File din isteria comunismului românesc (IX)

După răsturnarea regimului Antonescu, lupta pentru putere între facţiunile comuniste ce puteau ridica pretenţii la stăpânirea României, sub apăsarea cizmei sovietice, era deja în toi. Taberele erau deja conturate la acel moment şi chiar se dăduse o bătălie preliminară, al cărui perdant fusese Foriş şi câştigător Gheorghiu-Dej. Primăvara anului ’44 a fost, pentru toţi, timpul planurilor decisive. La Moscova, Ana Pauker împreună cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu se pregăteau intens să descindă în România, imediat ce Armata Roşie va ajunge să deţină controlul. Gheorghiu-Dej evada din lagărul de la Tîrgu-Jiu, ajutat de fostul său avocat Ion Gheorghe Maurer, hotărât să se prezinte la putere când sovieticii vor aşterne la Bucureşti faţa de masă roşie. Dispariţia lui Foriş din ecuaţie a fost o mişcare în acelaşi timp strategică, dar şi resentimentară, în care fostul sindicalist mărunt, ajuns lider al pârnâiaşilor comunişti, l-a eliminat de pe lista scurtă pe kominternistul titrat, cult, tobă de marxism-leninism, plimbat prin Europa, şcolit de marele maestru al intrigilor Willy Munzenberg, geniul propagandei antifasciste din anii ’30. Foriş şi Dej se întâlniseră pentru prima dată la închisoarea Văcăreşti, unde Foriş fusese închis din ’32, după ce fusese arestat şi acuzat de apartenenţa la reţeaua comunistă şi de spionaj în favoarea sovieticilor (sub acoperirea de corespondent TASS în România), iar Dej apăruse în ’33, după procesul sindicaliştilor de la Griviţa. Nu se ştie mare lucru despre acest episod din biografia celor doi, cert este însă că mai târziu, la Doftana, în ’35, s-au cam luat la păruieli. Motivul era simplu şi ţine de logica puşcăriei: câţiva, în frunte cu Foriş, liderul, nu voiau să muncească sau să pună osu’ la activităţi mic-burgheze în atelierele Doftanei, în timp ce grupul mai numeros, cu condamnări mai lungi, din care făcea parte şi Dej, voia să aibă un regim de detenţie mai acomodant. Mai târziu, Gheorghiu-Dej va trage pe spuza lui morala acestui episod, susţinând că Foriş n-a contribuit la “prezervarea rezervei de cadre a partidului”, în traducere liberă, n-a vrut să se facă frate cu dracul burghez ca să treacă puntea şi tovarăşii lui. Dar să revenim la începuturile lui aprilie ’44, când americanii au bombardat Bucureştiul, iar ruşii înaintau agil către vest. De câţiva ani, legăturile comuniştilor băştinaşi cu Moscova erau rupte din cauza frontului, dar şi a faptului că Siguranţa română stătea călare pe ei, temându-se de spionaj şi posibile sabotaje. În aceste condiţii, Foriş schimba casele conspirative ca pe ciorapi, aşteptând apariţia sovieticilor prin zonă, când s-a pomenit contactat de Bodnăraş, omul lui Dej, care i-a dat de înţeles că el e cel desemnat de Moscova pentru a reface legătura pierdută în timpul războiului. Era pe dracu’! Dar despre cum a decurs prima crimă fondatoare a puterii comuniste de după ’44 în episodul următor.

Preluare din “Academia Caţavencu” (nr.12/2009), autor Alin Ionescu.