Analiza dictaturii comuniste (II)

Internaţionalism, Fracţionism şi Comunism Naţional în România, 1944-1948
Problemele strategice ale PCR, similare cu cele ale „partidelor frăţeşti” din Europa Centrală şi de Est, au fost rezolvate într-un cadru determinat de dogma stalinistă: deviaţia însemna trădare, indiferent dacă era „obiectivă” sau „subiectivă”. Duşmanii se aflau pretutindeni, iar datoria de căpătâi a unui militant stalinist era să urmărească şi să descopere „vermina” infiltrată în partid. În ce priveşte obsesia în legătură cu duşmanii, nu au existat diferenţe fundamentale între România lui Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker şi Cehoslovacia lui Rudolf Slánský şi Klement Gottwald, Ungaria lui Mátyás Rákosi şi Ernö Gerö, Bulgaria lui Vîlko Cervenkov sau Germania de Est a lui Walter Ulbricht.
În mentalitatea stalinistă, detectarea duşmanilor „din rândurile noastre” era chiar mai importantă decât descoperirea duşmanilor de clasă definiţi cu claritate, deoarece primii erau mult mai dificil de demascat. Era uşor, spunea Gheorghiu-Dej, să identifici şi să expui adversitatea unui Iuliu Maniu. Adevăraţii stalinişti se distingeau prin aceea că recunoşteau şi trădătorul invizibil, care pretindea că este „unul dintre ai noştri”, dar în realitate submina marile realizări ale partidului. Această logică a stat la baza luptei pentru putere din interiorul partidelor leniniste din Europa Centrală şi de Est de-a lungul întregii perioade cominformiste (1947-1953).
Deşi Cominformul nu a avut niciodată aceleaşi obiective şi aceeaşi importanţă la nivel global ca Internaţionala a Treia, acesta a asigurat cadrul în interiorul căruia au avut loc cele mai atroce persecuţii ale comuniştilor şi anticomuniştilor în numele apărării revoluţiei proletare. Inspirată din teza ideologului sovietic Andrei Jdanov despre noul război de clasă internaţional dintre două tabere (una progresistă, condusă de URSS şi o alta reacţionară, condusă de Statele Unite ale Americii), ideologia şi practica Cominformului corespundeau stalinismului exacerbat. Epuratori şi epuraţi, călăi şi victime au fost prinşi cu toţii într-un mecanism al lichidării continue. Nimeni nu se simţea în siguranţă în acest sistem terorist, nici măcar agenţii cei mai de încredere ai Moscovei. Într-o zi, Gheorghiu-Dej s-a simţit ameninţat
de intrigile „grupului Pauker-Luca”; în ziua următoare, „moscoviţii” au căzut de la putere (şi şi-au pierdut libertatea fizică) pe baza celor mai absurde acuzaţii.
Liderii PCR au participat cu obedienţă la acest joc politic, reflectând cu fidelitate interesele şi aşteptările Moscovei. Autorii Cominformişti au scris scenariul, dar a depins de staliniştii români, bulgari, polonezi sau maghiari să îl interpreteze în modul cel mai convingător. Pentru a înţelege aceste aspecte ale istoriei PCR, trebuie examinate trăsăturile elitelor comuniste româneşti, luptele lor fracţioniste, precum şi cele mai importante personalităţi care au contribuit la stalinizarea României şi la transformarea ei într-un satelit docil al Uniunii Sovietice. PCR întruchipa o sectă revoluţionară: fundamentalist în credinţa sa, opunându-se oricărei forme de gândire critică, militarist, disciplinat, conspiraţionist, ascetic, milenarist şi doctrinar. Forţat să activeze în clandestinitate după adoptarea Legii Mârzescu în 1924, PCR nu a reuşit să-şi creeze o bază de masă în rândurile clasei muncitoare din industrie sau ale altor categorii defavorizate. Sectarismul său doctrinar a constituit cauza principală pentru care partidul a rămas un grup străin, ale cărui sloganuri propagandistice abia atingeau vreo coardă sensibilă în rândurile populaţiei.
Luptele interne de la vârful ierarhiei, conflictele dintre diferitele grupări şi atitudinea condescendentă a Cominternului au exacerbat complexul de inferioritate al partidului. Acest complex a reprezentat singura caracteristică psihologică importantă a elitelor succesive, de la prima generaţie cominternistă la Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Deşi pretindea că vorbeşte în numele clasei muncitoare, PCR era de fapt doar un purtător de cuvânt al unor teze şi directive formulate în afara României şi aflate deseori în contrast flagrant cu bunul simţ politic şi cu interesele partidului. Aceast partid a ales să rămână, pe tot parcursul perioadei interbelice, în afara curentelor principale din politica românească, lipsit de înţelegere faţă de problemele esenţiale ale construcţiei naţionale, statale sau instituţionale29.
Pentru PCR, evenimentul cel mai catastrofal din anii ce au precedat al II-lea război mondial a fost exterminarea vechii gărzi staliniste în timpul Marii Epurări: rezultatul a fost eliminarea oricărei surse potenţiale de gândire sau acţiune autonomă în interiorul partidului. Deşi PCR nu a fost dizolvat, nici un alt partid european nu a trecut printr-o epurare de proporţiile celei la care a fost supusă elita istorică a PCR (cu excepţia celui polonez).
După Congresul al VII-lea al Cominternului (1935), PCR a îmbrăţişat retorica antifascistă a „frontului popular”, a încercat să-şi extindă baza de masă şi a căutat să stabilească alianţe cu grupurile cu înclinaţii de stânga din interiorul partidelor tradiţionale şi legale (în special cu membri ai aripii de stânga a Partidului Naţional Ţărănesc şi cu social-democraţii conduşi de Constantin-Titel Petrescu, care fuseseră denigraţi până atunci). Cu toate acestea, echipa de la conducerea PCR a rămas complet dominată de militanţi rigizi care nu înţelegeau problemele interne ale ţării (grupul Boris Ştefanov). Între 1940 şi 1944, elita PCR a fost afectată de lupte fracţioniste între diferite forţe şi grupuri aflate în competiţia pentru putere.
Cele trei centre
Din punct de vedere structural, următoarele facţiuni au funcţionat în interiorul PCR în timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
1. Comitetul Central aflat în ilegalitate. Acesta era condus de Ştefan Foriş (alias Marius) şi îi mai includea pe Constantin Pîrvulescu, Constanţa Crăciun, Ileana Răceanu, Victoria Sîrbu (alias Mira) şi pe inginerul Remus Koffler. Alte personalităţi legate de Comitetul Central aflat în ilegalitate erau Lucreţiu Pătrăşcanu (înainte de a fi trimis cu domiciliu obligatoriu la Poiana Ţapului), Ana Grossman-Toma (care a fost căsătorită timp de
29 Pentru comportamentul PCR înainte şi în timpul preluării puterii, vezi Henry L. Roberts, Rumania. Political Problems of an Agrarian State, New Haven, Yale University Press, 1951; Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, Oxford, Oxford University Press, 1964.
câţiva ani cu Pîrvulescu şi al cărei prim soţ, Sorin Toma, se afla în exil în URSS) şi Ion Gheorghe Maurer (un avocat specializat în apărarea comuniştilor persecutaţi). În cadrul acestei facţiuni ilegale a partidului a activat şi Emil Bodnăraş – un fost ofiţer în armata română, pe jumătate ucrainean, pe jumătate german, care în 1931 a fugit în Uniunea Sovietică, apoi s-a întors ca agent sovietic, însă a fost arestat şi ţinut în închisoare până în 194230. Bodnăraş a luat parte la complotul care a dus la înlocuirea secretariatului lui Foriş, numit de Comintern, de către un grup loial lui Gheorghiu-Dej, care îi includea pe Petre Gheorghe (şeful Comitetului de Partid Bucureşti), Bodnăraş şi Iosif Rangheţ şi care l-a cooptat şi pe Pîrvulescu. Conflictul era legat de situaţia partidului ilegal (care avea sub 1000 de membri), în care fiecare îi suspecta pe toţi ceilalţi de colaborare cu Siguranţa şi cu „duşmanul de clasă“. Legăturile lui Foriş cu Cominternul erau rupte, iar conducerea partidului trebuia să acţioneze pe cont propriu. În acest context, conflictele dintre membrii săi au decimat acest grup de dimensiuni reduse. Controlul complet al Moscovei asupra elitei PCR a creat o relaţie asimetrică de subordonare, care a generat sentimente de umilinţă şi frustrare printre mulţi activişti. Deşi mascate de diverse justificări, aceste sentimente au influenţat orientarea antisovietică a PCR după 1958, sub Gheorghiu-Dej31.
Un comando clandestin a fost creat de către Bodnăraş pentru a scăpa de Foriş. Având în vedere trecutul de agent sovietic al lui Bodnăraş, care fusese antrenat în URSS în şcoli speciale ale NKVD, este puţin probabil ca această iniţiativă de a-l elimina pe liderul numit de Moscova să fi fost o acţiune spontană locală32. Arhivele PCR păstrează plângeri trimise la Moscova în timpul războiului, ceea ce arată că s-a căutat binecuvântarea Kremlinului pentru conspiraţia împotriva lui Foriş. Între timp, triumviratul Bodnăraş-Rangheţ-Pîrvulescu era în legătură cu o altă facţiune influentă, şi anume, nucleul din închisori, care avea, de asemenea, o atitudine critică faţă de atitudinea presupus pasivă şi „capitulardă“ a lui Foriş. De ce, s-a pus întrebarea, nu a fost iniţiat în România un război de partizani împotriva naziştilor? Foriş şi Koffler au fost desemnaţi ca principali vinovaţi pentru aceasta.
2. Gheorghiu-Dej şi „Centrul din închisori”. Gheorghiu-Dej a fost ultimul supravieţuitor, singurul lider cominformist est-european care a rezistat tuturor epurărilor şi
30 Pentru o analiză a rolului jucat de Bodnăraş şi Maurer în „fabricarea” lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu drept lideri de partid, vezi Cristina Luca-Boico, Les Hommes qui ont porté Ceauşescu au pouvoir, în „Sources: Travaux historiques”, nr. 20, 1989, pp. 23-32.
31 În cartea sa, Revolutionary Breakthroughs and National Development, Ken Jowitt subliniază relaţia „patrimonială” dintre identitatea politică a liderului şi putere în cazul elitei PCR; pentru lipsa de legitimitate a PCR şi căutarea unei baze naţionale, vezi Pavel Câmpeanu, National Fervor in Eastern Europe. The Case of Romania, în „Social Research”, vol. 58, nr. 4, iarna 1991, pp. 804-828. Venind de la un supravieţuitor din perioada de ilegalitate a partidului, explicaţia lui Câmpeanu cu privire la alegerea lui Dej de către Stalin merită citată: „O astfel de promovare nu ar fi putut să aibă loc într-o ţară ocupată de Armata Roşie decât la iniţiativa, sau cel puţin cu consimţământul, lui Stalin. Aceasta arată cu claritate că PCR putea conduce ţara numai dacă ar fi încetat să fie ceea ce Kremlinul făcuse din el – o sectă antinaţională, compusă din, şi condusă de, minorităţi sau străini” (p. 813). Conferinţa naţională a PCR din acel an nu a făcut decât să aprobe formal avansarea lui Dej la poziţia de secretar general. Mai mult, Ana Pauker a susţinut promovarea lui Dej. Deşi era ambiţioasă şi orgolioasă, Pauker a înţeles că nu era posibil ca ea, o evreică, să devină dictatoarea României. Dacă era vorba de o competiţie, aceasta îi opunea pe Dej şi pe Teohari Georgescu – un muncitor etnic român pe care Cominternul intenţionase să-l numească secretar general în 1940.
32 După moartea lui Emil Bodnăraş, survenită în 1976, Securitatea i-a confiscat documentele personale, inclusiv memoriile, care au avut astfel soarta jurnalelor lui Miron Constantinescu, preluate de Securitate în acelaşi fel în vara lui 1974. Documentele personale ale lui Bodnăraş sunt de o importanţă crucială pentru cercetarea preluării puterii de către PCR, având în vedere rolul esenţial jucat de Bodnăraş ca şef al Serviciului Secret, temutul precursor al Securităţii, în perioada martie 1945-noiembrie 1947, când acest fost spion sovietic a devenit ministru al Apărării (poziţie pe care a deţinut-o până în 1956, când a devenit ministru al Transporturilor). Asemănarea dintre numirea lui Bodnăraş ca Ministru al Apărării în România (un afront adus Armatei Române) şi impunerea mareşalului sovietic Konstantin Rokossovsky ca ministru al Apărării în Polonia îndeamnă la reflecţie. Se pare însă că Bodnăraş a jucat un rol cheie în influenţarea lui Hruşciov pentru ca acesta să retragă trupele sovietice din România în iunie 1958, pregătind astfel terenul pentru politica de autonomie a lui Dej.
frământărilor, atât sub Stalin, cât şi după, fără să-şi piardă poziţia. Cervenkov, Slánský, Ana Pauker şi Rákosi, toţi şi-au sfârşit carierele în dizgraţie. Gheorghiu-Dej însă a rămas la putere, şi-a condus partidul şi a îmbrăţişat chiar un fel de „comunism naţional”. În ciuda aparenţei sale de om de încredere, modest, el era un intrigant perfect, şiret şi hotărât, precum şi un negociator sofisticat. Gheorghiu-Dej a fost un stalinist machiavelic, care a condus o luptă sângeroasă pentru putere33. Miron Constantinescu, care îl cunoscuse destul de bine – fuseseră împreună membri ai Biroului Politic până în iunie 1957 – a spus odată: „Dej a fost cel care a introdus metode bizantine în viaţa partidului nostru”34.
Spre deosebire de alţi lideri comunişti postbelici din Europa Centrală şi de Est, Gheorghiu-Dej nu era un cominternist tipic. Trebuie subliniat rolul jucat de grupul de agenţi sovietici care se aflau în închisorile româneşti în anii 1930 în adoptarea de către Gheorghiu-Dej a valorilor şi practicilor caracteristice stalinismului. Cel mai eficient dintre aceştia a fost ucraineanul Pantelei Bodnarenko (Pantiuşa), care a condus mai târziu Securitatea până în anul 1960 sub numele de Gheorghe Pintilie şi care i-a fost loial lui Gheorghiu-Dej35.
Înţelegerea tacită dintre nucleul din închisori al lui Gheorghiu-Dej şi conspiratorii din ilegalitate aflaţi în afară (Bodnăraş, Pîrvulescu şi Rangheţ) a culminat cu răpirea lui Foriş, în aprilie 1944, printr-o lovitură de partid care avea să fie un fel de repetiţie pentru încercarea comuniştilor de a deturna lovitura de stat democratică şi antifascistă din august. (De fapt, mareşalul Antonescu va fi sechestrat în casa conspirativă a partidului, în care fusese ţinut prizonier şi Foriş în perioada aprilie-august 1944). Foriş a fost acuzat mai întâi de a fi acţionat împotriva mişcării revoluţionare şi a fost înlăturat de la conducerea partidului. Apoi, după august 1944, nucleul din închisori al lui Gheorghiu-Dej împreună cu comuniştii români care se întorseseră de la Moscova cu Armata Roşie s-au înţeles să-l elimine. La începutul lui ianuarie 1945, Foriş a fost eliberat, dar apoi, pe data de 9 iunie 1945, a fost capturat din nou de către o bandă condusă de Gheorghe Pintilie, care, ajutat de subalternul său, Dumitru Neciu (care se întâmpla să fie şoferul personal al agentului sovietic Pantelei Bodnarenko, zis Pantiuşa), l-a ucis în bătaie pe Foriş, lovindu-l cu o rangă, în vara lui 1946, acţionând la ordinele noului cvartet de la conducerea PCR, Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu36.
33 Pentru detalii cu privire la Dej, vezi Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Univers, 1995.
34 Miron Constantinescu, citat de mai mulţi veterani ai PCR, precum Cristina Luca-Boico, în discuţiile purtate cu VT.
35 Pantiuşa s-a căsătorit cu Ana Toma în 1946. Împreună, au constituit unul dintre cele mai puternice şi temute cupluri din PCR de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Deoarece era foarte apropiat de Dej, iar soţia sa era prim-adjunctul Anei Pauker la MAE, cuplul putea influenţa ambele facţiuni aflate în competiţie. Pantiuşa a fost şeful Securităţii până în 1959, când Dej l-a numit şeful Miliţiei. În1961, Dej l-a obligat să iasă la pensie, împreună cu alte elemente din reţeaua stalinistă (Serghei Nicolau-Nikonov, A. Rogojinschi, Ivan Didenko-Vidraşcu, Petr Goncearuk, Vasile Bucikov, Mihai Postanski-Posteucă, Alexandru Grünberg-Nicolschi, Grigore Naum). Deşi a fost denunţat de Ceauşescu şi exclus din partid, agentul sovietic a primit Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a II-a, o decoraţie importantă, în 1971 (şi a continuat să se bucure de pensia specială şi de alte privilegii până la moartea sa în 1986, când a fost înmormântat, cu onorurile aferente unui general de armată, în Cimitirul Militar Ghencea). Ana Toma a rămas membră a CC până în 1965, dar, după moartea lui Dej, şi-a pierdut poziţia de ministru adjunct al Comerţului Exterior şi a fost numită vicepreşedinte al UCECOM. Pentru amănunte, vezi Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1992. La începutul anilor 1950, ca atâţia alţi foşti ilegalişti, Pantiuşa şi Ana Toma au adoptat doi copii, Radu, care a murit la începutul anilor 1980, şi Ioana, arhitectă, care a emigrat în Israel. Se pare că, la începutul anilor 1950, Ana Toma a avut relaţii strânse cu Dej şi nu a ezitat să-l informeze despre orice lucru semnificativ din viaţa Anei Pauker (pentru a o convinge pe Pauker de loialitatea sa, era gata să-i calce rochiile). În anii 1970, Ana Toma încă mai păstra fotografia cu autograf a lui Dej în sufragerie, acolo unde stătea alcoolicul Pantiuşa ascultând Radio Europa Liberă.
36 Pentru detalii privind cazul Foriş, vezi Dan Cătănuş, Ioan Chiper (editori), Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în PCR de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, Bucureşti, Editura Vremea, 1999.
În închisoare – mai întâi la Doftana, apoi la Caransebeş şi, în sfârşit, în lagărul pentru deţinuţi politici de la Târgu-Jiu –, Gheorghiu-Dej şi-a câştigat autoritatea de şef al grupării care a preluat controlul în PCR după august 1944. Gheorghiu-Dej se bucura de o autoritate absolută în rândurile grupului din închisoare. Complotul pe care l-a urzit alături de agentul sovietic Emil Bodnăraş, care i-a devenit prieten după 1943, a deschis drumul eliminării în stil mafiot a lui Foriş. Conflictul dintre Gheorghiu-Dej şi Comitetul Central condus de Foriş nu avea o dimensiune filosofică: nici unul dintre ei nu punea sub semnul întrebării dreptul Kremlinului de a stabili strategia partidului communist din România. Problema era cine putea să pună mai bine în practică ceea ce Stalin (acţionând prin Biroul PCR de la Moscova) avea în minte pentru România.
3. Ana Pauker şi Biroul pentru emigranţii români de la Moscova. Între 1922, când a fost aleasă pentru prima oară în Comitetul Central, şi 1952, când a fost expulzată de Gheorghiu-Dej, care a acuzat-o simultan de deviaţionism de „dreapta” şi de „stânga”, Ana Pauker a fost o figură importantă a comunismului românesc. Autoritatea Anei Pauker îşi avea originea în contactele ei cu cartierul general al Cominternului, unde era percepută ca o stalinistă inflexibilă, în care se putea avea încredere. În interiorul PCR, autoritatea Anei Pauker a fost sporită de comportamentul ei din timpul procesului de la Craiova, din 1936, căruia i s-a făcut o publicitate intensă în mijloacele de informare antifasciste naţionale şi internaţionale. În perioada în care a stat în închisoare (până în 1940, când a fost eliberată de guvernul român în schimbul unui politician basarabean ţinut prizonier de către regimul sovietic şi a putut pleca, în felul acesta, la Moscova), Ana Pauker a fost unul dintre liderii mişcării comuniste din închisori (Mislea şi Dumbrăveni).
Ana Pauker l-a întâlnit pe Gheorghiu-Dej şi a avut discuţii lungi cu acesta în închisoarea de la Caransebeş. Militanţii devotaţi, care au dezvoltat un adevărat cult pentru „neînfricata tovarăşă Ana”, considerau directivele şi părerile ei ca fiind infailibile37. Ana Pauker s-a abţinut să-şi exprime orice îndoieli cu privire la procesele de la Moscova şi la Marea Epurare, chiar şi atunci când propriul ei soţ, Marcel Pauker (Luximin), a fost împuşcat ca un „inamic al poporului”. Toate sursele converg în a indica susţinerea totală a Anei Pauker pentru vânătoarea de vrăjitoare organizată de Stalin împotriva comuniştilor străini, inclusiv a elitei PCR. Este adevărat că ea nu l-a criticat pe Marcel Pauker şi unii vechi tovarăşi (de exemplu, Zina Brîncu şi Liuba Chişinevschi) şi-au amintit despre această reţinere a ei în timpul investigaţiilor din 1952. În acelaşi timp, după cum a admis Ana Pauker însăşi cu diferite ocazii în timpul numeroaselor discuţii (interogatorii) care au urmat căderii ei din mai 1952, ea nu s-a îndoit niciodată de înţelepciunea şi necesitatea Marii Epurări, şi nici chiar de acuzaţiile grave împotriva liderilor istorici ai PCR, printre care se aflau prieteni apropiaţi şi soţul ei, tatăl a doi dintre copiii ei38.
După sosirea sa la Moscova în toamna anului 1940, Ana Pauker a reorganizat emigraţia politică română. Era în relaţii apropiate cu multe dintre celebrităţile Cominternului (printre care Gheorghi Dimitrov, Vasil Kolarov, Palmiro Togliatti, Dimitri Manuilski şi Maurice Thorez), astfel încât a fost cooptată în Comitetul Executiv al acestuia, în cadrul căruia a jucat un rol important în trasarea planurilor Kremlinului nu numai pentru România, dar şi pentru întreaga zonă a Balcanilor. Există dovezi că a intervenit pe lângă NKVD pentru a-i aduce pe câţiva dintre supravieţuitorii români ai epurărilor înapoi la Moscova, printre care şi pe Vanda Nicolschi, care a făcut parte o singură dată din Biroul Politic al PCR, o aliată a fostului secretar general Alexander Ştefanski-Gorn (executat în timpul Epurărilor), care a
37 De la Chivu Stoica şi Teohari Georgescu la Leontin Sălăjan şi Leonte Răutu, numeroşi activişti de vârf ai PCR şi-au numit fiicele Ana. La fel, membrii elitei comuniste (precum Apostol, Bodnăraş, Chişinevschi, Alexandru Sencovici, Vasile Vîlcu şi Ghizela Vass) aveau tendinţa de a le pune băieţilor lor numele de Gheorghe. Din acest punct de vedere, Ceauşescu a fost o excepţie, copiii săi având numele de Valentin, Zoia şi Nicolae.
38 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, ed. cit., p. 123 şi p. 325.
devenit apoi una dintre colaboratoarele cele mai apropiate ale lui Pauker din Biroul pentru Emigranţii Români.
În afară de Ana Pauker şi Vanda Nicolschi, alte figuri importante ale emigraţiei – care urmau să devină extrem de influente în anii următori – au fost: Vasile Luca (Luka Lászlo), un activist sindical de origine maghiară, care a adoptat cetăţenia sovietică şi a servit ca membru al Sovietului Suprem Ucrainean între 1940 şi 1941, Dumitru Coliu, un militant de origine bulgară care a devenit ulterior şeful Comisiei Centrale de Control a PMR şi membru supleant al Biroului Politic (sub Gheorghiu-Dej, între 1954 şi 1965) şi Leonte Răutu (Lev Oigenstein), şeful Serviciului Român al Radio Moscova, care, la sfârşitul anilor 1930, a fost redactorul ziarului PCR, „Scânteia”, şi care a emigrat în Basarabia după anexarea acesteia de către URSS. După război, Răutu a devenit principalul ideolog al PCR, colaborând îndeaproape cu un alt basarabean, Iosif Roitman-Chişinevschi, pentru impunerea dogmelor staliniste asupra culturii române. Chişinevschi, însă, nu a emigrat în URSS şi deci nu a participat la activităţile grupului de la Moscova. Acest aspect subminează dihotomiile simpliste, atât de îndrăgite de aceia care explică fracţionismul din interiorul partidului ca pe un conflict între etnicii români, care au stat în ţară, şi neromânii din emigraţie.
Simpatiile sau antipatiile din interiorul elitei PCR erau legate de experienţele personale care modelaseră convingerile şi amintirile, precum greva de la atelierele Griviţa, Războiul Civil din Spania, închisorile şi lagărele de concentrare sau exilul în Uniunea Sovietică. În această privinţă, cineva precum Chişinevschi era mai apropiat de Gheorghiu-Dej, Apostol sau Drăghici decât de Răutu, Pauker sau de militantul de origine bulgară Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev). Borilă a făcut parte din Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a Tineretului (KIM), a fost ofiţer politic de rang superior în Războiul Civil din Spania, a lucrat la Moscova pentru Comintern, s-a întors în România cu divizia Tudor Vladimirescu, alcătuită din prizonieri de război români, a devenit şeful direcţiei politice a armatei române (înainte ca Nicolae Ceauşescu să fie numit în această poziţie), şi a fost membru al Biroului Politic şi apropiat al lui Gheorghiu-Dej până la moartea acestuia în martie 1965. Valter Roman (Ernest Neuländer) era un militant de origine maghiaro-evreiască care obţinuse o diplomă în inginerie la Brno (Cehoslovacia). A luptat în Spania într-o unitate românească de artilerie din cadrul Brigăzilor Internaţionale, a condus staţia de transmisie în limba română a Cominternului, „România Liberă”, şi s-a întors în România cu armata sovietică, după care a devenit general cu atribuţii politice în armata română şi ministru al telecomunicaţiilor. Roman a fost epurat la începutul anilor 1950, dar a fost apoi reabilitat şi numit de către Gheorghiu-Dej director al editurii partidului, slujbă pe care a păstrat-o (împreună cu poziţia de membru al Comitetului Central) până la moartea sa în 1983.
Nu mai puţin importanţi au fost foştii conducători ai grevelor de la Griviţa, care evadaseră din închisoarea Doftana şi se refugiaseră în URSS. Dintre aceştia, Constantin Doncea era privit ca adevăratul lider al grevelor de la Griviţa. Doncea – care luptase în Războiul Civil din Spania – cu greu se putea supune disciplinei spartane a Cominternului. Dumitru Petrescu (Gheorghe), un alt fost lider al grevelor muncitorilor feroviari şi un supravieţuitor al epurărilor de la Moscova, a lucrat la Editura de Stat de la Moscova până în momentul cooptării sale în Biroul pentru Emigranţii Români al PCR. Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) – un stalinist experimentat şi membru fondator al partidului, care a fost implicat adânc în luptele fracţioniste din 1928-1929, în aparenţă de partea lui Marcel Pauker – a fost unul dintre instructorii de partid din comitetul de grevă de la Griviţa şi a servit ca ofiţer politic în timpul Războiului Civil din Spania, având presupuse legături cu NKVD.
După ce s-au întors în România cu divizia Tudor Vladimirescu, aceştia trei au avut cariere foarte diferite. Doncea s-a afirmat cu brutalitate ca primar al Bucureştiului, a fost cooptat în Comitetul Central pentru o vreme, dar a fost epurat de către Gheorghiu-Dej cu prilejul Plenarei din iunie 1958, fiind acuzat de „fracţionism” (ceea ce însemna, de fapt, că îl
criticase pe Gheorghiu-Dej pentru atrocităţile de tip stalinist şi pentru aberaţiile economice). Petrescu, un individ mai temperat şi mai înţelept decât Doncea, descris adeseori ca un muncitor autodidact, a servit pentru o vreme ca general cu atribuţii politice, apoi a fost şeful Secţiei Organizatorice a Comitetului Central al PCR, ministru de finanţe (succedându-i lui Vasile Luca) şi adjunct al primului ministru până la eliminarea sa cu ocazia aceleiaşi Plenare din iunie 1958. Reabilitat de Ceauşescu în mai 1965 (la două luni după moartea lui Gheorghiu-Dej şi alegerea lui Ceauşescu ca secretar general), Petrescu a devenit vicepreşedinte al Consiliului de Stat (o poziţie simbolică, desigur), iar în 1969, la Congresul al X-lea al PCR, a fost ales membru al Prezidiului Permanent al Comitetului Executiv al PCR, dar a murit câteva luni mai târziu.
Gheorghe Stoica a devenit şeful organizaţiei de partid Bucureşti şi membru al Comitetului Central, iar apoi a deţinut o serie de poziţii în aparatul central de partid, printre care aceea de membru în Comisia Controlului de Partid, unde, alături de Coliu, Pîrvulescu, Elvira Gaisinski şi Vincze János (cunoscut mai bine sub numele românizat de Ion Vinţe), a putut să-şi valorifice talentele de anchetator terorizându-i pe cei care erau investigaţi. Stoica a fost deosebit de violent în denigrarea vechilor săi tovarăşi, Ana Pauker, Luca, Chişinevschi, Doncea şi Petrescu la Plenara din decembrie 1961, una dintre cele mai sălbatice reglări de conturi din întreaga istorie a partidului. Stoica a fost selectat de Ceauşescu să reprezinte vechea gardă în Biroul Politic reorganizat după Congresul al IX-lea al PCR în iulie 1965, când a fost ales membru plin al Comitetului Executiv al partidului. Misiunea sa principală a fost aceea de a conduce comisia secretă formată de Ceauşescu pentru a analiza asasinatul judiciar comis asupra lui Lucreţiu Pătrăşcanu în aprilie 1954 şi măsurile represive luate împotriva altor veterani ai partidului şi pentru a formula acuzaţia împotriva lui Alexandru Drăghici, principalul călău în slujba lui Gheorghiu-Dej. Astfel, grupul celor care emigraseră la Moscova în timpul celui de-al II-lea război mondial a continuat să influenţeze viaţa politică a comunismului românesc şi după eliminarea aşa-numitei facţiuni Pauker-Luca în iunie 1952.
Sfidarea lui Pătrăşcanu
Cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu este cel mai interesant pentru această perioadă deoarece acesta a încercat să formuleze o „cale spre socialism” românească. Deşi Pătrăşcanu nu avea predispoziţii disidente, subtilitatea sa intelectuală şi interesul său pentru probleme teoretice i-au nemulţumit pe Gheorghiu-Dej şi pe Ana Pauker39. Astfel, Pătrăşcanu a fost ales pentru un proces spectacol în versiune românească pentru motive diferite.
În primul rând, atât „moscoviţii”, cât şi comuniştii „de acasă“ ai lui Gheorghiu-Dej erau iritaţi de poziţia lui în rândurile elitei. Pătrăşcanu îşi făcuse un nume şi îşi construise autoritatea în urma rolului cheie pe care îl jucase în negocierile şi în alianţele care au dus la lovitura de stat antifascistă de la 23 august 1944. Lichidarea lui urma să servească la cimentarea unităţii elitei de partid, să-i avertizeze pe intelectualii din partid să nu pună prea multe întrebări, să întărească imaginea lui Gheorghiu-Dej în ochii lui Stalin, arătându-i acestuia că secretarul general român era la fel de vigilent ca şi ceilalţi lideri din Europa Centrală şi de Est.
Unicitatea procesului lui Pătrăşcanu a constat în refuzul personajului desemnat a fi principalul acuzat de a coopera cu torţionarii săi şi de a se lansa pseudoconfesiuni şi de a se acuza singur. În mod paradoxal, s-a întâmplat într-una dintre cele mai mici şi mai bine controlate foste secţiuni ale Cominternului ca scenariul stalinist de „demascare” a duşmanilor de clasă infiltraţi la vârful elitei să se lovească de cea mai încăpăţânată rezistenţă. Mai mult,
39 Vezi Tismăneanu, From Arrogance to Irrelevance. Avatars of Marxism in Romania, în loc. cit.
Pătrăşcanu a fost plin de dispreţ faţă de încercările colegului său de pe banca acuzaţilor, Belu Zilber, de a coopera cu acuzarea în speranţa vană că aceasta i-ar putea micşora pedeapsa40.
Care ar fi fost altfel viitorul lui Pătrăşcanu nu se poate şti, pentru că în urma farsei judiciare de la procesul său din aprilie 1954, el a fost executat în secret: Biroul Politic nu a discutat în mod formal sentinţa sa, după cum a afirmat mai târziu Miron Constantinescu în faţa „Comisiei pentru reabilitări” instituite de Ceauşescu. Ţinând cont de evoluţiile din comunismul mondial, inclusiv de disoluţia unităţii de monolit în jurul Moscovei şi de ascensiunea mişcărilor şi a grupurilor neomarxiste revizioniste în alte ţări est-europene, se poate afirma că Gheorghiu-Dej a eliminat pur şi simplu alternativa credibilă – care ar fi putut apare din interiorul partidului – la propria-i putere. Eliminarea lui Pătrăşcanu a echivalat cu o lovitură de graţie dată oricărei speranţe de dezvoltare a unui comunism naţional românesc autentic. Ceea ce s-a întâmplat în schimb a fost simularea unei rupturi cu Moscova, etnicizarea (românizarea) unei elite care avea prea puţin de-a face cu tradiţiile naţionale şi elaborarea, sub Ceauşescu, a unei „ideologii româneşti” corporatist-etnocentrice.
În concluzie, în 1948, la începuturile stalinizării depline a României, elita PCR includea grupuri care se suspectau reciproc şi care aveau experienţe de viaţă diferite. Toate aceste grupuri erau însă gata să sprijine internaţionalismul stalinist. Conflictele dintre cele trei centre analizate mai sus au apărut în primul rând din cauza unor ostilităţi personale, subiective. Toţi comuniştii români, fără excepţie, se luptau pentru sprijinul şi aprobarea Kremlinului. Pentru ei toţi, soarele răsărea în est, la Moscova. Lichidarea lui Foriş, arestarea colaboratorilor săi apropiaţi şi eliminarea lui Pătrăşcanu ca un „deviaţionist naţionalist” (alături de mulţi alţi foşti lideri din ilegalitate) au pus bazele alianţei provizorii dintre Gheorghiu-Dej şi grupul său, pe de o parte, şi „moscoviţii” Pauker şi Luca, pe de altă parte.
Teohari Georgescu, unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai Anei Pauker, a fost cel care, la Congresul I al Partidului Muncitoresc Român, în februarie 1948, l-a atacat primul în mod direct pe Pătrăşcanu. Făcând acest lucru, Georgescu relua afirmaţii făcute anterior împotriva lui Pătrăşcanu de Gheorghiu-Dej, în special criticile din 1946 referitoare la formulările controversate ale ministrului de justiţie, exprimate în Transilvania cu privire la disputele etnice dintre maghiari şi români.
În iunie 1948, şedinţa Cominformului a adoptat prima rezoluţie a acestuia împotriva lui Tito. Tonul campaniei antiiugoslave a devenit, de la săptămână la săptămână, din ce în ce mai vehement. În Ungaria, Lászlo Rajk, un membru al Biroului Politic maghiar, a fost arestat şi apoi judecat sub acuzaţiile de titoism, naţionalism şi, evident, de trădare. Aflat sub arest la domiciliu, lui Pătrăşcanu i s-a cerut să mărturisească greşeli naţionaliste. În 1949, la o altă şedinţă a Cominformului, ţinută la Budapesta, unde a prezentat un raport (scris, desigur, de către ruşi) intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni, Gheorghiu-Dej i-a denunţat pe Rajk, Kostov şi Pătrăşcanu ca fiind agenţi imperialişti infiltraţi în mişcarea clasei muncitoare. Comunismul internaţional intra în epoca suspiciunii generalizate, a conspiraţiilor diabolice şi a terorii de masă.