Nu sîntem un neam fără mari valori. între ţările Orien¬tului — fiindcă, dacă apartenenţa noastră la Europa mai suportă discuţii, orientali sîntem cu asupra de măsură — sîntem renumiţi însă prin totala nepăsare pe care le-o ară¬tăm, atunci cînd nu le sîntem de-a dreptul ostili. De două sute de ani oamenii minunaţi ai ştiinţei şi literelor româ¬neşti au apărut nu spre mîndria, ci în pofida tuturor, sfîr-şind-o „în cerc barbar şi fără sentiment". Nimeni nu do¬reşte la noi ivirea unui nou mare poet, unui nou mare romancier, unui nou mare critic. Două mituri naţionale, ambele la fel de cornute străjuiesc, ca două animale he¬raldice, stema vrajbei noastre: capra vecinului şi diavo¬lul care şomează lîngă cazanul românilor. Nu ne lipseş¬te Adrian Leverkiihn, dar sîntem cu desăvîrşire lipsiţi de modesta şi devotata lumină a lui Serenus Zeitblom.
Nu ştim să admirăm. Ne este străină apropierea de¬centă şi sfioasă de obiectul admiraţiei noastre, bucuria şi îngrijorarea pentru destinul lui, statornicia de nezdrun¬cinat. Nu ştim decît să clădim statui encomiastice şi vul¬gare, să sforăim despre „genii tutelare", despre „divini critici", care nu mai au nimic de-a face cu oamenii trişti şi chinuiţi, şi vizionari pierduţi în lumea lor de fantas¬me. Rigide instrumente de propagandă naţionalistă, iată singurul lucru pe care ştim să-l facem din oamenii noştri mari. De aceea, „Exerciţii de admiraţie" mi s-a părut în¬totdeauna cel mai frumos titlu de carte folosit vreodată de vreun român.
159
De vreo cincisprezece ani îmi exersez şi eu admiraţia faţă de Nicolae Manolescu. Admiraţia, şi nu veneraţia. O admiraţie fără vorbe, fără efuziuni, fără scrisori, fără articole, care ţine de partea scufundată a aisbergului. Dra¬gostea este un cuvînt cu multe înţelesuri. Dintre ele, îl aleg pe acela al certitudinii liniştite, al tandreţei şi înţe¬legerii. Cred că îl înţeleg pe Nicolae Manolescu, fără să fac nici o distincţie între om şi autor, şi ceea ce înţeleg cel mai bine este că nu îl voi putea egala niciodată.
Ştiu că n-am să fiu niciodată prietenul său. Ivasiuc sau Dorin Tudoran au ştiut să se apropie de el. Eu îmi bine-cuvîntez crisparea şi stîngăcia care m-au împiedicat să-i devin prieten. Distanţa care există între noi este bună. Nu-mi trebuie mai mult decît bunăvoinţa lui, iar el nu are nevoie de vreo manifestare a admiraţiei şi recunoş¬tinţei mele. El ştie că ele există.
Nu-i sînt recunoscător pentru nici unul din cuvinte¬le scrise despre cărţile mele. Relaţia dintre scrisul meu şi scrisul lui este cu totul secundară şi se desfăşoară pe te¬renul unui joc cu reguli dure. El este critic, eu sînt scri¬itor. Cînd voi publica o carte fără valoare, el va spune acest lucru, ştiu asta şi el ştie că eu ştiu. Recunoştinţa mea, la fel de adîncă, la fel de limpede şi la fel de lipsită de ne¬voia verbalizării ca şi admiraţia, este pentru simplul fapt că îl cunosc. Că există un om ca el, că nu mă pot îndoi de el, că pot avea încredere totală în el.
Rareori am schimbat mai mult de cîteva vorbe. Ştiu însă că existăm unul pentru celălalt, chiar dacă la un mod neaparent, aşa cum continuă să fie legate printr-un fir de nerupt rudele, chiar cînd nu se văd cu anii. Nu am ales noi legătura asta, ea există, dincolo de inteligenţă sau de afect.
Nu ştiu dacă e nevoie să spun mai mult. Nici nu ştiu, de fapt, dacă trebuie să spun şi cît am spus. Să mai zic to¬tuşi ceva: că, în ultimii ani, am început să aduc niţel cu Nicolae Manolescu. Practic, mai toate ideile mele în pri-
160
vinţa literaturii moderne sînt îndatorate studiilor din „Arca lui Noe" şi din „Despre poezie". Opţiunile mele politi¬ce consună cu cele din „Ochiul magic". Mă pomenesc cî-teodată, în vreo discuţie, că îi imit felul de-a spune „ab¬solut remarcabil", sau „absolut extraordinar", ca şi alte expresii specifice lui.
Nu i-am fost student, dar nu i-am spus niciodată alt¬fel decît „domnule profesor". Aşa se face că am ales ca ti¬tlu pentru aceste rînduri (care nu se vor repeta) un titlu de film care să spună pentru mine ceea ce eu mă sfiesc să spun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu