File din isteria comunismului românesc (IV)

Aşa cum puteam citi pe toate gardurile înainte de ’89, PCR-ul a intrat în ilegalitate în 1924. Adevărul e că n-a intrat de bunăvoie, ci a fost băgat cu forţa datorită celebrei legi a persoanelor juridice date de liberalul Gheorghe Mîrzescu, prin care se scoteau în afara legii toate organizaţiile extremiste. Motivul principal al dezbaterii publice care a dus în final la scoaterea din scenă a comuniştilor a fost acţiunea teroristă de la Tatar Bunar. Povestea e simplă şi prefigurează la nivel mic tipul de acţiune URSS-istă prin care bolşevicii au exportat mai târziu comunism la tot cartierul, din America Latină până la statele bananiere din Africa. Aşadar, într-un sat din sudul Basarabiei, o bandă de agenţi ai GRU (serviciu secret sovietic din acea perioadă, n.m.), agitatori locali, simpatizanţi ai bolşevicilor şi bandiţi de ocazie, angajaţi cu simbrie, au năvălit cu mitraliere şi pistoale şi au omorât la nimereală jandarmi, pe şeful oficiului poştal şi alţi reprezentanţi ai autorităţilor sau simpatizanţi ai partidelor politice. Apoi, după ce au semănat spaimă şi haos, s-au retras la fel de fantomatic precum apăruseră, lăsând în urmă vorbe cum că cei năpăstuiţi ar fi fraternizat cu bandiţii, că Basarabia e pământ sovietic şi că Armata Roşie e pe drum, gata să pună cizma peste graniţă. Reacţia statului roman a fost fermă: arestarea tuturor agitatorilor bolşevici din Basarabia şi scoaterea în afara legii a PCR. În acel moment, în fruntea partidului a fost montat Elek Köblös (i se mai spunea când Balthazar, când Bădulescu), ales la Congresul al III-lea de la Viena; a condus până în 1927. O conducere destul de agitată, fiind un tip orgolios şi excesiv de conflictual, fire de ungur, ce să-i faci! Cel mai tare s-a luat în gură cu Marcel Pauker, soţul Anei, una din vocile cele mai expresive ale comunismului românesc. Strâns cu uşa, Köblös tăiat-o la ruşi, unde nu i-a mers bine deloc. În 1928 e acuzat de troţkism şi băgat la zdup pentru o perioadă scurtă, dar nouă ani mai târziu reintră în puşcărie tot pe motive de deviaţionism şi Stalin nu-l mai iartă, ba chiar îl recompensează cu un glonte în ceafă la celebra închisoare Lubianka. Toată această viermuială din perioada interbelică a PCR, în care evrei, unguri, bulgari şi câţiva români se ceartă ca chiorii, acuzându-se ba de colaborare cu Siguranţa şi trădare, ba de lipsă de hotărâre revoluţionară, vine din faptul că băieţii trăiau într-o sectă pseudoteroristă a cărei viaţă internă era mai degrabă una externă. Fiind practic inexistent în viaţa politică a României înainte de scoaterea în ilegalitate, PCR era, de fapt, o celulă bolşevică în care se amestecau pe criterii ideologice intelectuali idealişti, sărăntoci, muncitori necalificaţi, sindicalişti extremişti şi calfe, într-o ierarhie cât se poate de efemeră, aranjată de fiecare dată de ifosele sau interesele circumstanţiale ale Kominternului sau ale boşilor moscoviţi. Această lipsă de anvergură a comuniştilor români, lipsa lor de relevanţă pentru mase, faptul că în toată perioada interbelică n-au fost altceva decât o mână de terorişti fanatizaţi în slujba Moscovei a fost, poate, una din cauzele profunde ale apariţiei inserţiei naţionaliste în stalinismul lui Dej şi apoi al lui Ceauşescu.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.7/2009 (autor Alin Ionescu).