Cum ne poate determina Becali să ne urâm ţara

Avem o ţară frumoasă, păcat că-i populată, ar spune unii. Deloc puţini, în ultimii 20 de ani. Nu vom înşira aici motivele pentru care România merită iubită, ci acelea care ne-ar determina s-o iubim mai puţin sau deloc. Cum poţi iubi ţara reprezentată la Parlamentul European de un agramat, un cioban în grai şi apucături, precum Becali? Numai când ştii că eşti rudă cu un individ care cerea unui ziarist să-i sugă p …a, care-i sugera unui procuror, cel care ne apără pe noi, ‘fraierii’, de hoţiile unor gunoaie precum Becali, să-i şteargă pantofii de praf, numai când ştii că la orice oră din zi şi din noapte, pe orice post de televiziune, apare acest ‘băiat de cartier Pipera’ şi începi să realizezi ce puţin înseamnă România uneori. Cum poţi iubi ţara reprezentată la acelaşi Parlament European de poetul Securităţii bolşevice, cel care a aruncat cu noroi în toţi intelectualii de marcă ai României, atât înainte cât şi după 1989, cel care a scris ode cizmarului dictator şi analfabetei ‘academician doctor inginer’? Ce fel de ţară democratică este România de-şi trimite slugile dictaturii să-i reprezinte interesele la forul suprem european al democraţiei? Cum poţi iubi o ţară în care acest pupincurist Vadim ia apararea securiştilor torţionari, cei care au ucis şi torturat români nevinovaţi? Si motive ar mai fi. O altă perspectivă a (ne)iubirii de ţară ne oferă un ziarist al “Academiei Caţavencu”, Iulian Tănase pe numele său, cel care în nr.4/2009, sub titlul “De ce nu sunt patriot”, scria:

“Părinţii mei nu puteau rata momentul. Şi cum ar fi putut rata să-şi vadă singurul lor băiat jurând credinţă poporului şi patriei?! Aşa ceva, ca părinte, nu ratezi nici mort, iar părinţii mei erau – şi sunt – oameni foarte vii. Eu, atunci, eram mult mai puţin viu decât ei. Plus că abia mergeam. Cu câteva zile înainte de ceremonia depunerii jurământului militar am vorbit cu mama la telefon. “Ce vrei să-ţi aduc?”, m-a întrebat. “Nişte pansamente”, i-am răspuns fără să mă gândesc. Şi chiar dacă m-aş fi gândit, mi-ar fi fost imposibil să nu gândesc cu picioarele. După cinci săptămâni de instrucţie aveam picioarele pline de răni de la defilările nesfârşite în acei bocanci făcuţi parcă pentru a te călca pe bătături şi pe nervi. A-ţi iubi patria cu picioarele, până la sânge – iată cu ce mă ocupam eu în urmă cu zece ani.

Aş fi putut, foarte simplu, să-mi amân la nesfârşit încorporarea în armată, era floare la ureche să trimit la Comisariatul Miliatr diverse scutiri, care mai de care mai credibile, ce mare scofală ar fi fost să contractez un platfus la mâna a doua de pe la vreun prieten mai inteligent?! Însă nu: eu am vrut să fac armata. Şi ştiţi de ce am vrut să o fac? Pentru că ştiam că este obligatorie. Patria şi poporul erau pentru mine – şi continuă să fie – nişte abstracţiuni exaltate, demonetizate până la prăfuire, pe care le întâlnisem prin manualele de istorie, nici ele perfecte. Aşadar, nu din dragoste pentru patrie şi popor, cu care, de altfel, nu aveam şi nici nu am nici o treabă, am vrut să fac eu armata, ci din acelaşi motiv pentru care înţeleg să nu arunc hârtii pe jos şi bancnote pe sus, să-mi plătesc impozitele şi să-mi predau textele la gazetă în timp util. În timp ce îmi pansam acele răni de la picioare, mă întrebam ce făcuseră, oare, patria şi poporul pentru mine, personal, ca să îmi merite deranjul. N-am găsit şi nici acum nu găsesc vreun răspuns la întrebarea asta.

Mi-ar fi plăcut, totuşi, să am ‘sentimente de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, statornicite în decursul istoriei’, aşa cum ca dracu’ sună definiţia ‘patriotismului’ în DEX. Dacă nu l-aş mai vedea la televizor pe Adrian Păunescu; dacă Gigi Becali i-ar da voie lui Dumnezeu să se transfere la o echipă serioasă din Occident; dacă Ion Iliescu şi-ar cere iertare pentru tot ce îşi imaginează că nu a făcut; dacă transportul public din Bucureşti mi-ar da un motiv serios de a-mi lăsa maşina acasă; dacă maidanezii din Bucureşti mi-ar da voie să mă plimb, noaptea, pe străzi, fără spectrul vaccinului antirabic deasupra capului; dacă poporul mi-ar da voie să cobor din lift, tramvai sau metrou înainte de a se urca el în lift, tramvai sau metrou; dacă primarul Sorin Oprescu nu s-ar mai ocupa de tórturi, ci mai degrabă de tortúrile pe care le îndură bucureştenii; dacă patria i-ar interzice poporului să mai scuipe gunoaie pe stradă, din BMW-uri sau Logan-uri; dacă ceea ce discută politicienii la televizor ar avea vreo legătură cu viaţa mea; dacă poporul nu mi-ar mai ocupa locul de parcare din faţa blocului, pentru care am autorizaţie de la Primărie; dacă patria mi-ar face nişte şosele pentru a-mi cunoaşte mai bine patria şi poporul; dacă toate astea şi multe altele, n-aş avea nici o reţinere să fiu al naibii de patriot. Dar, aşa, nu sunt. Patria mea sunt câţiva oameni. Poporul meu încape într-un apartament cu două camere, poate chiar şi într-o garsonieră din sectorul 3.”

Despre ce înseamnă, pentru mine, regiunea românească a lui “uoi” şi “fa” într-un material viitor.