Regalitatea în România, de la sublim la ridicol

Din cei patru regi ai Regatului României, primii doi, Carol I şi Ferdinand, sunt fără îndoială personaje providențiale pentru România. În timpul domniei lui Carol I, România a devenit independentă (1877) şi a făcut pasul spre capitalism. Sub domnia lui Ferdinand, România şi-a atins granițele fireşti, de la Nistru până la Tisa, vorba poetului (1918). Din păcate, următorii doi regi ai României au ‘reuşit’ să anuleze o parte din ceea ce făcuseră strămoşii lor. Carol al II-lea era un afemeiat ce punea mai presus de interesul național nurii Elenei Lupescu, iar despre Mihai, ultimul rege al României, există un material în Curentul din care se poate înțelege câte concesii şi greşeli grave a făcut, în speranța păstrării tronului, într-o Românie guvernată de la Moscova. Materialul este reprodus mai la vale. Până atunci, o remarcă legată de neocomuniştii deveniți brusc monarhişti. Să zicem că România ar deveni monarhie constituțională. Cu ce s-ar schimba lucrurile? Justiția va fi asigurată tot de aceeaşi judecători corupți, polițiştii vor fi aceeaşi, parlamentarii vor fi tot parlahoți etc. O țară se schimbă prin educație, prin elite, prin legi aplicate, printr-o massmedia de calitate, prin muncă, prin cinste etc. Restul este gargară ieftină. Şi acum materialul promis.

În urmă cu 63 de ani: Regele Mihai s-a lepădat de monarhie

Toată tevatura legată de declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu despre abdicarea Regelui Mihai în ultima zi a anului 1947 a împărţit Romånia între acuzatori şi „monarhişti“ făcuţi peste noapte. Subiectul este de departe extrem de delicat şi a stårnit multe pasiuni care ignoră adevăruri istorice, dar şi tind să ţeasă tot felul de scenarii idilice care pendulează între poveşti de dragoste şi trădare naţională. Cert este faptul că, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai semna un decret de abdicare invocånd noile transformări ale societăţii romåneşti în care nici măcar nu părea foarte supărat de aşa-zisa gonire a sa din ţară. „În viaţa Statului Romån s’au produs în ultimii ani adånci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creiat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor, stabilite de Pactul fundamental - Constituţia ţării - ele cerånd o grabnică şi fundamentală schimbare. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient şi de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedică serioasă în calea desvoltării Romåniei. În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului romån, ABDIC pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţånd pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei. Las poporului romån libertatea de a-şi alege nouă formă de Stat“, decreta regele despre motivele abdicării sale, lăsånd impresia că textul este rodul unei lungi meditaţii şi a unei conştientizări a instaurării unei noi forme de guvernare numită comunism. Documentul este datat 30 decembrie 1947 şi este dat la Bucureşti. Cu alte cuvinte, Regele Mihai a desfiinţat instituţia regalităţii catalogând-o drept depăşită şi anacronică.

Churchill către Mihai: „Trebuie să fii curajos“

În acele timpuri într-adevăr dificile, după ce Romånia, prin complotul de la 23 august 1944, a întors armele împotriva foştilor aliaţi, Regele Mihai a căutat tot timpul calea mai uşoară de a scăpa de presiunile interne ale comuniştilor pe care tot el îi adusese în ţară după arestarea mareşalului Ion Antonescu. Ziarul „Washington Post“ scria, în noiembrie 1947, că Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prinţesa Ana de Bourbon, care ulterior i-a şi devenit nevastă. Publicaţia citată scria atunci, citånd camarila regalistă, că Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalităţi americane şi britanice prezente la nunta regală l-au încurajat să o facă. Însuşi fostul premier britanic Winston Churchill a institat ca acesta să vină acasă, cel mai probabil în ideea de a ţine în fråu comunismul ce ameninţa Romånia. Churchill i-ar fi explicat lui Mihai că «înainte de toate un rege trebuie să fie curajos»“. Referitor la abdicarea care a urmat la scurt timp de la întoarcerea sa acasă, succesorul său la cårma ţării - comunistul Petru Groza - avea să declare că plecarea s-a desfăşurat în termeni buni pentru ambele părţi. „Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvånt de reproş pentru acela care, înţelegånd glasul vremurilor, s-a retras“, rostea atunci Petru Groza. La data de 3 ianuarie, Mihai părăsea ţara, urmat, la circa o săptămånă, de principesele Elisabeta de Romånia şi Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului american „New York Times“, au „colaborat atåt de stråns cu ruşii, încåt au devenit cunoscute drept «mătuşile roşii» ale Regelui“.

Scuze versus negocieri

Într-un interviu din 2007 pentru aceeaşi publicaţie, Mihai s-a scuzat că abdicarea sa ar fi fost cauzată de un factor nobil, şi anume a unor ameninţări ale comuniştilor că vor omorî 1.000 de studenţi, fapt care niciodată nu s-ar fi putut întåmpla deoarece instaurarea comunistului la acea vreme trebuia să se desfăşoara în condiţii cåt mai normale pentru a nu întålni opoziţie din partea populaţiei. De asemenea, potrivit documentelor istorice, cei 1.000 de studenţi zăceau deja de doi ani de zile în închisoare, iar Mihai nu a făcut aproape nimic pentru eliberarea lor în această perioadă. Un gest civic, o luare de atitudine publică. Nimic. Mai mult, Mihai a spus că ar fi fost ameninţat cu un pistol de Petru Groza. Chiar şi aşa, ne întrebăm dacă laşitatea în faţa unui astfel de moment este o scuză pentru conducătorul unui popor. Potrivit unor documente publicate în presa centrală din arhivele fostei Securităţi, abdicarea regelui ar fi fost rodul unei negocieri în care comuniştii voiau puterea, iar Mihai dorea să salveze o parte din averea sa. Aceste negocieri au avut ca rezultat plecarea sa din ţară, însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală. Negocierile pentru plecare s-au purtat între Regele MIhai şi Andrei Vaşinski, un procuror şi diplomat sovietic care la numai un an de zile de la abdicarea Regelui Mihai avea să ajungă ministrul de Externe al URSS, succedåndu-i lui Viaceslav Molotov. Nu se ştie exact care au fost valorile cu care Mihai a plecat din ţară. Aprecierile sunt de la un tren plin cu valori pånă la patru automobile, 3.000 de dolari şi o decoraţie, şi de la bunuri în valoare de 500.000 de franci elveţieni pånă la 42 de tablouri, în funcţie de cei care le emit. Potrivit unei relatări din revista „Times“, la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai şi guvernul comunist privind recuperarea unei părţi din averea lăsată în Romånia, ceea ce ar fi întårziat denunţarea abdicării drept ilegală.

Condamnarea tardivă a abdicării

La aproape trei luni de la abdicarea sa, Mihai s-a gåndit să o condamne spunånd că aceasta s-ar fi realizat în urma unor constrångeri. Totuşi, este curioasă perioada de tăcere de peste două luni în care nu a zis nimic pe marginea acestui subiect. În martie 1948, Mihai îşi denunţa abdicarea ca fiind smulsă cu forţa şi ilegală. Revista americană „Time“ susţine că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunţa abdicarea, deoarece negociase cu comuniştii recuperarea unor proprietăţi din Romånia.

20 milioane de franci, în conturi elveţiene

Lamentările Regelui Mihai vizavi de modestia sa privind banii sunt acum inutile. Profesorul şi istoricul Gheorghe Buzatu demonstrează clar în baza documentelor de arhivă în cadrul lucrării „O istorie inedită“ aparută în 2005 că tånărul rege era foarte preocupat de un plan de scăpare în cazul în care alianţa cu Germania nu se dovedea viabil. „Cåndva se va şti în istorie că eu am făcut 23 august 1944“, scria Antonescu în 1946, înainte de a fi executat. De altfel, în ziua de 22 august 1944, pe un raport al serviciilor secrete romåneşti (SSI), în care Antonescu era avertizat asupra „unei lovituri“ îndreptate împotriva sa de către un grup de complotişti, incluzånd pe Maniu şi pe Brătianu, el notează pe marginea acestuia că ştie ca va fi ucis. Chiar Hitler, la 13 aprilie 1943, îl întreabă fără menajamente: „Ce se va petrece în Romånia fără dumneata? Tånărul rege poate face mult rău Romåniei!“. Ion Antonescu era informat de şeful SSI, Eugen Cristescu, despre tot ce se petrecea, pas cu pas, însă nu ordona nicio măsură împotriva complotiştilor, aceştia avånd, de altfel, consimţămåntul său tacit, la tot ce întreprindeau.

Fuga cu banii nemţilor

Mihai I era speriat de viitorul său, în perspectiva ocupării Romåniei de către armatele sovietice. Încă în 1942, el solicitase lui Antonescu să-i pună la dispoziţie 20 milioane de franci elveţieni, într-un cont deschis la Berna, spre a putea folosi banii în interes personal, în condiţiile refugiului său. În mai 1944, o parte din aceşti bani au fost de altfel, transferaţi de Banca Naţională a Romåniei în Elveţia. Din această sumă, şase milioane de franci erau vărsaţi de Germania pentru petrolul cumpărat din Romånia. În ce priveşte o ieşire onorabilă din scena politică, Ion Antonescu se înţelesese cu Mihai „să-l aresteze“ de formă, pentru a-l scuti de a se justifica în faţa lui Hitler, iar pe de altă parte spre a da månă liberă lui Maniu şi lui Brătianu să semneze armistiţiul, ale cărui condiţii erau deja stabilite cu emisarii lui Stalin la Stockholm şi la Tulcea, în Delta Dunării. Asupra modului în care Armata romånă va înceta lupta, Ion Antonescu convenise în cursul lunii august 1944 cu ministrul german Karl Clodius, încåt totul era pregătit ca Romånia să încheie armistiţiul în 26 august 1944. Maniu propusese un alt plan care să evite „reţinerea“ penibilă a lui Antonescu la Palatul Regal. El urma să organizeze o mare demonstraţie în centrul Bucureştilor.

Inventarul plecării

Există rapoarte conform cărora autorităţile comuniste romåne, obediente faţă de Stalin, i-au permis Regelui Mihai să scoată din Romånia 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei Romåniei în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din ţară“. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, våndute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein. Unul dintre tablourile aparţinånd Coroanei Romåniei, despre care se presupune că ar fi fost scoase din ţară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul naţional în 2004 ca donaţie făcută de John Kreuger, fostul soţ al fiicei Regelui Mihai, Principesa Irina. Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale Ministerului britanic de Externe, Foreign Office, cånd Regele Mihai a părăsit Romånia, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 de franci elveţieni. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate ale convorbirilor oficiale dintre Stalin şi prim-ministrul romån Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rånduri în trecut că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948, Mihai şi-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atåt de mult avionul în care a survolat Statuia Libertăţii, încåt s-a gåndit că l-ar putea cumpăra.

Poveste romanţată

Dacă presa internaţională vorbea de trădarea Regelui Mihai prin jocul făcut cu ruşii, propaganda internă încerca să prezinte acest act de trădare ca fiind o poveste romanţată potrivit căreia abdicarea regelui s-ar fi datorat unei femei. O parte a presei internaţionale opina că povestea de dragoste a Regelui Mihai cu Principesa Ana a fost un alibi folosit de guvernul Romåniei pentru a ascunde adevăratele motive politice care au dus la înlăturarea regelui. „Fasciştii roşii, conduşi de ministrul de Externe, Ana Pauker, doreau ca lumea să creadă că Regele Mihai a părăsit tronul Romåniei pentru o femeie, aşa cum a făcut şi tatăl său, Carol al II-lea. Era o idee atrăgătoare care îl discredita pe Mihai şi un paravan perfect pentru mişculaţiile lor. Aşa că decretul abdicării care a fost scris pentru el, cåt şi ştirile de atunci erau colorate într-un roz romantic“, se precizează într-un articol publicat de „The Washington Post“.