Cristian Racovschi, născut Krastio Gheorghev Stancev, a fost un fel de patriarh al revoluţiei proletare din Balcani. Era un tip educat, burghez în apucături, dar visând să distrugă burghezia, ambiţios şi mustind de planuri subversive, boem şi strateg al mişcărilor subterane în Balcani. Bulgar prin tradiţii şi obsesii, dar atât de român prin adopţie şi apucături, a rămas însă toată viaţa un comunist sadea. În această primă fază a ceea ce a devenit mai târziu comunismul mondial de sorginte rusească, biografiile liderilor n-au mai nimic din ipocrizia de mai târziu a nomenclaturiştilor. Eo ingenuitate a delirului Marxist în faptele lor, o asumare iresponsabilă a acţiunii teroriste, o fervoare a conspiraţiei în spatele căreia e greu să suspectezi meschinării. E născut în 1873 la Kotel, o mică localitate din munţii Stara Planina, vestită şi azi pentru covoarele ei. În 1880, familia Stancev s-a mutat lângă Mangalia şi a obţinut cetăţenia română, iar mai târziu, în adolescenţă, plecând la liceu în Bulgaria, la Varna, şi vrând să-şi umfle probabil penele cu originile sale revoluţionare, Krastio îşi ia numele unchiului său, Gheorghi Sva Rakovschi, mare luptător bulgar contra turcilor. La 17 ani avea deja o biografie: fusese exmatriculat de două ori, tradusese în bulgăreşte din lucrările lui Marx & Engels şi făcea o revistă clandestină. În 1893, a plecat la studii de medicină la Geneva şi de-atunci până în 1898 filmul vieţii lui Racovski e un du-te-vino nesfârşit între capitalele europene ale mişcării socialiste, între medicină şi socialism, în care îi cunoaşte pe toţi marii revoluţionari ai vremii, de la Engels până la Rosa Luxemburg. În 1899, se întoarce în România, unde-şi face stagiul militar ca doctor, la Constanţa, apoi pleacă cu nevastă-sa la Sankt Petersburg, de unde e expulzat. Pleacă în Franţa, după care revine în România, trece puţin prin Bulgaria şi tot aşa până în 1903, când moare taică-său şi se aşază definitiv la moşia de la Mangalia şi se pune serios pe organizat mişcarea muncitorească. E amic cu C-tin Dobrogeanu-Gherea şi tot atunci îl cunoaşte şi Panait Istrati, care va fi mereu, când discipol, când revoltat, pe urmele lui. În 1913 e gazda lui Troţki, la Mangalia, care venise în România în calitate de corespondent al unui ziar kievian, şi de atunci cei doi rămân într-o fidelă amiciţie. De la această întâlnire i se va trage şi moartea, dar să nu anticipăm. În acea perioadă, Racovski e peste tot. Chiar şi alături de marinarii răsculaţi de pe ‘Potemkin’, în vara lui 1905, când face demersuri pe lângă autorităţile române să le fie acordat azil politic. În martie, înfiinţase cu banii lui gazeta ‘România muncitoare’, care a fost, de fapt, nucleul în jurul căruia s-a aglutinat Partidul Social-Democrat Român, care, tot sub mâna sa, băgată pe sub plapuma lui Cristescu, se va transforma în 1921 în PCR. În 1916, e pus sub acuzaţie pentru spionaj în favoarea Germaniei şi după un lung proces ajunge să primească domiciliu forţat la Iaşi, de unde, imediat după intrarea României în război, în 1917, e eliberat de nişte soldaţi ruşi, fără ştirea autorităţilor, şi se cară la Odessa, unde va ajunge unul dintre ştabii bolşevici ai Ucrainei.
Preluat din “Academia Caţavencu”, nr.4/2009.
Bilanţul victimelor comunismului internaţional:
1. Estimări minimale: 314.772.300
2. Estimări medii: 335.187.300
3. Estimări maximale 355.602.300
Holocaustul roşu în România:
a. Prizonieri de război în URSS 180.000
b. Ucişi în lagăre şi închisori: 500.000
dintre care: 250.000 ucişi în lagăre şi închisori;
250.000 decedaţi din multiple cauze, la scurt timp după eliberare.
c. Ucişi în timpul colectivizării forţate 200.000
d. Revoluţia din decembrie 1989 1.400
e. Mişcarea de partizani 10.000
f. Perioada ceauşistă 60.000
g. Basarabia şi Bucovina ca teritorii înstrăinate: 1.500.000
Total 2.451.400
Cifre preluate din Holocaustul rosu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu