Analiza dictaturii comuniste (VI)

Comuniştii români şi Congresul al XX-lea al PCUS
Schimbările care începuseră după moartea lui Stalin au fost accelerate de Congresul al XX-lea al PCUS În timpul acestuia, la 25 februarie 1956, Nikita Hruşciov a denunţat crimele lui Stalin referindu-se în special la persecuţia cadrelor de partid şi din guvern, la distrugerea Statului Major şi a corpului ofiţeresc al Armatei Roşii, la lipsa de pregătire în faţa atacului lui Hitler din iunie 1941 etc. Aceste fapte fuseseră făcute publice de multă vreme de către Troţki, Boris Souvarine, Bertram Wolfe şi de către alţi antistalinişti, şi erau binecunoscute în Occident. Noutatea consta în faptul că atrocităţile lui Stalin (în realitate, numai o parte dintre ele, din moment ce Hruşciov nu a amintit de ororile colectivizării, de farsele judiciare din anii 1930, inclusiv de cele trei procese spectacol de la Moscova, sau de exterminarea foştilor membri ai Comitetului Antifascist Evreiesc) nu mai fuseseră recunoscute din perspectiva oficială comunistă. Însă Hruşciov – care, în poziţia sa de prim-secretar al Comitetului Central al PCUS, reprezenta instanţa cu cea mai mare autoritate a comunismului mondial – a denunţat păcate care erau teoretic de neiertat din punctul de vedere leninist.
În „raportul secret” (scris de o comisie condusă de veteranul ideolog al partidului Piotr Pospelov), Hruşciov a recunoscut şi existenţa, îndelung negată, a „testamentului” lui Lenin, care avertiza partidul în privinţa lui Stalin. Ceea ce liderii sovietici s-au limitat să denumească drept „cult al personalităţii” lui Stalin era însă consecinţa tragică, dar logică a unui sistem inuman, bazat pe instituţii despotic-autoritare, ostile structural regulilor democraţiei tradiţionale, a unei ordini sociale în care teroarea ideologică şi poliţienească reprezentau principala sursă de legitimare politică şi reproducere economică, politică, socială şi culturală120. Congresul al XX-lea al PCUS a afectat dramatic relaţiile Moscovei cu sateliţii săi. Atacând modul în care Stalin condusese PCUS, Hruşciov a pus implicit sub semnul întrebării supremaţia Moscovei în cadrul mişcării internaţionale şi multe dintre partidele
118 Când Chişinevschi şi-a sărbătorit a 50-a aniversare în 1956, Ceauşescu a fost unul dintre foarte puţinii membri ai elitei comuniste invitaţi să ia parte la o reuniune particulară specială ce s-a desfăşurat la reşedinţa celui care ocupa atunci poziţia a doua în ierarhia partidului. Cuplurile Ceauşescu şi Chişinevschi obişnuiau să facă împreună lungi plimbări pe jos prin Parcul Herăstrău (pe atunci Parcul Stalin), aflat într-una dintre cele mai selecte zone rezidenţiale ale Bucureştiului. Desigur, ca în toate vânătorile staliniste de vrăjitoare, după eliminarea lui Chişinevschi, Ceauşescu a fost primul care şi-a denunţat fostul protector.
119 Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, pp. 240-241.
120 Vezi Vladimir Tismăneanu, The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe. The Poverty of Utopia, London, Routledge, 1988 şi Kolakowski, Main Currents of Marxism, vol. 3, The Breakdown.
comuniste – chinez, francez, italian, albanez şi român – au început să pună sub semnul întrebării politicile sovietice.
Delegaţia română la Congresul al XX-lea a fost condusă de Gheorghiu-Dej şi i-a inclus pe Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi şi Petre Borilă121. Delegaţia nu avea cum să prevadă că fusese pregătită o bombă precum discursul lui Hruşciov. Evident, Gheorghiu-Dej nu a fost deloc încântat de criticile aduse lui Stalin. După afirmaţiile lui Constantinescu, Gheorghiu-Dej a fost profund deranjat de revelaţiile din raportul secret al lui Hruşciov. Consternarea lui Gheorghiu-Dej faţă de iniţiativa antistalinistă a liderului sovietic poate fi considerată ca primul stadiu al disputei româno-sovietice. Ca urmare, Gheorghiu-Dej a început să-i curteze pe chinezi. După 1956, în ce priveşte atitudinea faţă de Stalin şi destalinizare, comuniştii români aveau mai multe în comun cu China lui Mao sau cu Albania lui Hodja decât cu Polonia lui Gomułka. Totuşi, Gheorghiu-Dej şi-a folosit aptitudinile de manipulator pentru a îmbunătăţi relaţiile ţării sale cu Iugoslavia, pe ai cărei lideri îi stigmatizase la întrunirea Cominformului din noiembrie 1949 ca fiind „o bandă de asasini şi spioni”.
La Moscova, la sfârşitul acelui februarie 1956, Gheorghiu-Dej şi însoţitorii săi se aflau în stare de şoc: fostul lor idol fusese defăimat de către succesorii săi, iar interpretarea stalinistă a leninismului, elogiată pe vremuri, fusese denunţată ca fiind falsă. Stalin a fost criticat nu numai pentru încălcări grosolane ale legalităţii socialiste, dar şi pentru că a fost un aventurier în relaţiile internaţionale. Congresul al XX-lea a cerut întoarcerea la leninismul „creativ”, considerat ca fiind opus rigidităţii şi sterilităţii simplistei dogme jdanoviste.
Pe baza unor afirmaţii ulterioare şi a mărturisirilor spontane, în special a revelaţiilor din timpul Plenarei Comitetului Central din noiembrie-decembrie 1961, membrii delegaţiei române la Congresul al XX-lea îşi petreceau serile jucând domino şi încercând să-şi dea seama ce se întâmpla la vârful partidului sovietic. Când a fost informat despre raportul secret al lui Hruşciov, Miron Constantinescu a luat o atitudine distantă, pretinzând că avea nevoie de timp ca să studieze cu atenţie documentele, în loc să-şi piardă timpul cu bârfe mărunte sau la masa de joc împreună cu Gheorghiu-Dej. După cum îşi va aminti în prefaţa volumului de scrieri ale lui Palmiro Togliatti, traduse în limba română în anii 1970, Constantinescu a purtat la vremea respectivă câteva conversaţii cu liderul italian. (Togliatti a fost cel care, într-un faimos interviu dat în 1956 revistei „Nuovi argumenti”, a cerut o adâncire a criticii aduse de Hruşciov lui Stalin de la nivelul psiho-personal la cel structural-instituţional122.) Această atitudine distantă, extrem de precaută, pe care Constantinescu a avut-o la Moscova a reprezentat pentru Gheorghiu-Dej primul semnal că Miron Constantinescu încerca să se disocieze de vechea conducere şi să-şi creeze o platformă personală hruşciovistă.
După Congresul al XX-lea al PCUS, liderii comunişti români erau dezorientaţi, traumatizaţi şi indignaţi. Fostul lor idol fusese demascat ca un criminal paranoic şi ca o nulitate din punct de vedere militar: întreaga lor lume se prăbuşea. Oricare ar fi fost sentimentele sale faţă de Hruşciov înainte de februarie 1956, este evident că, din acel moment înainte, Gheorghiu-Dej nu a mai avut nici un fel de încredere în prim-secretarul sovietic. Pentru el, ca şi pentru Maurice Thorez, Antonin Novotny şi Walter Ulbricht, ridiculizarea mitului lui Stalin a reprezentat o imensă greşeală strategică şi ideologică, un dar ceresc pentru propaganda imperialistă şi o concesie făcută „revizionismului decadent” titoist.
121 Pentru detalii suplimentare privind discuţiile dintre membrii delegaţiei PCR, vezi Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, pp. 273-274. Cam în această perioadă, Dej a stabilit o relaţie foarte apropiată cu Petre Borilă, pe care l-a inclus în cercul său intim, acolo unde se discutau cele mai secrete probleme şi se luau deciziile cruciale.
122 Pentru interviul lui Togliatti, 9 domande sullo Stalinismo, vezi Russian Institute, Columbia University, The Anti-Stalin Campaign and International Communism, New York, Columbia University Press, 1956, pp. 97-139.
După ce au citit textul complet al raportului secret al lui Hruşciov, participanţii români la Congresul al XX-lea trebuiau să hotărască cum să discute aceste documente cu restul conducerii PMR. Din moment ce noua linie a Kremlinului îl ameninţa personal, Gheorghiu-Dej a trebuit să amâne dezbaterile care ameninţau să ia naştere la nivelul conducerii de partid. În consecinţă, el a invocat criza din Partidul Comunist Grec şi implicarea sa, timp de o lună, în luptele interne din acel partid, pretinzând că nu avusese posibilitatea să prezideze discuţiile interne din PMR referitoare la lecţiile Congresului al XX-lea. Dej încerca să câştige timp, ducându-i cu vorba pe diverşii membri ai Biroului Politic, evaluând atitudinile acestora şi calculând strategia optimă în vederea discuţiilor iminente. În această privinţă, el conta pe sprijinul lui Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Petre Borilă, Emil Bodnăraş, Alexandru Drăghici şi avea motive să spere la sprijinul lui Nicolae Ceauşescu. Sofismele dialectice ale lui Leonte Răutu îi puteau servi la camuflarea eforturilor de a preveni destalinizarea din punct de vedere ideologic.
În cele din urmă, în martie-aprilie 1956, au avut loc o serie de întâlniri ale Comitetului Central pentru informarea cadrelor de la vârf despre Congresul al XX-lea. La aceste sesiuni bine orchestrate, fiecărui membru al eşalonului comunist suprem i se cerea să se angajeze în cunoscuta practică leninistă a criticii şi autocriticii. La plenara din 23-25 martie, Gheorghiu-Dej a prezentat o dare de seamă a Biroului Politic, în care l-a criticat pe Stalin şi cultul personalităţii acestuia, deşi raportul secret nu a fost menţionat explicit.
Cât despre stalinismul din propriul său partid, Gheorghiu-Dej a vorbit despre staliniştii români fără a pronunţa nume şi a insistat asupra faptului că PMR îi eliminase încă din 1952, insinuând că singurii stalinişti din România fuseseră Pauker, Luca şi Georgescu, şi că el, Gheorghiu-Dej, avea meritul de a fi declanşat cu curaj o destalinizare avant la lettre, cu mult înainte de Congresul al XX-lea. Dej a subliniat că Congresul al II-lea al PMR marcase o nouă etapă deoarece fusese stabilită o conducere colectivă, iar centralismul democratic guverna acum viaţa internă de partid. Pe scurt, jocul lui Gheorghiu-Dej a fost să invoce lupta împotriva „moscoviţilor” epuraţi ca argument al propriului comportament politic „corect anticipat”. Comparativ cu alte partide est-europene, a susţinut Gheorghiu-Dej, conducerea PMR a reuşit să evite cele mai grave excese asociate cu cultul personalităţii lui Stalin. Rectificările necesare fuseseră deja făcute în principiu ca urmare a epurărilor îndreptate împotriva lui Pauker. Nu s-a spus absolut nimic despre Foriş, Koffler şi Pătrăşcanu, care fuseseră lichidaţi cu toţii din ordinul lui Gheorghiu-Dej, sau despre tratamentul arbitrar aplicat lui Luca, Anei Pauker, lui Teohari Georgescu şi multor altor activişti ai partidului.
La această plenară, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, amândoi membri ai delegaţiei la Congresul al XX-lea, fiecare din motive foarte diferite, au pus sub semnul întrebării autoritatea lui Gheorghiu-Dej, astfel încât întâlnirea s-a transformat într-o dezbatere adevărată123. Acesta este motivul pentru care, dintre toate documentele acestei plenare, a fost publicat numai raportul lui Gheorghiu-Dej asupra Congresului al XX-lea (chiar şi acesta fiind reprodus într-o variantă cosmetizată). Constantinescu, susţinut de Chişinevschi, a pledat pentru o „regenerare” a partidului în spiritul liniei antistaliniste promovate de Hruşciov. Cei doi au invocat sloganul Congresului al XX-lea referitor la „revenirea la normele leniniste ale vieţii interne de partid” pentru a slăbi poziţia lui Gheorghiu-Dej şi a restructura conducerea partidului. Constantinescu a criticat şi Securitatea, inclusiv faptul că poliţia secretă opera în ministere fără ca funcţionarii superiori să fie consultaţi, nici măcar atunci când aceştia, ca în cazul lui, erau membri ai Biroului Politic.
Gheorghiu-Dej a răspuns criticilor lui Constantinescu şi Chişinevschi admiţând că existase într-adevăr un cult al personalităţii în PMR, dar a afirmat că acesta luase sfârşit odată
123 Pentru punctul de vedere al lui Gheoghe Apostol, cel mai înflăcărat susţinător al lui Gheorghiu-Dej, în timpul şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 3, 4, 6, 12 aprilie 1956, vezi „Sfera Politicii”, nr. 27, aprilie 1995, p. 39.
cu eliminarea lui Pauker, Luca şi Teohari. După 1952, au pretins Gheorghiu-Dej şi susţinătorii săi, a fost reinstalată conducerea colectivă124. Mai târziu, la Plenara Comitetului Central din noiembrie 1961, Gheorghiu-Dej a susţinut din nou, secondat de o cohortă de sicofanţi, că viaţa normală de partid începuse numai după 1952 şi că acest lucru s-a datorat în primul rând lui Gheorghiu-Dej însuşi.
Cei doi oponenţi ai lui Gheorghiu-Dej l-au atacat pe acesta din motive diferite. În cazul lui Chişinevschi era vorba de oportunism. Un adevărat susţinător al liniei Moscovei, indiferent de meandrele acesteia, el a prins ocazia de a-l submina pe Gheorghiu-Dej şi de a poza în luptător pentru democraţie intrapartinică. Deoarece se părea că Hruşciov dirija evoluţiile de la Moscova, Chişinevschi a crezut că o reevaluare critică a epurărilor staliniste din România era inevitabilă125.
La rândul său, Constantinescu s-a gândit că el era cel destinat să promoveze o nouă linie politică în România şi a sperat să-l detroneze pe Gheorghiu-Dej. La următoarea şedinţă a Biroului Politic el l-a atacat direct pe Gheorghiu-Dej spunând că, deşi recunoştea meritele primului secretar, dorea să sublinieze defectele acestuia, considerând că lipsa de până atunci a unei atitudini critice faţă de Gheorghiu-Dej reprezenta o poziţie greşită, neleninistă126. Constantinescu a crezut că putea conta pe sprijinul intelectualilor din partid, precum şi pe cel al unor figuri culturale principale, care fuseseră marginalizate după preluarea puterii de către comunişti.
În acel moment, situaţia din ţară era fluidă. Membrii de partid, în special cei din aparatul ideologic, discutau despre nevoia de a stabili responsabilitatea pentru erori strategice ca proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră, epurarea grupului Pauker-Luca, marginalizarea veteranilor din partid, sufocarea libertăţii de creaţie, interpretarea dogmatică a istoriei naţionale şi rusificarea impusă culturii române şi sistemului de educaţie. Activiştii români care studiau în şcolile sovietice pentru elita de partid erau conştienţi de implicaţiile raportului secret şi de efectele acestuia asupra celorlalte ţări ale blocului estic. În cercuri restrânse aveau loc „discuţii neoficiale” (ulterior criticate şi pedepsite ca fiind „discuţii neprincipiale”). Era o perioadă în care liberalizarea se strecura pe nesimţite în partid. Studenţii erau din ce în ce mai critici faţă de ideologia oficială, iar informaţiile despre liberalizarea din Polonia şi Ungaria se răspândeau în centre intelectuale majore ca Bucureşti, Cluj şi Timişoara.
Principalii oameni de încredere şi susţinători ai lui Gheorghiu-Dej erau Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Alexandru Moghioroş şi Petre Borilă. Încercarea lui Constantinescu de a-l câştiga de partea sa pe Moghioroş a eşuat: Moghioroş, care înainte îi trădase pe Vasile Luca şi pe Ana Pauker, s-a dus imediat să-l informeze pe Gheorghiu-Dej despre formarea unei „platforme antipartinice”. Chişinevschi l-a abordat pe Constantin Pîrvulescu, care îl dispreţuia pe Gheorghiu-Dej, şi a încercat să-l convingă să participe la condamnarea primului secretar pentru abuzurile care avuseseră loc. Pîrvulescu nu a înţeles că propunerea lui Chişinevschi echivala cu eliminarea lui Gheorghiu-Dej sau a pretins că nu pricepuse mesajul cu claritate. Faptul că a omis să raporteze despre abordarea sa de către Chişinevschi şi invitaţia de a „discuta trecutul în lumina direcţiei leniniste impuse de Congresul al XX-lea” îl va costa scump. La Plenara Comitetului Central din iunie 1957, Pîrvulescu a fost sever criticat, la Congresul al III-lea al PMR din 1960 şi-a pierdut locul din Biroul Politic, iar la plenara din noiembrie-decembrie 1961 a fost atacat pentru miopie politică şi oportunism.
124 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 182.
125 Evaluarea pe care am făcut-o cu privire la motivele lui Chişinevschi de a lansa un atac împotriva lui Gheorghiu-Dej a fost confirmată, de fapt, de către fiul său, Gheorghe Chişinevschi, în articolul intitulat Iosif Chişinevschi şi PMR-ul în anii cincizeci, în „Alergătorul de la Marathon”, nr. 4, 1989, pp. 191-199.
126 Vezi stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 3, 4, 6, 12 aprilie 1956, în „Sfera Politicii”, nr. 25, februarie 1995, p. 18.
Rivalitatea dintre Ceauşescu şi Drăghici a început să se manifeste în timpul acestor şedinţe din primăvara lui 1956, când viitorul secretar general a încercat să se prezinte ca un liberal, atacând brutalitatea poliţiei secrete comandate de Drăghici. Rolul lui Ceauşescu în aceste dezbateri politice a fost echivoc. El a adoptat o poziţie „liberală“, criticându-l pe Drăghici şi poliţia secretă pentru „inadmisibila practică de a ignora controlul partidului asupra organelor de securitate”127. Pe de altă parte, a subliniat că raportul lui Hruşciov la Congresul al XX-lea menţionase şi meritele lui Stalin, nu numai în desăvârşirea revoluţiei şi construirea socialismului, dar şi în lupta împotriva troţkiştilor şi a buhariniştilor. „Nu există printre noi nici unul care să nu fi citit ceva din operele lui şi să nu fi învăţat ceva din ele”, a spus Ceauşescu128.
Discuţiile din Biroul Politic din perioada martie-aprilie 1956 au dus la decizia de a menţine un control strict asupra dezbaterile de masă cu membrii de partid în privinţa destalinizării lui Hruşciov. Toţi membrii Biroului Politic au fost instruiţi să se opună tendinţelor revizioniste şi „liberal-anarhice”. Leonte Răutu a fost însărcinat să orienteze propaganda în aşa fel încât să ascundă adevăratele implicaţii ale campaniei de destalinizare a lui Hruşciov. S-a subliniat faptul că partidul român respinsese de la început „excesele” huliţilor „moscoviţi” Pauker, Luca şi Georgescu. Originile stalinismului naţional se găsesc în aceste reacţii la Congresul al XX-lea al PCUS.
Ecourile destalinizării printre intelectuali
Pentru conducerea PMR, efectele Congresului al XX-lea asupra celorlalte ţări din blocul estic au reprezentat argumente pentru înăsprirea politicii interne şi evitarea a ceea ce maşina propagandistică a lui Leonte Răutu numea „stihia liberalist-mic-burgheză”. Iritaţi de destalinizare, liderii comunişti români s-au opus încercărilor de a slăbi „vigilenţa ideologică”. S-a decis ca să aibă loc şedinţe în fiecare organizaţie de partid pentru a discuta documentele Congresului al XX-lea.
Şedinţa din 22 mai 1956, în care documentele congresului au fost prezentate aparatului de partid din raionul „I. V. Stalin”, în care locuiau cei mai mulţi dintre conducătorii comunişti, a fost orchestrată în aşa fel încât să fie compromisă linia aparent „moderată” adoptată de Constantinescu şi să fie zdrobită orice ambiţie de a introduce o politică de „democratizare” culturală şi ideologică în România.
În mod paradoxal, atacul împotriva despotismului stalinist a venit din partea lui Alexandru Jar, un scriitor mediocru, promotor al realismului socialist. De fapt, a fost însuşi Gheorghiu-Dej – care îl cunoştea pe Jar din închisoare şi folosea încă numele lui evreiesc real, Paşchela – cel care, atunci când Jar i s-a plâns în legătură cu dictatura partidului asupra literaturii şi artei, îl încurajase pe acesta să-şi exprime nemulţumirea în mod public. Provocarea a reuşit. Jar a fost convins că Gheorghiu-Dej chiar dorea ca el să iniţieze o dezbatere asupra abuzurilor staliniste. În realitate, alegerea lui Jar – care beneficiase absolut nemeritat de o poziţie proeminentă în lumea literară – pentru a susţine libertatea de gândire şi de exprimare arată cât de bine stăpâneau Gheorghiu-Dej şi Răutu arta manipulării politice. Puţini scriitori erau mai dispreţuiţi de către colegii lor decât era Jar pentru rolul său în excesele propagandistice din perioada stalinistă. A-l pune să se prezinte ca vocea „liberalizării” făcea subiectul în sine ridicol în faţa majorităţii scriitorilor români, care îl percepeau astfel ca pe o dispută de familie între stalinişti129.
127 Vezi Nicolae Ceauşescu, Cuvântare la consfătuirea cu activul de partid al municipiului Bucureşti din 26 aprilie 1968, în România pe drumul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvântări, articole, ianuarie 1968-martie 1969, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 178; vezi şi Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, Armonk, N.Y., M. E. Sharpe, 1995.
128 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 184.
129 Ibidem, p. 185; vezi şi Petre Pandrea, în Memoriile mandarinului valah, p. 86, pp. 556-557, pp. 561-562.
Scopul acestei înscenări era acela de a compromite facţiunea care ar fi putut insista pentru „liberalizare”. Faptul că lui Jar îi lipsea credibilitatea pentru a-şi susţine acuzaţiile împotriva lui Gheorghiu-Dej nu însemna că el nu avea dreptate. Dimpotrivă, tocmai pentru că folosea jargonul de partid, pe care îl împăna cu referinţe la ideologia marxist-leninistă, atacul său, ca şi cel al celorlalţi scriitori care l-au susţinut (toţi de origine evreiască, toţi foşti stalinişti înfocaţi), a fost un asalt asupra monopolului ideologic al partidului. Constantinescu, care se afla la Cluj, a fost chemat înapoi din ordinul lui Gheorghiu-Dej pentru a participa la şedinţă. Prezenţa sa era indispensabilă pentru discreditarea „tendinţelor intelectualist-liberaliste” ale lui Jar. El, Gheorghiu-Dej şi Răutu, care în mod normal nu ar fi participat la o şedinţă a activiştilor de partid de la un nivel ierarhic atât de scăzut, au fost totuşi prezenţi la aceasta şi l-au anatemizat pe Jar. Publicarea discursurilor lor a fost, de asemenea, senzaţională prin faptul că au insistat asupra deciziei partidului de a pune capăt tuturor abuzurilor staliniste130.
La şedinţa organizaţiei de partid a scriitorilor din 29 mai 1956, Alexandru Jar şi cei doi susţinători ai săi, dramaturgul Mihail Davidoglu şi criticul literar Ion Vitner, au fost criticaţi fără milă131. Nici un scriitor nu i-a luat apărarea lui Jar atunci când s-a luat decizia să fie exclus din partid. Nu a crezut nimeni că Jar putea să se fi îndoit în credinţa lui şi că era posibil ca acest fost zelot comunist – a cărui soţie, Olga Bancic, o eroină a Rezistenţei Franceze, fusese decapitată de Gestapo – să fi înţeles, în sfârşit, că stalinismul reprezenta un dezastru moral şi să fi avut o criză de conştiinţă.
În timp ce scriitorii din Polonia şi Ungaria începuseră să se afirme ca un grup autonom, cu interese şi scopuri bine definite, în România exista un calm relativ. Cel puţin în sfera publică, nimic nou nu părea să se întâmple pe frontul românesc. Intelectualii polonezi şi maghiari îşi câştigaseră drepturile după conflicte repetate cu aparatul ideologic, ceea ce, având în vedere formele virulente ale stalinismului din acele ţări, nu fusese deloc uşor. Fiecare concesie a fost câştigată prin rezistenţă unită şi prin exprimarea publică a solidarităţii. Departe de a încerca să-şi sincronizeze acţiunile cu cele ale colegilor lor maghiari şi polonezi, care se aflau în avangarda luptei antitotalitare, scriitorii români erau fericiţi de foarte mica marjă de libertate care li s-a oferit după moartea lui Stalin.
Stratagema lui Gheorghiu-Dej de a identifica ofensiva antistalinistă cu numele compromise ale lui Alexandru Jar, Mihail Davidoglu şi Ion Vitner a dat astfel roade. Cu excepţia unui grup relativ restrâns de adevăraţi intelectuali de stânga (Petru Dumitriu, A. E. Baconsky, Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Paul Georgescu, N. Tertulian, Mihail Petroveanu, Gheorghe Haupt şi Ov. S. Crohmălniceanu), foarte puţini erau capabili să înţeleagă miza reorganizărilor care aveau loc în 1956. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu şi-a exprimat public solidaritatea cu revolta intelectualilor maghiari. Romancierul Petru Dumitriu a fost printre primii care au criticat Revoluţia Maghiară în paginile săptămânalului Uniunii Scriitorilor din România.
Leonte Răutu, care, după înlocuirea lui Iosif Chişinevschi în 1952, a devenit şeful propagandei, a simulat o „deschidere” ideologică şi a reuşit să înăbuşească în faşă orice liberalizare. Primul Congres al Scriitorilor din 18-24 iunie 1956 – care a fost manipulat de Răutu şi de zelosul său subaltern, poetul stalinist Mihai Beniuc – a reafirmat principiul potrivit căruia arta şi literatura trebuiau să urmeze directivele partidului132.
130 Vezi dezbaterea activului comitetului raionului I. V. Stalin, Bucureşti al Partidului Muncitoresc Român în „Scânteia”, 23 mai 1956.
131 Pentru raportul privind această şedinţă, vezi „Scânteia”, 1 iunie 1956. Pentru o analiză a cazului Jar, vezi şi „News from behind the Iron Curtain”, iulie 1956, pp. 54-55.
132 Vezi Referat prezentat de Direcţia de Propagandă şi Cultură prin care se aprobă proiectul de salut al CC al PMR adresat Congresului Uniunii Scriitorilor din RPR în Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu (editori), Agresiunea comunismului în România, pp. 236-240. Documentul era semnat de Leonte Răutu şi, dincolo de
S-au făcut anumite concesii, cum ar fi reintegrarea unor valori culturale în circuitul public. Operele poeţilor Octavian Goga, George Bacovia şi Tudor Arghezi, precum şi cele ale romancierilor Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, au fost reintroduse în circulaţie. Birocraţia de partid a încercat să cultive mitul respectului faţă de valorile fundamentale ale trecutului, trecând sub tăcere faptul că purta răspunderea pentru abuzurile faţă de aceste valori. Ruptura cu stalinismul rigid şi reabilitarea istoriei naţionale s-au produs în România din încercarea oportunistă a elitei partidului de a ascunde refuzul de a înfăptui o destalinizare reală133. Mai mult, regimul a încercat să-i atragă pe intelectualii români importanţi aflaţi în exil, cum ar fi Mircea Eliade şi Emil Cioran134.
Atraşi de falsa destalinizare înscenată de partid, intelectualii români au capitulat înainte de a porni lupta. Editorialele „Gazetei Literare” şi ale „Vieţii Româneşti” din epocă ilustrează exact această strategie de voluntară supunere etică şi abdicare politică. Urmând directivele comisarilor ideologici, reprezentanţii elitei intelectuale oficiale au anatemizat „spiritul liberalist”, ispita „revizionistă” şi alte asemenea „halucinaţii” mic-burgheze. Anul 1956 – momentul în care a putut fi pusă pentru prima dată sub semnul întrebării şi în mod direct ordinea leninistă şi când se putea merge în direcţia tendinţei internaţionale de reînnoire a idealurilor radical-democratice – a fost un eşec pentru cultura română postbelică. A fost ceea ce francezii numesc un moment manqué, o ocazie ratată.
Intelectualii români nu au înţeles că modestele libertăţi oferite în 1956 nu se datorau bunăvoinţei gardienilor ideologici, ci fricii lor. Exact acesta a fost motivul pentru care, odată ce punctul culminant al „dezgheţului” trecuse, a fost declanşat un nou val de represiune, iar cel mai greu loviţi au fost chiar intelectualii. Dacă mai era nevoie de încă o lecţie amară cu privire la etica înşelătoare a comunismului românesc, aceasta a fost dată după 1958, când mulţi intelectuali importanţi au fost trimişi în judecată135.
Cazul Jar, epurarea Uniunii Scriitorilor, tiradele antirevizioniste din presa literară românească şi diatribele furioase ale lui Mihai Beniuc împotriva manifestelor umaniste ale intelectualilor maghiari şi polonezi ilustrează particularitatea reacţiei elitei politice româneşti faţă de procesul de destalinizare care se desfăşura în celelalte state comuniste. Denunţarea poetului Nicolae Labiş la Congresul Tinerilor Scriitori şi perfidul atac al lui Mihai Beniuc, regizat de Leonte Răutu, erau în mod evident privite ca avertismente pentru calmarea pasiunilor radicale136.
Totuşi, spre deosebire de intelectualii din Ungaria şi Polonia, ceea ce le-a lipsit intelectualilor români în 1956 a fost susţinerea din partea unei facţiuni reformiste de la vârful birocraţiei de partid. În timp ce ungurii puteau conta pe Imre Nagy şi pe tovarăşii săi, iar
mesaj – se menţiona clar faptul că realismul socialist oferea o paletă largă de genuri şi stiluri pentru dezvoltarea creativităţii scriitorilor – conţinea şi o listă a celor care urmau să fie aleşi în conducerea Uniunii Scriitorilor.
133 Cu privire la încercările de rescriere a istoriei României în perioada poststalinistă, vezi Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, ed. cit.
134 Marieta Sadova, o regizoare de teatru care, în perioada interbelică, făcuse parte din acelaşi cerc de intelectuali cu Mircea Eliade şi Emil Cioran, dar care rămăsese în România după război şi fusese cooptată ulterior de către regimul comunist, a fost trimisă la Paris să stabilească legătura cu aceştia. Deşi i-a fost cerut de către Constanţa Crăciun, pe atunci ministru al Culturii, şi de către Pavel Ţugui, şeful secţiei culturale a Comitetului Central între 1956 şi 1960, acest fapt a fost folosit ulterior împotriva sa într-un proces din februarie 1960, în care a fost implicat un grup mai mare de intelectuali; vezi Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, ed. cit. şi Stelian Tănase, Anatomia mistificării 1944-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
135 Pentru procesul unui important grup de intelectuali proeminenţi, din care au făcut parte filosoful Constantin Noica, scriitorii Constantin Pillat, Al. O. Teodoreanu, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt şi Arşavir Acterian, vezi Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu, Bucureşti, Editura Vremea, 1996. Vezi şi Stelian Tănase, Anatomia mistificării.
136 Printre cei care au criticat sufocarea intelectualităţii în perioada stalinistă a fost şi Nicolae Labiş. Atacat de Mihai Beniuc, care fusese manipulat de către Leonte Răutu, Labiş a continuat să publice poezii care arătau dezamăgire faţă de stalinism şi cereau o înnoire a socialismului în România, cum ar fi Legenda pasiunii defuncte. Informaţii oferite de Tita Chiper-Ivasiuc.
polonezii pe Władysław Gomułka şi pe grupul său, puţinii scriitori rebeli din România nu aveau asemenea protectori. Lucreţiu Pătrăşcanu fusese ucis în aprilie 1954, iar Miron Constantinescu era prea izolat în conducerea PMR pentru a deveni promotorul unei campanii antistaliniste. Exista o anumită frămîntare în rândurile vechii gărzi a partidului, dar nici un efort colectiv nu a reuşit vreodată să pună într-adevăr în pericol controlul staliniştilor asupra puterii.