Cum vă spuneam în episodul trecut, succesul lui Stalin n-a fost nici pe departe datorat exclusiv cruzimii sale, ci unei stăpâniri perfecte a artei disimulării şi a tuturor tehnicilor intrigii, învrăjbirii în sistemele ierarhice de putere. A intuit ca nimeni altul şi apoi şi-a perfecţionat din mers arta de a induce o suspiciune generalizată între toţi colaboratorii. Paradoxal, Hruşciov, succesorul, rivalul şi colaboratorul său, n-a fost capabil să-l detroneze decât postum, în celebrul raport al Congresului al XX-lea al PCUS, când a şocat audienţa cu raportul secret în care dezvăluie crimele stalinismului la care, evident, participase din plin. Două congrese mai târziu, Hruşciov îl scotea pe Stalin şi din mausoleul din Piaţa Roşie. Pravda din 31 octombrie ’61 scria negru pe alb în articolul 2: „Se consideră inoportună menţinerea sicriului lui I.V. Stalin în sarcofagul mausoleului, întrucât încălcările grosolane de către Stalin ale învăţăturii leniniste, abuzul de putere, represiunile în masă cărora le-au căzut jertfă oamenii sovietici şi alte acţiuni în perioada cultului personalităţii fac imposibilă rămânerea sicriului cu corpul său în mausoleul V.I. Lenin”. Ca să înţelegeţi totuşi mai adânc chestiunea asta cu comunismul şi leadership-ul lui, trebuie adăugat că după ce Stalin murea în biroul său de la Kremlin, pe 5 martie, după ce făcuse pe 1 martie un atac cerebral şi fusese lăsat fără doctori cu complicitatea întregului Birou Politic al PCUS, încep luptele pentru succesiune la vârful partidului. Hruşciov câştigă pe 7 septembrie, iar pe 23 decembrie, Lavrenti Beria este executat. Hruşciov nu era altceva decât un nou Stalin. Dacă Beria ar fi câştigat puterea, fiţi sigur că ar fi făcut la fel, rescriind istoria pe gustul său. Fiindcă, vorba lui Hruşciov, cine deţine puterea trecutului deţine puterea asupra viitorului şi cine deţine puterea asupra viitorului controlează prezentul. În aceste momente, autocratul deschide supapa admisiei de cadre noi în sistem, promovează o nouă garnitură de lachei, ale căror prospeţime şi apetit pentru putere îi obligă la loialitate necondiţionată. Una dintre cheile exercitării puterii în sistemele de leadership totalitare, strict ierarhizate, este această tehnică de epurare periodică a elitelor din motive de securitate a statutului dictatorului. Ceauşescu îi rotea, Stalin nu se mai complica, îi omora sau îi făcea să se sinucidă. Orice colaborator învechit, chiar dacă a dat dovezi constante şi indubitabile de loialitate, devine suspect pentru simplul motiv că ajunge să fie prea familiar, uneori prea amical, ştie multe şi se obişnuieşte cu gustul puterii. Or, conservarea puterii presupune păstrarea în orice moment a capacităţii de a decide cine participă la ea. Cei mai mari duşmani ai liderilor comunişti au fost apropiaţii lor şi asta pentru că, în sistemele oligarhice ale aparatului de partid, puterea se baza pe un sistem cu circuit închis şi pe o mistică rituală a deciziilor. „Apără-mă, Doamne, de duşmani, că de prieteni mă păzesc singur!” a fost regula pe care Stalin a păstrat-o cu sfinţenie.
Preluare din „Academia Caţavencu”, nr.17/2009, autor Alin Ionescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu