbi îi dădea Adrian Paunescu ‘marelui Cârmaci’:

"Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă. (…)

Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,
Slujindu-mi cu credinţă, după putere, ţara,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou, (…)"

Un alt pupincurist celebru al dictatorului a fost şi Corneliu Vadim Tudor. Acest bufon, care a transformat spaţiul public românesc într-o imensă mahala, adică locul unde se poate calomnia, eticheta jignitor etc oricine, de la Preşedintele României (toţi au fost ponegriţi de acest măscărici ieşit din grotele dictaturii) la orice cetăţean care gândea altfel în România, era înainte de 1989 pupincuristul oficial al ‘savantei de renume mondial’. În paralel, se ocupa cu proxenetism şi pedofilie, în acest sens fiind dovezi pe care numai nişte indivizi alienaţi şi cu creierul spălat, precum votanţii PRM, le pot ignora. Mai jos este dovada limbilor pe care acest fanariot bolşevic le trăgea fundurilor cuplului dictatorial care a transformat România într-un imens colhoz, izolând-o total de lumea civilizată. Lege a lustraţiei ochii plânşi vor să te vadă.

Au existat şi pupincurişti mai puţin vizibili pentru publicul înfometat şi ţinut în întuneric din România comunistă. Este vorba de reprezentanţii ‘bisericii strămoşeşti’, cei care au înţeles repede că bunăstarea lor depinde de ateii bolşevici. Iar de aici şi până la linsul fundului lui Ceaşcă n-a mai fost decât un pas. Mic pentru ei, catastrofal pentru libertatea din România. Dacă există o Judecată de apoi, mă întreb cum vor justifica patriarhii Iustin Moisescu şi Teoctist osanalele adresate ultimului dictator bolşevic. Parcă în Biblie scrie că doar Dumnezeu, creator şi mântuitor, merită închinarea noastră. Iată mai jos ce limbi dădeau patriarhii României ‘marelui cârmaci’.
Iustin MOISESCU, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
„Îmbogăţită în ultimele două decenii de ideile valoroase şi îndrumările permanente ale domnului preşedinte Nicolae Ceauşescu, activitatea externă a ţării noastre s-a remarcat prin apeluri perseverente la raţiune, prin propuneri concrete şi iniţiative bine apreciate de forurile internaţionale. Domnul preşedinte al României s-a impus în conştiinţa lumii ca o mare personalitate politică, indisolubil legată de marile şi nobilele cauze ale umanităţii, ca unul din cei mai de frunte militanţi pentru pace, pentru o lume mai bună şi mai dreaptă, pentru libertatea şi independenţa popoarelor“ (Cuvânt rostit la Plenara Consiliului Naţional al FDUS, România liberă, 29 martie 1986)
TEOCTIST, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
„Încă din primul moment, convins că am asentimentul vostru, al tuturor, ne îndreptăm gândurile noastre spre mult iubitul preşedinte al republicii noastre, domnul Nicolae Ceauşescu, asigurându-l de decizia noastră unanimă de a sprijini politica internă şi externă a autorităţilor supreme ale statului nostru, iniţiativele de colaborare şi de pace, de dezarmare şi protejare a vieţii pe planeta noastră, lansate fără încetare în numele poporului român de către fiul lui cel mai demn, recunoscut pe plan mondial ca «erou al păcii»“ („La 50-e Conférence Théologique interconfessionnelle“, Romanian Orthodox Church News, noiembrie–decembrie 1987)

Se spune că adevărul doare. Dar, ca orice medicament, face bine organismului. Cum România este o ţară bolnavă, n-ar fi rău să ştim cine a lustruit cizmele roşii ale comunismului românesc. Iar unul dintre cei care au avut limba în fundul lui Ceaşcă a fost şi Florin Piersic. Nu-mi place Florin Piersic, nici în filme, nici în teatru, iar rolul cu scuipatul seminţelor îmi aminteşte mereu despre eticheta de ‘ţigani’ aplicată românilor. Îl admir pe Rebengiuc fie şi numai pentru că nu i-a dat limbi lui Ceaşcă, aşa cum făcea Florin Piersic în 1978. Ce mândri erau părinţii lui, probabil, atunci! Iar ţaţele isterice care îl cred un geniu e bine să nu uite că în întunericul dictaturii comuniste Florin Piersic nu avea rival, iar un mare actor se şlefuieşte într-o competiţie cinstită şi corectă. Dacă Partidul Comunist vi l-a băgat pe gât, nu-i cazul să exageraţi cu laudele stimaţi nostalgici. Dar iată şi limbile: „Cea mai sinceră urare mi se pare a fi, totodată, cea mai simplă. Cea mai frumoasă urare trebuie adresată celui mai devotat fiu al partidului, celui mai important conducător modern din istoria modernă. Cele mai fierbinţi mulţumiri sunt destinate omului politic care ne-a oferit nouă, slujitorii Thaliei şi-ai Melpomenei, şansa unei afirmări plenare, a unor inegalabile satisfacţii artistice, trăite sub cupolele celor mai minunate lăcaşe pe care le-a avut vreodată teatrul românesc“ (România literară, 26 ianuarie 1978).

Dintre mâncătorii de rahat roşu, actorul Radu Beligan se distinge prin culmile de absurd şi ridicol pe care le atinge, atunci când penetrează cu limba moale şi catifelată fundul dictatorului. Să spui tu, român creştin integru (?), că bolşevicul ateu Ceaşcă, venit la putere datorită armatei sovietice cotropitoare, ‘a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate’ dovedeşte cam cine l-a ţinut în braţe pe cel care, în 25 de ani, a întors România din drumul ei spre progres şi civilizaţie europeană, transformând-o într-un colhoz, unde toţi furau, toţi minţeau, iar indivizi precum Radu Beligan aveau limba ocupată cu fundul ‘demiurgului’. Dar iată mai jos întreg citatul. „Trăim o experienţă fascinantă, unul din acele timpuri înalte când omul îşi dă măsura şi mai mult decât măsura lui. Şi mă gândesc, fireşte, în primul rând la acel om exemplar la care ne gândim cu toţii: tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Cel care nu cunoaşte nevoia de repaus. Cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă. Cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate. Cel ce poate fi văzut zilnic, uneori dis-de-dimineaţă, pe unul din nenumăratele şantiere ale patriei. Cel care ascultă respiraţia ţării şi care, de peste cinci decenii şi jumătate, îşi dăruieşte fiecare clipă pentru măreţia de azi şi pentru măreţia de mâine a României. Cel care transformă sub ochii noştri, ca un demiurg, un oraş cu uliţe chinuite şi întortocheate într-o cetate cu bulevarde ample, cu linii de metrou şi cu o Dâmboviţă care abia acum are, vorba cântecului, apă dulce“ („Cuvântare la Congresul al III-lea al Educaţiei şi culturii socialiste“, Scînteia, 19 august 1987).

Se pare că cizmarul-dictator era mai mult decât extaziat de limbile celor care făceau filme la kilogram în România comunistă. Iar cel care explica tractoriştilor analfabeţi ce buni erau comuniştii şi ce răi erau cei exterminaţi de bolşevici era Sergiu Nicolaescu. Iată mai jos ce limbi catifelate avea Sergiu Nicolaescu, atunci când lustruia fundul lui Ceaşcă. „Sunt îndemnuri desprinse din lucrările recentului congres, din litera şi spiritul expunerii tovarăşului Nicolae Ceauşescu. În lumina lor, suntem hotărâţi să dăm un nou curs şi noi valori muncii noastre. Vom face totul ca filmul românesc să devină o oglindă vie a eroismului milenar al poporului nostru în lupta sa pentru independenţă şi unitate naţională, a eroismului omului de astăzi, constructor al socialismului, a unei Românii multilateral dezvoltate, a patosului revoluţionar ce animă întregul popor pentru îndeplinirea Programului partidului, pentru edificarea omului nou, a dragostei cu care acest popor îşi urmează preşedintele tării, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Astfel se va materializa devotamentul nostru faţă de politica internă şi externă a partidului, adeziunea faţă de hotărârile congresului, hotărârea de a transpune în viaţă sarcinile ce ne revin, recunoştinţa pentru îndrumările preţioase care asigură filmului românesc ridicarea pe noi trepte calitative, mândria că putem sluji cu arta noastră idealurile nobile ale unui popor stăpân pe destinul său.“ („Filme cu o mare şi nobilă putere de înrâurire“, Scînteia, 10 iunie 1976)

Pupincuristul amintit azi se încadrează în categoria celor care, din lipsă de talent, devin ‘nişte ţărani’, în sensul rău al cuvântului, şi ating fundul catifelat al ‘savantei de renume mondial’ cu limba moale a celor care au lustruit vreme de 50 de ani cizmele roşii ale bolşevismului rusesc. Se numeşte Dinu Săraru, iar tovarăşii din PSD=PCR nu l-au uitat, aşa încât a prins ceva funcţii atunci când bunicuţa kaghebistă dansa kazacioc la Cotroceni. Iată-l pe ‘nişte ţărani’ uitând de ţăranii care au sfârşit cu un glonţ în ceafă tras de securiştii care se ocupau cu colectivizarea agriculturii. „O nobilă tradiţie istorică a consacrat pentru totdeauna drept simbol nepieritor al ctitoriei de neam şi de ţară imaginea conducătorului iubit al poporului însoţit necontenit în stânga de inimă şi de credinţă de cel mai apropiat tovarăş de viaţă şi de muncă şi de luptă pentru mai binele patriei şi pentru izbânda marilor ei idealuri de libertate, de neatârnare şi de neistovit progres. Imaginea a trecut în legendă, legitimând vocaţia acestui popor de a ridica din rândurile sale fiice tulburător inspirate de o covârşitoare dragoste de ţară şi însufleţite de o mare putere de jertfă în slujba propăşirii cauzei naţionale, făclia arderii lor exemplare pe vatra patriotismului rămânând să le lumineze pilduitor un timp chipul eroic.“ („O mare fiică a unui popor eroic“, în vol. omagial Buchet de purpură şi soare: flori alese din creaţia închinată tovarăşei Elena Ceauşescu, Editura Eminescu, 1988, p. 135)

Prezent în programele şcolare de limba şi literatura română, pentru liceu, Geo Bogza a fost unul din autorii rusificării României. Iar în România, moştenită de la IliciKGB, chiar o şcoală din Bucureşti se numeşte Geo Bogza. Dar iată ce scria ‘marele’ Geo Bogza: „Iar dragostea, admiraţia şi respectul întregii omeniri muncitoare, dragostea, admiraţia şi respectul celor mai luminoase con- ştiinţe ale vremii, n-au aşteptat ca pe cer să apară cometa de natriu artificială, ci le-a fost de ajuns steaua în cinci colţuri pe care o purtau la chipiu soldaţii Armatei Roşii, cei care flămânzi şi goi dar înflăcăraţi de cel mai mare ideal al tuturor timpurilor zguduiau temeliile lumii cu uralele lor“ („Patosul Revoluţiei“, Contemporanul, 6 noiembrie 1959). Sau: „Pământul e a treia planetă din sistemul/ Solar, având surori mai mari sau/ Mai mici, unele fierbinţi şi altele/ Îngheţate,/ Voi iubiţi-l pe Lenin! (…) Pe Pământ apar uneori conducători de/ Popoare, întunecaţi ca noaptea, care/ Dau istoria lumii cu sute de ani/ În urmă, şi alţii a căror minte/ Şi inimă strălucesc ca Soarele şi o/ Duc cu o mie de ani înainte,/ Voi, fraţii mei, iubiţi-l, iubiţi-l pe Lenin!” („Cosmogonie”, Contemporanul, 18 aprilie 1958).

În România bolşevizată, Ceaşcă a ‘demonstrat’ cât de laşi sunt unii români şi cu ce uşurinţă poţi fi lins în fund, inclusiv de cei care aveau, nu-i aşa, o fărâmă de geniu. Este şi cazul poetului Nichita Stănescu. Iată două fragmente sugestive pentru ‘curajul’ românului Stănescu de a înfrunta dictatura. „Sărbătorim a 60-a aniversare a scumpului nostru preşedinte Nicolae Ceauşescu şi a 45 de ani de activitate a acestui bărbat depusă în slujba şi idealurile poporului nostru. El este cel mai muncitor dintre muncitori şi cel mai ţăran dintre ţărani, cum toţi ştim, noi suntem o patrie pe care adesea istoria a izbit-o din toate părţile. Prin conducătorul nostru şi prin munca depusă de comuni şti, asigurăm cu toţii dezvoltarea naţiunii noastre către o independenţă demnă, către măreţie a statului nostru şi demnitatea statului nostru între celelalte state ale lumii.“ (Radio Bucureşti, 19 ianuarie 1978) „Cu o deosebită bucurie – ca o îndreptăţire şi ca un sprijin real dat culturii, am primit lucrările teoretice ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu apărute în iulie: «Propunerile pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii» şi «Expunerea la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative». Cum era şi firesc, «Tezele din iunie», cum au fost botezate, au stârnit o înaltă efervescenţă de gândire şi în rândul scriitorilor. Ele reprezintă expresia consecvenţei partidului nostrum, expresia aprofundării permanente a teoriei marxist-leniniste, în destinul României de azi. (Scînteia, 18 octombrie 1971)

Pentru a înțelege de ce Mitzura Arghezi, fiica poetului Tudor Arghezi, a ajuns în troaca bolşevico-securistă PRM, haideți să vedem ce limbi catifelate dădea ‘marele’ poet Tudor Arghezi Partidului bolşevic, cel care din bube, mucegaiuri şi noroi a adus genocidul pe culmi noi. “Speranța, imboldul fiecărei vieți, popoarele şi-o pierduseră rînd pe rînd, pretutindeni copleşite de obezitatea stăpânirilor depravate. Ele şi-au regăsit-o în Revoluția din Octombrie. (‘Din şapte în şaapte’, Contemporanul, noiembrie 1959). Sau: “În presă şi vorbire, în adunări, în viața politică, socială, în toată viața trăită, a intrat şi circulă, pe lângă o seamă de vocabule menite să reflecte, după 23 august 1944, spiritul noii orânduiri, cuvîntul PARTID. (…) La 40 de ani de la întemeierea lui, partidul şi-a dovedit semnificația întreagă, în total contrast cu ce fuseseră partidele politice de până la el. Partidul (la singular) cu înțelesul lui deosebit de sintetic, nu e un simplu cuvînt din 3 silabe. Partidul este o entitate, partid substanță, partid prestigiu, partid criteriu, partid suveranitate: severanitate care emană de la popor.” (‘Partidul’, Scînteia, 8 mai 1961)

Un alt exemplu de pupincurism şi slugărnicie l-a reprezentat Dan Hatmanu (n. 31 oct. 1926, Scobinţi, jud. Iaşi, pictor şi grafician). Iată ce limbi catifelate primeau fundurile dictatoriale: “Strălucit om politic, savant de renume mondial, tovarăşa Elena Ceauşescu este şi un mare iubitor al artelor, asupra cărora se apleacă cu interes, respect şi admiraţie, ştiind să preţuiască deopotrivă opera şi artistul, ştiind că lucrătorul din uzină sau de pe ogor, beneficiind de cuceririle cele mai avansate ale ştiinţei, are nevoie pentru îndeplinirea planurilor şi de condiţia spirituală. Îi sîntem recunoscători şi ne angajăm să realizăm în continuare lucrări valoroase şi originale, care să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului naţional.” (“Din inimă”, Convorbiri literare, ianuarie 1987) Sau: “Pentru condiţia superioară creată, artiştii ţării poartă o vie recunoştinţă tovarăşului Nicolae Ceauşescu, ctitor şi arhitect al României noi, al unei culturi şi arte valoroase străbătute de nobilele percepte ale umanismului socialist, personalitate fără egal a istoriei noastre contemporane.” (“Vie recunoştinţă”, Amfiteatru, ianuarie 1988)