Poate e o ironie a istoriei, poate doar o coincidenţă tâmpită, în orice caz, dacă ultimul secretar general al PCR (Partidul Comunist Român) a fost un cizmar, primul a fost plăpumar. Şi culmea, avea şi o pantofărie. Gheorghe Cristescu a fost un personaj cu oarecare popularitate la începutul anilor ’20, nu atât ca şef al comuniştilor, între 1921 şi 1924, cât mai ales ca guguştiuc populist, orator cu oarecare anvergură, băgător de seamă pe la ministere, pe la chermezele politice mai mult sau mai puţin simandicoase şi, nu în ultimul rând, ca parlamentar al Partidului Socialist. Băiat deştept din născare, Cristescu avea vocaţia colportajului şi harul cameleonismului social. Pornise realmente de la o plăpumărie, undeva în strada Sfinţilor, pe lângă Armenească, şi apoi, amestecând în mod curajos activitatea revoluţionară cu mişmaşul, ajunsese să stângă un pic de cheag. Mulţi dintre fanaticii săi colegi, Marcel Pauker, de exemplu – soţul celebrei Ane -, l-au considerat un opportunist şi un poltroon. Dar acuzaţia de opportunism era la ordinea zilei în acele vremuri, mai tulburi ca mustul pus la fiert. Cristescu ajunsese în mişcarea comunistă pe mâna lui Racovski, căruia i-a organizat o perioadă gărzile de corp şi l-a ajutat în operaţiuni financiare. I-a fost ca un dulău, care mârâia la orice s-ar fi apropiat de guru, dar care nici nu ezita, la o adică, să-şi mai îngroape câte un os pentru uzul personal. A făcut ocazional puşcărie, o dată în 1909, când a fost arestat împreună cu Panait Istrati. E arestat în 1921, imediat după votul afilierii la Komintern a PCR, împreună cu alţi vreo trei sute de proaspeţi comunişti, şi profită de ocazia procesului pentru a interpreta, la tribunal, rolul eroului comunist, sacrificându-se pe altarul clasei muncitoare. În 1922, după luni bune de audieri, martori aduşi să dea declaraţii şi atenţie din partea presei, Guvernul României acordă o amnistie generală a delictelor politice şi Cristescu scapă. Continuă să facă politică comunistă în registru minor, deşi e ales şef al partidului la congresul de la Ploieşti. Şi asta pentru că Moscova nu vede în el omul cu vocaţia acţiunii subversive, cu patima teroristului, ci doar un individ mediocre, înclinat către compromis şi aranjamente personale. Kominternul avea nevoie de eroi, iar Cristescu nu era decât un bufon marxist-leninist. Săpat de colegi, suspectat de boşii de la Komintern, e înlocuit în 1924, la al III-lea congres, de Elek Koblos, un tâmplar maghiar, pare-se cu mult mai hotărât decât el şi, în plus, agreat de ruşi. Totuşi, Cristescu-Plăpumaru revine fulgurant în viaţa României, în 1936, de data asta fără nici o legătură cu comunismul. Fiică-sa, Tita Cristescu, una dintre cele mai curtate şi mişto gagici din anii ’30, Miss România 1926, este găsită moartă în apartamentul ei, după o supradoză de cianură. Agitat din fire, Cristescu a făcut puţin tam-tam, dar s-a potolit rapid; îi rămăsese de pe urma Titei nişte milioane, bijuterii, marafeturi. A avut un ultim moment de glorie când, deshumat politic de Ceauşescu din motive tactic-naţionaliste, ca pe nişte moaşte ale comunismului neaoş, ţine un discurs la congresul al X-lea, din august 1969. Moare în 1973, iar astăzi oasele lui sunt bine-mersi la Bellu, în cavoul familiei.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.6/2009 (autor Alin Ionescu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu