În istoria oficială ce ne-a fost băgată pe gât cu linguriţa încă de pe vremea pioneratului şi a cravatei roşii, 8 mai 1921 era momentul zero al PCR (Partidul Comunist Român). Într-un anume fel, propaganda spunea adevărul, dar într-un alt sens, 8 mai 1921 nu era nici pe departe clipa zorilor bolşevismului în România. În fond, comunismul avea deja o anumită vechime prin zonă şi nu fusese nici pe departe uşă de biserică. Începuse să se manifeste imediat după puciul din octombrie 1917, cunoscut ca Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, când Lenin, obsedat de reţeta succesului operaţiunii sale de răsturnare a regimului ţarist cu bani de la germani, a decis că trebuie să înceapă urgent să exporte revoluţia. Reţeta era simplă: bani şi terorism. Banii, cel puţin în cazul României, proveneau în mare parte din tezaurul pus la Moscova înainte de Primul Război. O altă parte venea din tot ce jefuiseră bolşevicii în Rusia după 1917. Aşa că, spre sfârşitul anilor ’20, regatul lui Ferdinand colcăia de agenţi ai Kominternului puşi pe sabotaj, dornici de atentate, gata oricând să facă propagandă în cazărmi, în cârciumi sau în gări. Mişcarea socialistă devine astfel un fel de gaură de şobolani şi şoricei, amestec ciudat de agenţi ai Kominternului, pseudointelectuali idealişti, politicieni minori, lumpen proletari, oportunişti, aventurieri şi terorişti. Actul fondator al PCR din 8 mai 1921 are o istorie şi mai tâmpită. E, în mod direct, o consecinţă a Congresului al II-lea al Kominternului, desfăşurat în 1920 la Petrograd şi Moscova, şi în care Lenin i-a strâns pe comuniştii din toate partiduleţele socialisto-comunisto-bolşevice ca să le pună în faţă un document cu noile condiţii de afiliere, nenegociabile. Delegaţia română era condusă de Gheorghe Cristescu, zis şi Plăpumaru, liderul unei facţiuni radicale a Partidului Socialist Român, facţiune ce nu aduna mai mult de o mie de membri. Punctele cele mai importante ale întâlnirii de la Moscova erau legate de obligaţia de a renunţa la moderaţii din partide şi de a lua-o în pas de defilare pe calea terorismului şi clandestinităţii. Cristescu, băiat uns cu multe alifii şi fire negociantă, încearcă s-o mai de ape după vişin, însă în final, pe 3 decembrie, semnează. La 10 decembrie e primit de Lenin la Kremlin, dar întâlnirea cu tăticul bolşevismului constă doar într-o strângere tovărăşească de mâini şi, probabil, un fursec făcut de Krupskaia. Delegaţia revine în Bucureşti şi declanşează imediat circul luptei. În joc sunt două facţiuni: a lui Cristescu, radicală şi bolşevică, şi cea cu vederi social-democrate din care fac parte Ilie Moscovici, Ion Fluieraş, Jumanca şi alţi băieţi de stânga ceva mai calmi. Bolşevicii lui Cristescu încep tămbălăul, atacă sediile, ameninţă membrii şi dau lovitura finală convocând Congresul din 8 mai, unde forţează afilierea la Komintern. Numai că pe 12 mai, imediat ce-au votat afilierea la o organizaţie teroristă care voia să răstoarne ordinea statului roman, băieţii sunt săltaţi la grămadă de către Siguranţă şi băgaţi la zdup.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.2/2009 (autor Alin Ionescu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu