File din isteria comunismului românesc (V)

Depus deja în memoria colectivă ca un strat de scoici şi mamifere dintr-o eră geologică îndepărtată, comunismul a ajuns un fel de strat subţire de amintiri peste care stă lipită o etichetă aproape ştearsă, pusă birocratic peste o perioadă în care oamenii îşi spuneau “tovarăşi”, vorbeau despre Marx şi Lenin şi-şi sublimau teama compunând poeme proaste dedicate propriilor călăi. Tendinţa asta de a simplifica istoria, de a o transforma în ştire desuetă, de a trece curios prin sălile ei ca printr-un muzeu, cu viteza turistului grăbit, ne poate face să sărim peste chestii foarte drăguţe, cum ar fi, iată, iubirea dintre vedeta comunistă Ana Pauker şi mult mai puţin celebrul Marcel. Ana şi-a obţinut prenumele prin scoaterea lui ‘H’ din Hanna Rabinsohn; era fata unui evreu ortodox sărac dintr-un sat vasluian, bunicul ei fusese rabin, iar ea a învăţat ebraica în familie, aşa că mai târziu, ajunsă la Bucureşti, a predate o scurtă perioadă la o şcoală primară. S-a simţit atrasă de socialism din adolescenţă, dar s-a dus glonţ către acesta pe la 23 de ani (era născută în 1893), în timp ce fratele ei mai mic, Zalman, s-a orientat către sionism. Cam astea erau cele două opţiuni mari şi late ale oricărui adolescent evreu în acele vremuri, tot la fel cum ideile de extremă dreaptă au absorbit junimea europeană cu origine pământeană. E tragic de interesant cum, la începutul anilor ’20 ai secolului trecut, tineretul Europei era deja setat pentru nenorocirile ce urmau să vină, conştiinţele lor lichide ocupând nişte forme ideologice contrare. Ana l-a cunoscut pe Marcel în Franţa, în timpul unei tabere, şi el a reuşit s-o seducă cu vorbe frumoase despre viitorul roşu al omenirii, depre fericirea generală care va veni, despre eliminarea burgheziei şi instaurarea unei lumi mai roz şi mai drepte. Ea l-a crezut şi în 1920 era deja membră a viitorului Partid Comunist Român. A fi comunist şi evreu în acei ani în Europa nu era chiar o nerozie, ba dimpotrivă; comunismul era un soi de flower-power, în care sexul tovărăşesc romantic se împletea cu o viaţă plină de adrenalină, în care viitorul părea să te absoarbă cu energia lui. Era un fel de a trăi intens şi de a călca în picioare lumea părinţilor, aşa cum îşi doreşte orice tânăr cu un pic de idealism în sânge. Întorşi la Bucureşti, cei doi se implică trup şi suflet în mişcarea comunistă. Marcel Pauker, zis şi Luximin, era avocat de profesie şi provenea dintr-o familie onorabilă de evrei înstăriţi. Era deja un nume în presa de stânga a vremii atunci când a cunoscut-o pe Ana. Amândoi sunt arestaţi alături de o mulţime de comunişti şi socialişti, dar sunt eliberaţi la 1 iunie 1922, când Guvernul acordă o amnistie generală a delictelor politice. Procesul şi perioada petrecută în puşcărie au spulberat mişcarea comunistă românească, atâta cât era. Majoritatea liderilor renunţă şi par dornici să-şi reînceapă vieţile: Roszvany s-a retras în provincie ca să se ocupe de avocatură, Alexandru Dobrogeanu-Gherea s-a cărat la Berlin ca să-şi înceapă o afacere, Pătrăşcanu a plecat la Leipzig să-şi ia doctoratul, iar cei doi Pauker s-au luat frumuşel de mână şi s-au oprit taman în Elveţia. Au stat o vreme prin Zürich, apoi au plecat în Franţa. (Va urma)

Preluat din “Academia Caţavencu” (nr.8/2009); autor Alin Ionescu.