Analiza dictaturii comuniste (IV)

Mărirea şi decăderea Anei Pauker
După eliminarea lui Pătrăşcanu, se părea că între Gheorghiu-Dej, Pauker şi Luca exista o colaborare armonioasă, care era subliniată de către maşina propagandistică orchestrată de Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu. („Ana, Luca, Teo, Dej/bagă spaima în burgheji”) era un faimos slogan al vremii, iar ordinea numelor conducătorilor partidului nu era întâmplătoare. Se crease imaginea că exista o distribuţie a responsabilităţilor între cei patru lideri, toţi patru fiind secretari ai Comitetului Central al PCR şi devotaţi Uniunii Sovietice şi lui Stalin însuşi. Gheorghiu-Dej, ca secretar general al PCR, deţinea controlul asupra aparatului de partid. Ana Pauker şi Vasile Luca controlau Ministerul Afacerilor Externe şi, respectiv, Ministerul Finanţelor. Teohari Georgescu, care, deşi fusese un membru al nucleului din închisori, îi era devotat Anei Pauker, conducea Ministerul de Interne.
Communism after Khrushchev, Cambridge, Mass., MIT Press, 1965; Imre Nagy, Un Communisme qui n’oublie pas l’homme, Paris, Plon, 1957; Tibor Meray, Ce jour-là: 23 octobre 1956, Paris, Robert Laffont, 1966 şi Tamás Aczél (coord.), Ten Years After. The Hungarian Revolution in the Perspective of History, New York, Holt, Rinehart & Winston, 1966. Pentru o abordare din perspectiva „marxismului critic”, vezi Ferenc Fehér, Agnes Heller, Hungary 1956 Revisited. The Message of a Revolution – A Quarter of a Century After, London, George Allen & Unwin, 1983.
73 Ceauşescu a subliniat în mod special faptul că Zilber nu trebuie reabilitat; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p.158 şi p. 330.
La început, balanţa puterii părea a fi echilibrată între cei patru. În timpul şedinţei Secretariatului din 24 octombrie 1945, la două zile după plenara care alesese Biroul Politic şi Secretariatul, secretarii nou-aleşi au decis că fiecare dintre ei va răspunde de un anumit domeniu74. Gheorghiu-Dej, ca secretar general, era însărcinat cu educaţia politică şi cu problemele organizatorice; Pauker superviza activităţile comuniste din cadrul guvernului şi răspundea de problemele economice şi administrative; Luca era responsabil cu organizaţiile de femei, de tineret şi ale minorităţilor; iar Georgescu conducea Frontul Unit Muncitoresc, care coordona relaţiile cu social-democraţii.
În perioada dintre septembrie 1944, când s-a reîntors de la Moscova, şi toamna lui 1945, Ana Pauker a condus efectiv partidul, cu toate că nu a avut niciodată titlul oficial de prim-secretar sau de secretar general. Pe 24 octombrie 1945, toţi secretarii Comitetului Central au căzut de acord ca Gheorghiu-Dej să fie secretar general, ca etnic român şi muncitor care suferise 11 ani în închisorile şi lagărele burgheziei. Pauker însăşi a venit cu această idee, insistând că din orice punct de vedere, Gheorghiu-Dej i-ar fi preferabil ei ca lider la partidului. Luca însă a propus ca Dej să deţină această poziţie numai formal, iar in practică adevăratul lider să fie Pauker. Ana Pauker a respins această propunere75. Deşi uniţi de interese comune şi de dorinţa de a consolida puterea comunistă în România, fiecare dintre ei avea ambiţii personale, toţi doreau poziţii de conducere şi căutau protecţia Moscovei.
Trebuie subliniat înţelesul leninist al „fracţionismului” – un păcat cardinal conform dogmei comuniste. Acest termen se referă la manevrele independente de organele alese ale partidului, în special în cercuri paralele de discuţii şi iniţiative politice. În realitate, în ciuda retoricii despre unitatea partidului, elitele comuniste nu au fost niciodată omogene. Personalităţile şi grupurile s-au ciocnit întotdeauna. De fapt, istoria politică a comunismului internaţional este istoria epurării continue a diferitelor facţiuni etichetate de către învingători ca „deviaţionişti anti-partinici”. Cei învinşi în luptele pentru putere intrapartinice erau denumiţi fracţionişti, în timp ce câştigătorii erau celebraţi ca fiind campionii „cauzei sfinte” a unităţii partidului.
Cazurile lui André Marty şi Charles Tillon din Partidul Comunist Francez sau ale facţiunilor Heinrich Brandler-August Thalheimer şi Ruth Fischer-Arkady Maslow din Partidul Comunist German sunt comparabile cu conflictul din interiorul Comitetului Central român dintre Gheorghiu-Dej şi Pauker et al. Fiecare dintre părţi se lupta cu disperare pentru binecuvântarea Kremlinului şi îşi folosea relaţiile pentru a o submina pe cealaltă. Nimeni nu putea ignora faptul că deciziile ultime în privinţa epurărilor din partidele conducătoare din ţările satelite erau luate de Kremlin, în principal de Stalin.
Ana Pauker se bucura de sprijinul facţiunii Molotov-Kaganovici-Voroşilov de la Moscova, în timp ce Gheorghiu-Dej era în relaţii cu Gheorghi Malenkov, un posibil moştenitor al lui Stalin. Prin aliatul său, Iosif Chişinevschi, Gheorghiu-Dej avea contacte în aparatul de securitate sovietic, în special cu Lavrenti Beria. În timp ce Ana Pauker avea relaţii de prietenie cu ambasadorul sovietic la Bucureşti, Serghei Kavtaradze, Gheorghiu-Dej şi grupul său aveau legături cu editorul-şef al periodicului Cominformului „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, Mark Borisovici Mitin, membru al Comitetului Central al PCUS şi unul dintre principalii doctrinari stalinişti (era co-autorul oficialei Scurtă biografie a lui Stalin).
Cine erau protagoniştii acestei nemiloase lupte pentru putere? Născut la Bîrlad în 1901, Gheorghe Gheorghiu-Dej fusese muncitor feroviar, iniţial atras de mişcarea socialistă.
74 Secretariatul avea patru membri: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Biroul Politic era compus din aceştia patru şi alţi trei membri: Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi şi Miron Constantinescu. Vezi stenograma şedinţei plenare a CC al PCR din ziua de 22 octombrie 1945, în „Sfera Politicii”, nr. 40, 1996, pp. 29-34; nr. 41, 1996, pp. 26-29.
75 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 159 şi p. 330.
Abia în 1932, sau chiar în 1933, a devenit membru al PCR. A jucat un rol important, deşi nu decisiv, în greva din februarie 1933 de la atelierele de reparaţii feroviare Griviţa din Bucureşti. După ce a fost condamnat la zece ani de închisoare în aşa-zisul proces al muncitorilor ceferişti, în care au fost condamnaţi şi Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi şi Chivu Stoica, Gheorghiu-Dej a fost ales în comitetul central al PCR, pe când se afla în închisoarea de la Doftana. În această poziţie, singurul său rival din punct de vedere etnic şi al originii sociale era Ilie Pintilie, de asemenea muncitor feroviar. Spre deosebire de ceilalţi lideri est-europeni ai vremii (precum Walter Ulbricht în Germania de Est, Klement Gottwald în Cehoslovacia, Boleslaw Bierut în Polonia, Vîlko Cervenkov în Bulgaria şi Iosip Broz Tito în Iugoslavia) şi de alţi comunişti români (precum Constantin Pîrvulescu, Iosif Chişinevschi, Petre Borilă şi Gheorghe Stoica), Gheorghiu-Dej nu a studiat niciodată la şcoala leninistă a Cominternului. El a învăţat limba rusă şi şi-a însuşit ideologia stalinistă în forma în care era prezentată în Problemele leninismului şi în Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, în timp ce se afla în închisoare. Profesorii săi au fost agenţii sovietici închişi în România, precum Simion Zeiger, un inginer comunist, care a devenit unul dintre principalii săi colaboratori după 1944. Spre deosebire de Petrescu, Doncea şi Vasilichi, Gheorghiu-Dej nu a fost ajutat să evadeze din închisoarea Doftana de către aparatul comunist din ilegalitate şi, din acest motiv, a avut resentimente faţă de aceşti membri ai PCR, mai norocoşi şi mai importanţi în ochii Cominternului76.
Gheorghiu-Dej nu era deci produsul direct al tradiţiei cominterniste, iar loialitatea sa necondiţionată nu fusese testată. Avea însă câteva calităţi: numele său era relativ cunoscut în România datorită procesului din 1934 şi detenţiei ce a urmat; ca etnic român şi muncitor industrial, el a îmbunătăţit autoritatea unui partid perceput de cei mai mulţi ca fiind format aproape numai din membri ai minorităţilor naţionale şi a pacificat animozităţile dintre moscoviţi cultivându-şi un stil rezervat, dar prietenos şi abordabil. Spre deosebire de Rákosi, Gottwald, Bierut, Tito, Ulbricht, Thorez, Pauker şi Togliatti – toţi educaţi de către Comintern – Gheorghiu-Dej era un aparatcic înnăscut. Era stalinist din instinct, nu datorită ideologiei.
În timp ce se afla în închisoare şi-a dovedit capacitatea de intrigă şi manipulare a celorlalţi prizonieri, precum şi abilitatea de a se prezenta pe sine ca fiind inofensiv. Era numit „bătrânul”, deşi avea numai în jur de 40 de ani. Mai târziu şi-a păstrat stilul, atrăgând intelectuali de stânga, cum ar fi Ion Gheorghe Maurer, Ilie Murgulescu, Mihai Ralea şi chiar intelectuali necomunişti, precum C.I. Parhon, Traian Săvulescu, G. Călinescu şi Mihail Sadoveanu. În închisoare şi-a făcut două tipuri de relaţii: pe de-o parte, activişti ca Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş şi Nicolae Ceauşescu, iar pe de altă parte, spioni sovietici ca Pintilie Bodnarenko, Petea Goncearuk, Mişa Postanski (Posteucă), Simion Babenko şi Seghei Nikonov (Nicolau). De la aceşti spioni sovietici a învăţat Gheorghiu-Dej o limbă rusă primitivă, astfel încât era capabil să comunice direct cu Stalin şi ulterior cu Hruşciov77. În închisoare, Gheorghiu-Dej a început o campanie de denigrare a conducerii PCR din ilegalitate, al cărei şef era Ştefan Foriş. După evadarea din lagărul de la Târgu-Jiu, Gheorghiu-Dej a devenit liderul de necontestat al PCR.
În septembrie 1944, Ana Pauker şi Vasile Luca s-au întors de la Moscova cu tancurile Armatei Roşii. Ana Pauker, născută Rabinsohn, personifică evoluţia întortocheată a stalinismului românesc. S-a născut în 1893, într-o familie de evrei ortodocşi din satul moldovean Codăeşti (jud. Vaslui), dar s-a mutat la Bucureşti împreună cu părinţii încă din copilărie. Influenţată de scrierile revoluţionare ale lui Constantin Dobrogeanu-Gherea şi de revoluţionarul româno-bulgar Cristian Racovski, s-a implicat de tânără în mişcarea socialistă.
76 Frustrarea lui Gheorghiu-Dej pentru a nu fi fost inclus în planul de evadare este confirmată de memoriile unor membri ai partidului, precum Alexandru Sencovici, aflate în arhiva fostului Institut de Studii Politice şi Sociale.
77 Conform discuţiilor purtate de VT cu Corneliu Bogdan în primăvara lui 1989 cu privire la Gheorghiu-Dej şi filiera spionilor sovietici şi corespondenţei purtate de VT cu Mircea Oprişan, Ilie Zaharia şi Cristina Luca-Boico.
Pe 13 decembrie 1918 a luat parte la marşul antiguvernamental inspirat de sloganuri bolşevice al muncitorilor, care s-a terminat cu intervenţia poliţiei şi cu câţiva morţi. Prin căsătoria cu Marcel Pauker, vlăstarul unui familii evreieşti înstărite din Bucureşti, care avea o considerabilă influenţă în presa de stânga, Ana Rabinsohn s-a radicalizat şi mai mult.
Atunci când a avut loc Congresul al II-lea al PCR, în 1922, era deja membră a Comitetului Central al partidului. A părăsit România şi s-a alăturat grupului de instructori ai Cominternului, care avea misiuni speciale în Franţa78. S-a întors în Bucureşti în 1934, dar a fost arestată pe 14 iulie 1935, judecată împreună cu alţi activişti comunişti, precum Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Liuba Chişinevschi, şi condamnată la 10 ani de închisoare. Toţi ceilalţi din lotul de condamnaţi vor colabora ulterior cu Gheorghiu-Dej pentru a o exclude din partid.
Episodul de la Craiova din 1936 a reprezentat unul dintre cele mai semnificative din istoria PCR. Stânga stalinistă internaţională („Stalinternul”) a câştigat capital politic de pe urma procesului Anei Pauker, transformând-o într-un simbol al militantismului antifascist. În închisoare l-a întâlnit pe Gheorghiu-Dej, care îi succedase lui Ilie Pintilie la conducerea organizaţiei comuniste de la Doftana şi, în ciuda faptului că era un agent profesionist al Cominternului, a fost în mod evident sedusă de stilul modest şi principial pe care Gheorghiu-Dej ştia să-l mimeze. Astfel, a ajuns la concluzia că Dej merita să conducă partidul.
În noiembrie 1940, ca urmare a unei înţelegeri dintre guvernul român şi cel sovietic, Ana Pauker a fost schimbată pentru un fost lider din parlamentul basarabean (Sfatul Ţării), care votase în favoarea unirii cu România în 1918 şi care fusese închis de către ruşi după reocuparea Basarabiei de către forţele sovietice în iunie 1940. Pauker a fost lăsată să plece la Moscova, unde, datorită relaţiilor ei cu lideri ai Cominternului ca Dimitri Manuilski, Dolores Ibárruri, Gheorghi Dimitrov, Vasil Kolarov, Maurice Thorez sau Palmiro Togliatti, a reuşit să controleze grupul comuniştilor români din emigraţie79.
La Moscova, Ana Pauker a ajuns să facă parte din aristocraţia Cominternului şi şi-a făcut contacte importante printre demnitarii sovietici80. În calitate de membru al Comitetului Executiv al Cominternului, ea conducea Biroul Extern al PCR şi elabora strategia partidului de preluare a puterii în România, împreună cu Vasile Luca, Petre Borilă, Valter Roman, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica şi Leonte Răutu, pentru a menţiona numai câţiva dintre colegii ei „moscoviţi”. În septembrie 1944 s-a întors împreună cu Vasile Luca la Bucureşti, odată cu Armata Roşie, şi au fost cooptaţi în Secretariatul Comitetului Central al PCR. În 1947, Pauker a devenit ministru de externe, poziţie pe care a deţinut-o până în 1952, când a fost epurată. La Congresul I al PMR din februarie 1948, ea a fost cea care a rostit cuvântul de închidere, fiind realeasă atât în Biroul Politic, cât şi în Secretariat81.
Vasile Luca, colaboratorul apropiat al lui Pauker din „centrul” de la Moscova, a fost cel de-al doilea membru al cvartetului conducător care a fost epurat împreună cu ea. Născut ca Luka László în Transilvania, în 1898, era un etnic maghiar care din motive politice şi-a schimbat numele într-unul care suna româneşte. S-a alăturat cauzei comuniste încă din
78 Vezi Philippe Robrieux, Maurice Thorez. Vie secrète, vie publique, Paris, Fayard, 1975, p. 145 şi p. 656. În timp ce era trimisul Cominternului în Franţa, sub numele conspirativ Marina, Ana Pauker a făcut parte din direcţia consultativă colegială a Partidului Comunist Francez, condusă de către militantul cehoslovac Eugène Fried (Clément), împreună cu Ernö Gerö, Georges Kagan şi alţii. Cu privire la Fried, inclusiv despre legătura sa cu Ana Pauker, vezi Annie Kriegel, Stéphane Courtois, Eugen Fried. Le Grand Secret du PCF, Paris, Seuil, 1997.
79 Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996, pp. 111-151 şi pp. 358-370.
80 Arkadi Vaksberg, Hotel Lux. Les Partis frères au service de l’Internationale communiste, Paris, Fayard, 1993, pp. 12-14.
81 În ce priveşte felul în care Ana Pauker era văzută de către românii anticomunişti la acea vreme, vezi A Girl Who Hated Cream Puffs, în „Time”, 20 septembrie 1948, pp. 31-34.
tinereţe. După încorporarea Transilvaniei în România Mare, a intrat în PCR. Informaţile disponibile despre Luca arată că era relativ necultivat, dar plin de sine şi mândru de originile sale proletare. Aceste trăsături i-au servit în cadrul partidului. Luca a fost un intrigant abil. A fost activ în sucursala Braşov până la arestarea sa din 1924, iar apoi, după trei ani de închisoare, în cadrul Comitetului Central al PCR din ilegalitate.
Luca a fost implicat în luptele fracţioniste din 1928-1929, dar a reuşit să le supravieţuiască şi să rămână în rândurile conducerii abandonându-şi foştii colaboratori, Elek Köblös, Eugen Rozvan, Vitali Holostenco şi chiar protectorul, Imre Aladar. A devenit din ce în ce mai activ în mişcarea sindicală şi a participat la pregătirile grevei de la Lupeni din 1929. A fost promovat în Comitetul Central după Congresul al V-lea al PCR, atunci când partidul a fost complet bolşevizat. Arestat în 1933 şi eliberat în 1938 pentru a fi arestat din nou, ajunge după 1940 în URSS. Ca promotor al concepţiei staliniste despre naţionalitate, a devenit rapid cetăţean sovietic şi ulterior deputat în Sovietul Suprem Ucrainean.
Împreună cu Pauker, Luca s-a aflat în fruntea emigraţiei comuniste române de la Moscova după 1940. A participat la înfiinţarea departamentului român al Radio Moscova şi la activităţile postului de transmisie al Cominternului, „România Liberă”. Cei mai mulţi dintre emigranţii politici influenţi din România erau implicaţi în aceste două întreprinderi propagandistice, inclusiv Leonte Răutu, Valter Roman, Zina Brîncu, Ana Pauker, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu şi Alexandru Bârlădeanu. Luca a jucat un rol esenţial şi în îndoctrinarea prizonierilor de război români din URSS82. După ce s-a reîntors în România împreună cu „tovarăşa Ana” a promovat rapid spre vârfurile propagandei comuniste. Deşi nu era un orator înzestrat şi era dezavantajat de accentul său maghiar, s-a străduit să contribuie la subminarea firavei democraţii româneşti, ţinând nenumărate discursuri în care condamna forţele „reacţionare” şi cerea preluarea imediată a puterii de către comunişti. În conversaţiile private cu Gheorghiu-Dej, Luca a criticat elita locală a partidului pentru faptul că participase la lovitura de stat antifascistă de la 23 august.
Ana Pauker şi Vasile Luca s-au asociat cu Gheorghiu-Dej şi cu grupul din închisori mai întâi pentru a lichida grupul Foriş-Koffler şi apoi pentru a-l elimina pe Lucreţiu Pătrăşcanu din partid. Oamenii care aparţinuseră anturajului lui Gheorghiu-Dej la Doftana, Caransebeş şi Târgu-Jiu – Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroş, Iosif Rangheţ şi ceilalţi – s-au specializat în înscenări şi epurări staliniste.
Teohari Georgescu a fost unul dintre acoliţii lui Gheorghiu-Dej în campania împotriva lui Foriş din timpul războiului, dar şi el a fost epurat în 1952 ca făcând parte din facţiunea „antipartinică” a Anei Pauker. El nu fusese membru al „coaliţiei emigranţilor”, dar Gheorghiu-Dej nu a putut uita că în 1940 Cominternul sugerase numirea lui Georgescu ca secretar general în încercarea de a româniza elita PCR83. Se pare că Georgescu a refuzat această promovare, dar Gheorghiu-Dej nu a subestimat riscul ca Moscova să-l folosească pe Georgescu împotriva sa.
Conflictul dintre Gheorghiu-Dej şi grupul Pauker-Luca-Georgescu nu trebuie văzut ca unul de natură politică. „Grupul antipartinic” a fost mai degrabă o construcţie post-factum decât o asociaţie de conspiratori care gândeau la fel şi care intenţionau să-l detroneze pe Gheorghiu-Dej. Spre deosebire de Pauker şi Luca, Georgescu – un muncitor de origine
82 Soţia lui Luca, Elisabeta, participase ca voluntară în cadrul Brigăzilor Internaţionale la Războiul Civil din Spania, unde ocupase un post în administraţia spitalicească; vezi Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Bucureşti, Editura All, 1998, p. 174.
83 Mai mulţi foşti ilegalişti au oferit detalii despre vizita lui Georgescu la Moscova în 1940 şi despre propunerea care i s-a făcut la sediul central al Cominternului de deveni secretar general al PCR. Acest fapt este confirmat de către Teohari Georgescu în stenograma declaraţiei lui Teohari Georgescu privind activitatea lui Ştefan Foriş şi suprimarea acestuia, în Dan Cătănuş, Ioan Chiper (editori), Cazul Ştefan Foriş, pp. 273-274.
română – nu petrecuse anii războiului în exilul sovietic, ceea ce poate explica uşurinţa cu care Nicolae Ceauşescu l-a reabilitat politic şi i-a redat locul în Comitetul Central în 197284.
Epurarea grupului Pauker-Luca-Georgescu a fost pregătită cu minuţiozitate şi înfăptuită pas cu pas. Prestigiul politic al Anei Pauker se diminuase ca urmare a campaniei de „verificare” a tuturor membrilor de partid, în urma căreia aproximativ 190 000 de „elemente exploatatoare şi ostile” au fost date afară – cam 20% din total – cu ocazia plenarei din 23-24 ianuarie 1950. Comunicatul oficial al acestei şedinte şi revista Cominformului, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, au subliniat erorile comise în politica de recrutare a noilor membri în 1945-1946, atunci când Ana Pauker şi Miron Constantinescu fuseseră responsabili pentru ceea ce în jargon marxist-leninist se chema „edificarea partidului.” În acelaşi timp, epurările masive care au avut loc în Comitetul Democratic Evreiesc şi în Comitetul Maghiar (fronturi comuniste ale etnicilor evrei şi maghiari din România) sugerează aceeaşi politică de subminare a liderilor „moscoviţi”.
Astfel, internaţionalismul perioadei cominterniste a fost treptat înlocuit de o atitudine cinică, pragmatică, cosmetizată cu motive naţionaliste, chiar xenofobe. Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au speculat antisemitismul lui Stalin şi nu au ezitat să joace aceeaşi carte. Miza era puterea absolută, iar evreitatea rivalilor reprezenta un argument care putea fi folosit în faţa dictatorului sovietic.
Gheorghiu-Dej şi grupul său s-au folosit de alegerile locale şi de cele „parlamentare” din 1951 pentru a-şi întări poziţiile din aparatul de stat. Aceste alegeri i-au permis lui Gheorghiu-Dej să-şi impună protejaţii în poziţii influente din administraţia locală de stat. La cea de-a treizecea aniversare a PMR din mai 1951 se întrevedea noua structură de putere: săracele cuvinte de laudă adresate de Gheorghiu-Dej colegilor săi din Secretariat subliniau deteriorarea ireversibilă a poziţiei acestora. Acţiunea lui Gheorghiu-Dej împotriva aşa-zisului grup Pauker-Luca-Georgescu a mers mână în mână cu intensificarea represiunii interne, cu stimularea unui climat de suspiciune şi frică în interiorul partidului şi cu întărirea campaniei anti-iugoslave, în special în paginile revistei „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”85.
Gheorghiu-Dej nu a făcut nici un pas fără să se consulte cu consilierii sovietici, care doreau o epurare în România în conformitate cu scenariul procesului Slánský din Cehoslovacia lui Gottwald. Pătrăşcanu, la fel ca şi Gomułka, Rajk şi Kostov, fuseseră aleşi în primul stadiu al atacurilor asupra deviaţiei „naţionalist-titoiste”. După 1951, Stalin era din ce în ce mai convins că o conspiraţie imperialist-sionistă ameninţa socialismul şi că partidele comuniste trebuiau, în consecinţă, să-i debarce nu numai pe „trădători,” dar şi pe toţi cei percepuţi ca elemetele ostile sau şovăielnice „strecurate în rândurile partidului clasei muncitoare”. Numirea lui Iosif Chişinevschi, care era total devotat lui Stalin şi URSS, în funcţia de secretar al Comitetului Central şi în cea de şef al Secţiei de cadre a acestuia dovedesc legătura directă dintre manevrele lui Gheorghiu-Dej şi dorinţele lui Stalin.
Primul dintre „deviaţionişti” care a fost lovit de valul epurării a fost Vasile Luca. La întrunirea Biroului Politic din 19 februarie 1952, Miron Constantinescu a prezentat un raport care îl acuza pe Luca şi pe colaboratorii săi din Ministerul de Finanţe şi de la Banca Naţională de activitate duşmănoasă şi de sabotaj. Luca a fost obligat să-şi facă o autocritică radicală pentru că se opusese reformei monetare, care fusese oricum introdusă la 28 ianuarie. La Plenara Comitetului Central din 29 februarie-1 martie 1952, Luca a fost acuzat de
84 Vezi Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, 19-21 iulie 1972, Bucureşti, Editura Politică, 1972, p. 552.
85 Primul redactor şef al publicaţiei Cominform-ului, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, a fost Pavel Iudin, care mai târziu a devenit ambasadorul lui Stalin în China lui Mao. Succesorul acestuia – de fapt, adevăratul „guvernator” al lui Stalin la Bucureşti – a fost Mark Borisovici Mitin.
„deviaţionism de dreapta”, iar pentru investigarea „erorilor” comise la Ministerul Finanţelor şi la Banca Naţională a fost creată o comisie.
Luca a recunoscut că nu a fost destul de prompt în demascarea deviaţiei de dreapta a subordonaţilor săi din cadrul celor două instituţii. Ana Pauker şi Teohari Georgescu, care au încercat să-l apere pe Luca, au fost acuzaţi de „împăciuitorism”. Pe 8 martie 1952, Luca a fost demis de la Ministerul Finanţelor şi înlocuit cu Dumitru Petrescu. La şedinţa din 13 martie 1952, Luca, susţinut de Pauker şi Georgescu, a ripostat, retrăgându-şi declaraţiile prin care îşi recunoştea greşelile politice. Educaţi la şcoala Cominternului, Ana Pauker şi Vasile Luca ştiau că nu era decât un singur pas de la autocritică la proces politic, aşa că au preferat să adopte o atitudine relativ ofensivă şi să-i sfideze pe foştii lor adulatori, transformaţi acum în acuzatori86.
După acea şedinţă, Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi şi Gheorghe Apostol au mers la Moscova pentru a discuta cu Stalin şi cu Molotov. Delegaţia română a explicat că a fost descoperită o deviaţie de dreapta la vârful PMR şi că o comisie investiga greşelile celor acuzaţi87. Atunci când Stalin a întrebat cum a putut fi posibil acest lucru, Constantinescu a făcut greşeala de a spune că Gheorghiu-Dej era un om sentimental, o formulare nefericită care îl va costa ulterior foarte mult. Pe moment, Gheorghiu-Dej l-a însărcinat cu lansarea atacului contra deviaţioniştilor la următoarea plenară88. Între timp, un grup de activişti de partid a tradus documentele viitoarei plenare a Comitetului Central în limba rusă89. Acestea au fost probabil produse de Constantinescu şi Chişinevschi sub supravegherea agenţilor sovietici, dintre care cei mai importanţi erau „consilierii” oficiali ai lui Gheorghiu-Dej: Mark Borisovici Mitin (redactorul şef al revistei „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”), Nicolai Şutov şi Semion Katelineţ90. Documentele au fost transmise la Moscova prin ambasada sovietică de la Bucureşti. Alexandru Moghioroş, secretarul PMR însărcinat cu problemele organizatorice, a publicat un articol referitor la acuzaţiile aduse deviaţioniştilor într-un număr al revistei Cominternului91.
Plenara din 26-27 mai 1952, în cadrul căreia „grupul Luca-Pauker-Georgescu” a fost desfiinţat în bloc, a reprezentat un moment de vârf al luptei pentru putere în PMR. Luca a fost acuzat de atitudine antipartinică şi antistatală în pregătirea şi punerea în aplicare a reformei monetare, precum şi de promovarea unei linii antileniniste, contrare intereselor clasei muncitoare şi ţărănimii, în prinvinţa cooperativizării. Alexandru Moghioroş a cerut demiterea sa din toate funcţiile şi „verificarea” de către Comisia de Control a partidului92. Înţelegând care îi va fi soarta, Luca a leşinat în mijlocul şedinţei. Unii dintre colaboratorii săi (Alexandru Iacob, Vasile Modoran şi Aurel Vijoli) fuseseră deja eliberaţi din funcţii, arestaţi şi supuşi interogatoriilor93. Foştii protejaţi la lui Luca din cadrul conducerii PMR, Alexandru
86 Acesta a fost, mai ales, cazul lui Alexandru Moghioroş, protejatul şi prietenul apropiat al lui Luca. Secretar al CC şi foarte ataşat de Pauker (fusese condamnat în celebrul proces din 1936 al acesteia), Moghiroş cultiva relaţii speciale cu Luca, fiind amândoi de origine maghiară. Dar, pe măsură ce lupta la vârf s-a intensificat, Moghioroş a trecut în cealaltă tabără şi a început să-l trateze pe Luca cu accentuată superioritate şi agresivitate. În primăvara lui 1952, de pildă, Luca – ce putea intra liber în biroul lui Moghioroş până atunci – a încetat să mai aibă acces direct la acesta, iar Moghioroş şi-a instruit funcţionarii să-l lase pe Luca să aştepte ore întregi înainte de a-l introduce. (Detalii oferite de Hermina Tismăneanu, care a lucrat la biroul lui Moghioroş în 1951-1952 – avea în principal misiunea de a-i preda lecţii de limba rusă, cu privire la relaţiile dintre Moghiroş şi Luca).
87 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p.166 şi p. 332.
88 Interviu cu Gheorghe Apostol, înregistrat în aprilie 1988, transmis de BBC pe 25 aprilie 1990.
89 Detaliu oferit de Hermina Tismăneanu, care s-a numărat printre traducători.
90 Detalii oferite de Nehama Tismineţki, care a fost o prietenă apropiată a soţiei lui Mitin, privind legătura dintre Mitin şi Gheorghiu-Dej.
91 „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, nr. 187, 6 iunie 1952.
92 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 167 şi p. 332.
93 Aurel Vijoli şi Vasile Modoran au fost arestaţi şi interogaţi timp de doi ani, apoi au fost eliberaţi. Alexandru Iacob a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare şi va fi eliberat abia în 1964, când a fost acordată o
Moghioroş, Alexandru Sencovici, Vasile Vaida, Ion Vinţe şi Iosif Rangheţ, în loc să-l apere, l-au lovit fără milă.
Ca urmare, Luca a fost demis atât din funcţia de vice-premier, cât şi din cele de membru al Comitetului Central şi al Biroului Organizatoric. La scurt timp după plenara din mai, el a fost arestat. După şase săptămâni de interogatorii, a mărturisit cele mai bizare păcate şi cele mai teribile crime, inclusiv pe cea supremă în ochii ilegaliştilor partidului: complicitatea cu poliţia secretă burgheză94. În urma investigaţiilor Comisiei de Control a partidului, a fost exclus din partid la plenara din 19-20 august 195395, apoi judecat pe baza propriilor sale mărturisiri şi condamnat la moarte pe 10 octombrie 1954, sentinţă ulterior comutată în închisoare pe viaţă.
Luca i-a scris lui Gheorghiu-Dej, negând faptul că ar fi fost vinovat de crimele pentru care a fost acuzat. Nu se ştie dacă Gheorghiu-Dej i-a răspuns vreodată, dar documentele de arhivă arată că a citit cu atenţie memoriile trimise, făcând sublinieri şi adăugând comentarii sarcastice pe margine. Luca a murit în închisoarea de la Aiud pe 23 iulie 196396. Reabilitarea făcută de Nicolae Ceauşescu în 1968 a venit prea târziu pentru el97.
Teohari Georgescu a fost acuzat la plenara din 26-27 martie 1952 de atitudine conciliatoare în ceea ce priveşte deviaţia lui Luca şi de lipsă de combativitate faţă de duşmanul de clasă şi lipsă de vigilenţă revoluţionară. În consecinţă, a fost demis din toate funcţiile din aparatul de partid şi de stat – ministru de interne, vice-premier, membru al Secretariatului, al Biroului Politic şi al Biroului Organizatoric – şi trimis la „munca de jos”.
Ana Pauker a fost şi ea demisă din Biroul Politic şi din Secretariat ca făcându-se vinovată de tolerarea şi chiar încurajarea deviaţiei lui Luca şi Georgescu. Comunicatul plenarei o condamna pentru faptul că a permis elementelor compromise politic, precum foştii legionari, să intre în partid, iar sioniştilor să emigreze în Israel. A fost acuzată simultan de „deviaţie de dreapta” şi de deviaţie de stânga”, pentru că, pe de-o parte, neglijase înfiinţarea cooperativelor şi îi tolerase pe chiaburi, iar, pe de altă parte, încălcase principiul aderării libere a ţăranilor la fermele colective. Cei trei „deviaţionişti” au fost găsiţi vinovaţi de eşecul politicii economice a Românei, conform unui vechi obicei de a pune erorile politice pe seama facţiunii învinse98.
La plenara din 26-27 mai a fost ales şi un nou Birou Politic, alcătuit în principal din suporteri fără rezerve ai secretarului general. În afara lui Gheorghiu-Dej, din acesta făceau parte: Alexandru Moghioroş, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Emil Bodnăraş, Petre Borilă şi Constantin Pîrvulescu. Succesorul lui Teohari Georgescu la Ministerul de Interne, Alexandru Drăghici, a fost ales membru supleant al Biroului Politic, ca şi Dumitru Coliu şi Nicolae Ceauşescu, care era acum promovat pentru prima oară în poziţiile de vârf ale partidului. În acelaşi timp, Biroul Organizatoric al Comitetului Central, un organism tranzitoriu creat în 1950, a fost restructurat. Noii membri erau Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Ana Pauker, Leonte Răutu,
amnistie generală. Vezi documentar referitor la procesul privind pe Vasile Luca, fond CC al PCR, Secţia pentru controlul muncii la MFA, MAI şi Justiţie. Soţia sa, Magda Iacob, a fost eliberată după un an şi jumătate, dar a suferit un şoc psihologic din care nu şi-a mai revenit niciodată. Pentru mai multe amănunte cu privire la Alexandru Iacob, vezi Balas, Will to Freedom.
94 Alexandru Iacob şi-a amintit că, în perioada detenţiei sale, l-a întâlnit o dată pe Luca, care i-a spus că mărturisise tot ceea ce i se ceruse, deoarece i se promisese că va fi eliberat şi i se va permite să lucreze ca simplu muncitor.
95 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 167.
96 Familia sa i-a împărtăşit teribila soartă. Soţia sa, Elisabeta Luca, a fost arestată şi închisă pentru mai mulţi ani. Unii dintre copiii săi adoptaţi au fost trimişi la orfelinat; alţii au fost daţi în grija unor rude îndepărtate, obscure, care erau mai puţin expuse furtunilor revoluţionar-dialectice.
97 Vezi Raport al Comisiei de Partid care a examinat materialele în legătură cu procesul lui Vasile Luca, în Gh. Buzatu, M. Chiriţoiu (editori), Agresiunea comunismului în România, pp. 100-111.
98 Pentru acuzaţiile împotriva „deviaţioniştilor”, vezi Scrisoarea CC al PMR, în „Scânteia”, 2 iunie 1952.
Gheorghe Florescu (pe atunci prim secretar al UTC), Sorin Toma (redactorul-şef al cotidianului „Scânteia”), Liuba Chişinevschi şi Nicolae Ceauşescu.
După plenara din mai, „deviaţioniştii oportunişti de dreapta” au fost sistematic şterşi din istoria oficială a partidului comunist. Simion Bughici, fostul ambasador la Moscova, un evreu care îşi petrecuse războiul în lagărul de la Vapniarka din Transnistria, a fost cel numit în funcţia de ministru de externe pe 5 iulie pentru a o înlocui pe Pauker. Ea a pierdut pe 12 septembrie 1952 toate poziţiile din nomenclatură, fiind demisă din funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. După o perioadă de interogatorii, pe 18 februarie 1953, a fost arestată împreună cu Teohari Georgescu, dar după moartea lui Stalin, la sfârşitul lui martie, a fost eliberată. Cu toate acestea, cazul ei nu a fost lăsat deoparte, plenara din 19-20 august 1953, care l-a eliminat pe Luca, a numit o comisie care să investigheze activităţile antipartinice şi antistatale ale lui Pauker99. Se spune că înainte de eliberarea ei, atunci când a auzit de moartea lui Stalin de la Alexandru Moghioroş, ea a început să plângă, dar acesta i-a spus că nu ar trebui s-o facă, pentru că dacă acesta ar mai fi fost în viaţă, ea ar fi moartă100.
În continuare, Pauker a avut o existenţă marginală, sub permanentă supraveghere, în Bucureşti. După februarie 1954, i s-a îngăduit să locuiască împreună cu familia ei şi să-şi câştige existenţa făcând traduceri din limba rusă pentru Editura Politică, editura oficială a partidului. În urma investigaţiilor, a fost exclusă din partid pe 11 mai 1954101. Până la moartea ei în 1960, a fost periodic atacată de lideri de partid şi de propagandişti102 şi nu a mai fost reprimită în partid. Teohari Georgescu, deşi el s-a recunoscut vinovat de toate acuzaţiile103, a fost eliberat din închisoare şi lăsat să se întoarcă la meseria sa iniţială de muncitor tipograf. După moartea lui Gheorghiu-Dej, a fost numit director al principalei întreprinderi tipografice din Bucureşti, „Întreprinderea 13 Decembrie”. La Conferinţa Naţională a partidului din 1972, Georgescu a fost numit membru supleant al Comitetului Central.
Epurarea din mai-iunie 1952 a „facţiunii Pauker-Luca-Georgescu” a fost prima încercare a elitei naţional-staliniste de a obţine coeziunea prin eliminarea facţiunii sprijinite de Moscova şi conduse de Ana Pauker şi Vasile Luca. Consilierii sovietici au jucat un rol esenţial în pregătirea a ceea ce s-a dovedit în final a fi o lovitură intrapartinică104. Eliminarea grupului Pauker-Luca nu a prevestit apariţia comunismului naţional, ci a reprezentat încercarea victorioasă a lui Gheorghiu-Dej şi a facţiunii sale de a se folosi de obsesiile lui Stalin pentru a-şi consolida poziţia în aparatul PCR.
Gheorghiu-Dej a ştiut cum să câştige sprijinul unui important nucleu de comunişti cunoscuţi a avea legături solide cu Kremlinul. Dintre aceştia, Iosif Chişinevschi a jucat un rol important. Faptul că acei comunişti care aveau origini evreieşti, precum Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu, un Jdanov al culturii române, şi-au menţinut poziţiile din aparatul de partid, sau că succesorul lui Pauker la Ministerul Afacerilor Externe a fost Simion Bughici, evreu şi el, arată că eliminarea grupului Pauker-Luca-Georgescu a fost rezultatul unei lupte pentru puterea absolută şi nu o „purificare” etnică a partidului.
Gheorghiu-Dej şi subordonaţii săi nutreau vechi resentimente faţă de purtatea arogantă a „moscoviţilor” şi au participat cu entuziasm la anihilarea lor. Ulterior, la şedinţa Biroului Politic din 29 noiembrie 1961, Gheorghiu-Dej o oferit propria interpretare privind expulzarea Anei Pauker şi a acoliţilor ei. El şi-a amintit că în februarie 1947, atunci când Stalin l-a primit împreună cu Pauker, dictatorul sovietic le-a spus că auzise un zvon potrivit căruia unii credeau că acei ce nu erau de origine română, adică Pauker şi Luca, nu ar trebui să deţină
99 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 169.
100 Ibidem.
101 Ibidem.
102 Ancheta Anei Pauker a fost reluată în 1956; vezi şi Robert Levy, Ana Pauker. The Rise and Fall of a Jewish Communist, Berkeley, University of California Press, 2000, pp. 194-219.
103 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 169.
104 Cel mai apropiat consilier al lui Dej era Mark Borisovici Mitin.
funcţii de conducere în PCR. În această privinţă, Stalin l-a avertizat pe Gheorghiu-Dej că PCR nu trebuie să se transforme dintr-un „partid de clasă într-unul de rasă”. Stenogramele sovietice ale acestei întâlniri confirmă această parte a poveştii lui Gheorghiu-Dej105. Cu toate acestea, Dej a mai rămas, iar două zile mai târziu, când Pauker era deja înapoi la Bucureşti, Stalin l-a convocat din nou, de data aceasta singur, pentru a-i spune că trebuie să scape de oricine i-ar fi stat în cale106.
Staliniştii naţionali erau primii beneficiari ai acestei mişcări împotriva „facţiunii internaţionaliste” din PCR, dar ei nu erau nici iniţiatorii, nici arhitecţii ei. Staliniştii români –Gheorghiu-Dej, Chişinevschi şi Ceauşescu la fel de mult ca Ana Pauker şi Vasile Luca – erau de bună voie promotorii planurilor lui Stalin. Lor le-a îngăduit dictatorul sovietic să câştige autonomie, dar nu faţă de centru, ci faţă de altă generaţie de agenţi ai centrului. Campania represivă din 1952 a dovedit numai că Moscova a sancţionat maturizarea unei noi generaţii de stalinişti în România.
Conducerea stalinistă din România a avut aceeaşi structură conspirativă, hipercentralizată şi autoritară care a caracterizat conducerile din celelalte ţări comuniste. A existat aceeaşi dorinţă de a-l imita pe Stalin din partea secretarului general (Gheorghiu-Dej) şi a ideologului şef (Leonte Răutu); aceeaşi rusificare a culturii naţionale pentru a se ajunge la înregimentare ideologică; aceeaşi utilizare a agenţilor sovietici (Iosif Chişinevschi, Petre Borilă) de către liderii de la vârf pentru supravegherea colegilor şi raportarea comportamentului acestora către „protectorii” sovietici; aceeaşi punere în aplicare a statului poliţienesc şi aceeaşi mobilizare de masă, bazată pe venerarea Uniunii Sovietice şi a lui Stalin.
Întărirea disciplinei şi reorganizarea structurală a partidului, care au adus o nouă generaţie de cadre în aparat, l-au ajutat pe Gheorghiu-Dej să-şi consolideze şi mai mult puterea. Cariera politică a lui Ceauşescu a beneficiat de pe urma acestor schimbări. În aprilie 1954, Gheorghiu-Dej a iniţiat o redistribuire a puterii pentru a o lua înaintea Moscovei şi a împiedica impunerea unei schimbări similare celei dictate lui Mátyás Rákosi în Ungaria (cel din urmă a fost obligat să-l coopteze pe reformistul Imre Nagy în procesul de luare a deciziilor).
La Congresul al II-lea al PMR, ţinut în decembrie 1955, Gheorghiu-Dej a rămas liderul de necontestat al partidului. La acest congres, Ceauşescu a ţinut primul său discurs politic major. Cu această ocazie, el a menţionat principalele sale convingeri: păstrarea unităţii monolitice a partidului, „alianţa de nezdruncinat cu Uniunea Sovietică”, „doctrina glorioasă şi invincibilă a lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin”107.