File din isteria comunismului românesc (X)

Eliminarea lui Foriş, secretarul general al PCR aflat în libertate, practic şeful celei de-a treia grupări cu pretenţii legitime la viitoarea conducere a României, a fost un prim episod, ce se va dovedi exemplar, în biografia politică a lui Dej. La începutul lui ’41 avuseseră loc o sumedenie de arestări în rândul comuniştilor şi mulţi îl suspectau pe Foriş de a-şi fi turnat tovarăşii, aşa că lui Dej i-a venit ca o mănuşă chirurgicală situaţia de la începutul lui ’44, când Foriş se ascundea disperat prin Bucureşti, în timp ce Siguranţa îl credea bine-mersi în URSS. Anterior, membrii clubului comunist de pârnâiaşi, Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Chişinevschi, Constantin Pîrvulescu, Rangheţ, Bodnăraş, amestec de băştinaşi şi foşti spioni cominternişti, care se apropiaseră la o şuetă stalinistă pe un pat de celulă, se sfătuiseră şi deciseseră că Foriş s-a dat de mult cu capitaliştii şi că susură informaţii către Siguranţă mai ceva ca o fântână arteziană. La drept vorbind, nimeni n-avea nici o dovadă. Cu câţiva ani în urmă, Pîrvulescu, adică exact ăla care se lua în gură cu Ceauşescu în 1979 la Congresul al XII-lea şi care după ’44 a fost puţintel secretar general al partidului, se dusese cu o curvă, pentru nevoi sexuale mic-burgheze, într-o casă conspirativă din Vatra Luminoasă şi-şi uitase pe bancheta din spate a taxiului un plic doldora de adrese, nume conspirative şi alte asemenea. În zilele următoare, o amplă operaţiune a Siguranţei scosese de prin cotloane o droaie de comunişti, mutându-i la pârnaie, iar Pîrvulescu fusese aspru pedepsit de Foriş pentru neglijenţă, aşa că avea şi un cui împotriva lui. În orice caz, faptul că Foriş se afla în libertate, în timp ce mai toţi ceilalţi grei erau la bulău, alimenta şi suspiciunea de colaborare cu Siguranţa, dar şi frustrarea deţinutului faţă de omul liber. Din cei vreo 750 de membri oficiali ai PCR-ului înregistraţi la sosirea sovieticilor, vreo sută se aflau în libertate, 500 în puşcării şi vreo 200 conduceau tancurile. Care va să zică, gaşca lui Dej avea o reală superioritate numerică. Revenind la Foriş, pârnâiaşii mai aveau un motiv să-l demită pe băiat, unul tactic. După victoria de Stalingrad şi contraofensiva rusnacilor către vest, comuniştilor români, ca de altfel şi tuturor capitaliştilor, le-a devenit din ce în ce mai clar că se vor trezi cu Stalin în balcon. Numai că tovarăşilor români Stalin le-ar fi cerut socoteală, i-ar fi întrebat cu ce s-au ocupat cât a lipsit, cât au sabotat, cât au conspirat contra duşmanului hitlerist, iar ei ar fi fost siliţi să ridice din umeri. Exista o singură soluţie ca să nu fie făcuţi de ruşine, ba chiar să facă o chestie fix pe gustul lui Stalin: să omoare unul de-a lor şi să dea vina pe el. Ştiau că generalisimul se bucură când vede un trădător mai ceva ca un copil când primeşte un tort cu lumânări, aşa că s-au organizat. Era, aşadar, aprilie ’44 şi Bodnăraş, dându-se drept agent GRU, l-a arestat pe Foriş, apoi l-a mutat succesiv dintr-o casă conspirativă în alta. În iunie este eliberat, dar deja noua conducere a PCR, formată din membri de vază ai grupului din închisori, era în şa.

Preluare din “Academia Caţavencu” (nr.13/2009), autor Alin Ionescu.