"Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!"

Jaful sovietic (analiza preluata din colectia Cotidianul)
Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat
ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o
infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de
vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat
Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material
militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului,
parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea
statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1
noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe
frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680
soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829
ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in
prizonierat sovietic. Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1
iunie - 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii
ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au
purtat lupte cat de cat semnificative. Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi
insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si
33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare
majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu
inexistent. Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august
1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble.
Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai
pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin
aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.
Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii
acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion
Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care
beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.
Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care
comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi: „Stalin si poporul rus libertate ne-au
adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii. La aceste jafuri
apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu,
prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o
jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in
postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al
Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946. In memoriile sale, intitulate Colloqui con due
dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin
distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din
Rusia. Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In
retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon,
armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit. Cand germanii, romanii si italienii
au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la
pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic. Ca sa
nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi
mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale,
privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe
campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa
de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. Astazi,
din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte.
Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de
Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a
oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie
una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci
ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea
razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei
mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in
contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur. Si asta in conditiile
in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente
infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania,
intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse
au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica.
Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul
lumii civilizate. La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea
Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.
Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu,
niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani,
deseori frizand nebunia. Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au
furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de
Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul
obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la
momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate
si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf. Furau sub amenintarea armei cai
din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si
cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din
coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din
Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu
fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de
o furca de fan, si de un pumn de graunte?
Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei
Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei. Incepand cu 1 septembrie 1944,
in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de
armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau
doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum
Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au
calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de
odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost
salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau. Daca
salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de
trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau
sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea intelege de unde
venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici
oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii.
Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a
intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul
Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost
jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat
prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru
brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei. In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati
rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in
mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au
mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau intre timp in alte
locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi
proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de
bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era
vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci
de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis
de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie. Nu intamplator,
autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile
romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele
interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre
soldati rusi, ci despre „indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice
furate“.
Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de
razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate
randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al
militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi. De regula, mai de frica,
mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa,
dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu
rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si
ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat
la hotii de o stranietate marcata. Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor.
Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor
comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor
Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace.
Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura
subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, rusii au
furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de... Mos
Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin
de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu
toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le
foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. In
sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin
de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la
amiaza zilei.
Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic,
nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza
neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg
de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a
mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa
soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante.
Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei
jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de
fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost
imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar,
oferindu-le si o gustare pe langa vin.
De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le
imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului
Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de
raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor. „Nu exista nici un
fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici
macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie
personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de
trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa
auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva
sa le faca vreo observatie.“ La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in
raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de
comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe
unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane
nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana
Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat
de o coloana in trecere prin acel oras. Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o
comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca.
Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice
si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se
dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si
neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina
indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate
jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau
cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in
mana.“ De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca
vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost
gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza,
padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera
cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur.
In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas
nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2
ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale
chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre
armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau
prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: „Nu recunosc
culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a
constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani
sau germani travestiti in uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea,
Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene,
carora „dezertorii romani sau germani“ le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea
armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla
demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia. Mult mai dureros era faptul ca
asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale
noilor autoritati romane. „Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore
Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai
amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente
pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie
oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are
profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“
Asa „episodice si fara importanta“ cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de
romani si pe multi i-au costat viata. Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic
cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de
respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la
care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se
pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor,
imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o
istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit
de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief. Din astfel de
documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la
Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. Insa, despre
tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru. Ceea ce le permite
unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august
1944 drept „o victorie fenomenala impotriva nazismului“, cand ea ramane, in realitate,
simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani. Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a
exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand
complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate
armatele desfasurate in Moldova si Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi
avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand
coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la
Cotroceni. Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la
capat nu au pierdut niciodata.
In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic
banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba,
rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi
compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui
Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la
Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu,
foarte calm: „Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e
treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva
ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati
pierdut razboiul, nu nemtii.“ In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a
inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: „Asa este! Si eu am fost in
Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!“
Si asa a ramas, pana in zilele noastre.