File din isteria comunismului românesc (II)

Racovski – ceafa roşie româno-bulgară

După 1918, viaţa revoluţionară a lui Racovski s-a rupt într-un fel de România. Ocazional se vor mai întâlni, dar de fiecare dată Racovski va fi înfrânt. Pentru el, adevărata patrie, cea în care spiritul său revoluţionar marxist şi-ar fi dorit să locuiască cu adevărat, a fost, cel mai probabil, o uniune balcanică marxistă. Vorbea bulgară, română, turcă, ucraineană, o rupea în idiş, se simţea acasă şi la Silistra, şi la Mangalia, dar şi la Paris sau München. La începutul lui 1918 organizează din Odessa o încercare de puci eşuată împotriva regelui Ferdinand, iar în 1919 îl regăsim în postura de principal agent de sprijin din partea URSS pentru regimul bolşevic instaurat de Bela Kun în Ungaria. Dar trupele române se mişcă repede şi mătrăşesc rapid noua republică bolşevică, intrând victorioase în Budapesta, sub comanda generalului Mărdărăscu. În 1921, Racovski va fi dat în judecată, de către autorităţile româneşti, pentru crime contra securităţii statului. Din 1923, când a fost debarcat de la conducerea Ucrainei sovietice, viaţa lui se va schimba radical. Ajunge diplomat al Uniunii Sovietice întâi la Londra, apoi la Paris, unde se va revedea cu mulţi dintre amicii săi din vremurile bune, cu Marcel Pauker, primul bărbat al mult mai celebrei Ana, şi cu Panait Istrati. Confirmând încă o dată că are un creier oxigenat cu sânge de revoluţionar, Racovski a produs un scandal imediat ce a ajuns în postul de ambassador, în 1924 (an în care statul român îl condamnase deja la moarte în contumacie). Ca reprezentat diplomatic de rang înalt, Racovski trebuia să fie primit de preşedintele Franţei, Gaston Doumergue, numai că întâlnirea oficială pentru prezentarea scrisorilor de acreditare s-a amânat cu vreo două luni, fiindcă Racovski n-a vrut să audă nici în ruptul capului de refuzul francezilor de a cânta la ceremonie imnul URSS, care era pe atunci ‘Internaţionala’. După târguieli lungi, până la urmă s-a găsit o soluţie: s-a cântat cu goarnele o ‘Internaţională’, dar cu câteva note schimbate, cât să sune fals. Ataşamentul faţă de Troţki l-a făcut pe Racovski să semneze o declaraţie cum că Franţa ar fi o ţară ‘neprietenoasă’ pentru mişcarea proletară, prilej cu care a fost declarat ‘persona non grata’ şi expulzat. A început o perioadă extreme de grea pentru Racovski care, întors în URSS, începe să fie hărţuit de către Stalin şi, în final, scos din partid în 1928, ruşinea supremă. E trimis în nord, unde supravieţuieşte şi corespondează cu Troţki, bârfindu-l pe Stalin. O duce din rău în mai rău, totuşi Stalin îi arată milă şi-i dă voie să se întoarcă la Moscova, unde îl reprimeşte în partid. Însă Racovski e de neoprit şi continuă să-l critice pe Stalin, chestie care, evident, se termină prost. E arestat în 1938, acuzat alături de ‘troţkiştii de dreapta’, şi cu această ocazie Racovski mai stabileşte un record: opt luni de tăcere în faţa anchetatorilor lui Beria. În final a cedat, mărturisind că a făcut-o ca să nu-i pună pe ceilalţi din lot să sufere din pricina încăpăţânării lui. În martie 1938 a prins o bursă de douăzeci de ani de muncă silnică în Kazahstan. Într-o zi aspră, de toamnă rusă, e dus într-o pădurice împreună cu alţi condamnaţi şi împuşcat în cap la ordinul direct al lui Beria. Cam aşa îşi răsplăteau bolşevicii eroii.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.5/2009 (autor Alin Ionescu).

Vezi şi Partea I.