24 august 2010

File din isteria comunismului românesc (XIII)


A venit momentul să aflăm câte ceva despre Stalin, mai ales despre stilul său brutal şi inconfundabil de a-şi teroriza subalternii şi a epura elitele PCUS ca şi cum şi-ar schimba ciorapii. În fond, tot ceea ce merită numele de stalinism are legătură cu persoana sa şi reprezintă un model de leadership politic absolutist. L-au practicat cu destul succes şi alţii, însă Stalin l-a dus la perfecţiune. Înainte de a fi un criminal cinic, a fost maestrul absolut al intrigilor, marele artist al culiselor, posesorul ştiinţei totale a manipulării ierarhiilor umane pentru a se cocoţa în vârful lor. Se poate spune că nu Stalin s-a născut pentru a conduce URSS în cel mai barbar sfert de secol din istoria comunismului sovietic, ci URSS-ul anilor ’30–’50 a fost inventat pentru ca Stalin să intre în el ca într-o mănuşă. Iosif Djugaşvili s-a născut la Gori, oficial în 1879 (real în 1878), un orăşel din estul Georgiei. Taică-său, Visarion, era, fireşte, cizmar, alcoolic şi brută. O căsăpea zilnic pe mămica lui Iosif, care era menajeră şi bucătăreasă în casa unui bogătan local, Egnataşvili, despre care toată lumea în Gori vorbea că e-n spatele sau, mă rog, deasupra apariţiei pe lume a viitorului dictator. Din naştere, Iosif, deţinea şi două degete lipite la un picior, o constituţie firavă, o mână pe jumătate atrofiată, o faţă ciupită de vărsat de vânt şi, dacă adăugăm la toate acestea condiţia de bastard, pot rezulta o mare ambiţie şi o poftă nesfârşită de a-i distruge pe cei suspecţi de a-l putea umili. Maică-sa, iubitoare şi amărâtă, îl îndeamnă să se facă popă şi Iosif intră la seminarul din Tiflis în 1894, pentru ca în 1897 s-o dea pe marxism. Nu mai dă pe la seminar şi e exclus. Se oftică, dar jură să se răzbune. O va face peste vreo 30 de ani, în stilul lui, distrugând sute de biserici, omorând şi deportând sute de mii de popi. Nu crima i-a adus însă succesul, ci stăpânirea la perfecţie a unei tehnici de leadership pe care putem s-o numim „upgradarea loialităţii”. O putem regăsi la mai toţi liderii comunişti. În condiţiile în care ai ajuns în vârful unei ierarhii, imperativul conservării puterii presupune în mod necesar o permanentă stare de suspiciune, un comportament exigent şi autocratic faţă de colaboratorii apropiaţi. Fireşte, stresul de a pierde puterea poate produce momente de paranoia, în care liderul se simte ameninţat de vechea gardă de loiali. Atunci, scurt, îi înlocuieşte, fie prin crimă, fie epurându-i printr-un proces, fie îndepărtându-i sistematic, marginalizându-i şi blocându-le accesul la putere. În plus, Stalin avea grijă mereu să-şi dubleze puterea absolută cu o imagine de o infinită modestie, aşa că, uneori, dădea dovadă de resurse incredibile de umor negru. A cerut personal la corectat Scurtă biografie a lui Stalin şi a adăugat pe şpalt cu mâna lui: „Stalin nu a permis niciodată ca munca lui să fie tulburată nici de cea mai mică umbră de vanitate, înfumurare sau autoadoraţie”.

Preluare din „Academia Caţavencu”, nr.16/2009, autor Alin Ionescu.

Una din realizările ‘eroului’ bolşevicilor ruşi, pe care-i mai vedem şi azi purtând portretele lui Stalin: masacrul de la Katyn.

Niciun comentariu: