Să presupunem că eşti profesor de limba şi literatura română şi ai o clasă formată din elevi slabi. Să mai presupunem că în multe ore de limbă şi literatură română aceştia sunt lăsaţi în voia soartei, adică doar n-o să te cobori la nivelul lor de ignoranţă, deoarece vrei să apuci pensia cu cât mai mulţi neuroni nealteraţi. Din nefericire, aceşti elevi vor da examen la limba şi literatura română. Şi chiar dacă se numeşte Evaluare naţională, lipsa activităţii la cursuri s-ar putea reflecta în notele mici obţinute. Ştiţi cum se iese în România din această situaţie? Nici nu ştiţi ce simplu este. Reţeta ar fi următoarea: se amestecă elevii cu alţi elevi, eventual care au învăţat (aşa prevede legea), se asigură o supraveghere superficială a clasei de elevi, adică cei slabi vor fi ‘ajutaţi’ de cei buni, prin tot soiul de metode, apoi se strâng rezultatele. Cum doar acestea contează, bilanţul iese pozitiv şi toată lumea este mulţumită. Elevii care nu ştiu trei versuri de Eminescu sunt mulţumiţi că au obţinut şapte sau opt, profesorul este mulţumit deoarece nimeni nu-i poate contesta munca, reflectată, nu-i aşa, în notele bune obţinute. Şi uite aşa, recolta de note mari este umflată mai ceva ca producţiile agricole record raportate ‘Marelui cârmaci’ pe vremea dictaturii comuniste. Ceea ce nu ştiu sărmanii copii, victime ale unui mod păgubos de a înţelege menirea şcolii, este elementarul adevăr că-n viaţă mai trebuie să dovedeşti că eşti bun la ceva, nu poţi fenta la infinit munca, perseverenţa, talentul. Şi tot aceşti copii vor pleca în viaţă cu prejudecata, ca să nu-i spun handicap, conform căreia se poate obţine orice chiar dacă nu meriţi.
Morala fabulei: În această lume doar fraierii muncesc şi doar ei sunt etichetaţi în fel şi chip.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu