Trecând dincolo de nostalgiile pionereşti ale excursiei iniţiatice la închisoarea Doftana cu autocarul, e musai să facem şi azi o plimbărică pe culoarele celebrei puşcării. Însă pelerinajul prin Doftana, vestita academie a comunismului interbelic, absolvită şi de Ceauşescu, ca de mai toţi acoliţii de mai târziu ai lui Dej, cere o mică abordare sociologică. Fiindcă închisoarea din Telega a fost în anii ’30 “o republică comunistă în miniatură”, aşa cum frumos spune un document al administraţiei, aflat în arhiva fostului CC al PCR. De fapt, Doftana fusese construită spre sfârşitul secolului XIX şi era o puşcărie dotată pentru vremea sa. Inconvenientul ei major era, mai ales pentru comunişti, imposibilitatea de a comunica cu tovarăşii din libertate, dar şi supravegherea strictă a deţinuţilor, care din pricina asta nu prea îşi puteau ţine şedinţele. Peste toate se mai adăuga un şef de puşcărie incoruptibil şi al dracului, Savinescu, zis Balauru. Un celebru, la vremea lui, membru al CC al PCUS, Tomski, zicea în 1922, nu fără umor roşu cu nuanţe negre, că lor, comuniştilor ruşi, li se aduc acuze din vest cum că ar fi instaurat regimul unui singur partid. Ei bine, zicea Tomski, lumea se înşală: “La noi sunt mai multe partide, numai că unul stă la putere şi celelalte în închisoare”. În România de la sfârşitul anilor ’30 însă, când Dej ajunsese şef recunoscut de cei vreo 400 de comunişti împrăştiaţi ca potârnichile de la Văcăreşti la Doftana şi de la Caransebeş la Galaţi, situaţia era fix invers, adică ailalţi la putere şi fanii lui Lenin şi Stalin în pârnaie. Totuşi, în privinţa lui Balauru, comuniştii români vor remedia rapid situaţia după ’44. Fostul şef de la Doftana a fost arestat imediat după 23 august şi, culmea ironiei, a fost ţinut o vreme într-o celulă a puşcăriei împreună cu fostul lider al partidului, Ştefan Foriş. După această supremă umilinţă, Balaurul şi-a primit cuvenitul glonţ în spate fiindcă, vorba vine, încercase să evadeze de sub escortă pe undeva prin zona Clujului, în timp ce era transportat la altă puşcărie. Dar, fie că erau la Doftana sau nu, tovarăşii deţinuţi politici formau în detenţie o lume ermetică, extrem de bine organizată ierarhic şi care, în general, întreţinea cu conducerea penitenciarelor o solidă relaţie de parteneriat strategic. Comuniştii aveau dreptul de a numi deţinuţi în poziţii-cheie. Ei decideau cine sunt cantinierii, brutarii, şefii atelierelor ş.a.m.d. Iar fiindcă erau strict ierarhizaţi, comuniştii erau paşnici şi disciplinaţi, iar comandanţii închisorilor preferau să aibă de-a face mai degrabă cu ei decât cu “japonezii”, aşa cum îi numeau comuniştii pe ceilalţi deţinuţi de drept comun şi criminali, adică pe cei care furau şi ucideau fără motive măreţe. Pe Foriş însă, Dej şi oamenii săi l-au ucis ca nişte mafioţi ordinari, iar sângele lui Foriş i-a unit toată viaţa în nelegiuire. Cum au făcut-o, veţi afla în episodul următor.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.14/2009, autor Alin Ionescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu