Ioan Stanomir: “În absenţa libertăţii, nu cred că viaţa merită trăită.”

Într-o campanie electorală murdară, în care PSD+PNL au investit milioane de euro, preşedintele României era acuzat că, vezi Doamne, este foarte singur, iar ei, ‘apărătorii naţiuni’, sunt ‘marea coaliţie’, menită a salva ţara din ‘ghearele dictatorului’. Spre disperarea tovarăşilor, ‘dictatorul’ a avut alături, şi mai are, crema intelectualităţii româneşti, aşa cum nu au avut predecesorii săi, nici în visele lor cele mai colorate. De la Horia-Roman Patapievici şi până la Gabriel Liiceanu, plus alte nume de marcă ale României, toţi aceştia au crezut în cel care, chiar dacă mai dezamăgeşte uneori, în cele mai multe situaţii are reacţia corectă faţă de cei care, într-un fel sau altul, au distrus moralitatea, economia şi speranţa României într-un viitor prosper. Moralitatea unei ţări nu se judecă, ziarişti de două ruble ai motanului Felix, după câte pahare consumă Băsescu, ci după cât au furat Năstase, Becali, Patriciu, Voiculescu etc. Moralitatea unei ţări nu se apreciază după glumele misogine la adresa Elenei Udrea sau Elenei Băsescu (evident, cu greşelile lor), ci după numărul de torţionari bolşevici din structurile României democratice, după pensiile uriaşe obţinute de clientela liberală, după justiţia roşie obedientă neocomuniştilor din PSD. O altă personalitate dintre ‘slugile lui Băsescu’ este şi profesorul de drept constituţional Ioan Stanomir, cel care are un interviu în “Academia Caţavencu” (nr.5/2009), din care sunt câteva extrase în continuare, cuvinte care rostesc idei, spre deosebire de clovnii lui Voiculescu, cei care pălăvrăgesc pe marginea ţâţelor nu ştiu cărei maneliste.

Reporter: Dom’le, dar nu putem trăi fără Constituţie?
Ioan Stanomir: Constituţia nu este, în nici o societate, o formulă-miracol. Ea nu este cea care rezolvă problema alimentaţiei şi nici pe cea a căldurii. Ea este chemată să dea un răspuns la o întrebare simplă: cum poţi organiza funcţionarea unui stat, atfel încât tirania şi anarhia să fie evitate, în egală măsură. Se poate trăi fără Constituţie? Desigur. Dar într-un asemenea caz, limitele autorităţii statului nu ar mai fi cunoscute, iar mecanismele de protecţie ale individului ar fi absente. Pe scurt, Constituţia este o formă de civilizare sau pacificare a unei naţiuni.

R: Atunci, de ce nu puteţi interzice manelele şi Becaliile prin Constituţie?
I.S.: Din păcate sau din fericire, bunul-gust nu este unul dintre obiectele de reglementare ale unei legi fundamentale. Acţionează, în acest caz, o conştiinţă intelectuală şi civică pe care o asociem, tradiţional, cu democraţia liberală însăşi. Demnitatea umană şi decenţa sunt valorile care prezidează la naşterea unui climat de toleranţă într-o societate. Ceea ce o lege fundamenatală poate face este să mandateze un organ precum CAN. Misiunea unui authentic organ de reglementare a audiovizualului ar fi tocmai aceea de a examina, critic, genul de produse pe care actualele televiziuni comerciale îl difuzează obsesiv. Ar fi vorba, aici, nu de cenzură, ci de punere în acord a licenţei postului cu însuşi conţinutul editorial. OTV este, în această ordine de idei, o tumoare pe care nu o putem ignora. Demnitatea şi decenţa sunt sacrificate de OTV, în numele unei viziuni rudimentare a rating-ului.

R: Tot impuneţi Curtea asta Constituţională, etern plină de moşi reciclaţi.
I.S.: Curtea Constituţională capătă sens doar în măsura în care, în anii de după 1991, instituţia însăşi ar fi fost privită ca una centrală în eşafodajul democratic. Procedura de numire este unul dintre elementele ce a indicat limitele sistemului politic însuşi. Partidele politice au avut de optat între obedienţă şi spirit critic. Opţiunea lor a fost pentru obedienţă. În cele din urmă, însăşi Constituţia de la 1991 anticipa această decădere simbolică a Curţii Constituţionale. Cerinţa de 19 ani vechime, în 1991 crea un anumit orizont de aşteptare şi încuraja un tip de profil al judecătorului constituţional. Eliminarea partizanatului partinic de la Curtea Constituţională mi se pare un imperativ imposibil de ignorat.

R: Curtea Constituţională, după părerea dumneavoastră, a avut măcar o dată dreptate?
I.S.: Nu cred că este posibil să încerci să dai un verdict asupra activităţii unui organism, ca într-un joc de televiziune cu bile. Cred că principala carenţă ce a subminat Curtea este absenţa independenţei în relaţia ei cu actorii politici. Selecţia judecătorilor (mulţi dintre ei legaţi ombilical de FSN) a condus, pe durată lungă, la acreditarea unui anumit scenariu de negociere politică. Deciziile nu erau gândite în funcţie de o filozofie constituţională, ci se raportau la un echilibru de moment. Spre deosebire de Ungaria, în România Curtea Constituţională nu a devenit un actor ce modelează democratia. Absenţa unei viziuni este cauza acestei marginalităţi simbolice.

R. Vorbiţi frumos, dar tot sluga lui Băsescu sunteţi. Iar unii vă acuză şi de ceauşism. Cât ceauşism aveţi în dumneavoastră?
I.S.: În anii de după 2004, împreună cu Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, am publicat trei volume din ciclul ‘Explorărilor în comunismul românesc’. Intenţia noastră a fost aceea de a ridica un baraj în faţa uitării. ‘Ceauşismul’ din mine, ca şi în cazul prietenilor şi colegilor mei, este localizabil în ataşamentul lipsit de concesii faţă de libertate. În absenţa libertăţii, nu cred că viaţa merită trăită. 'Meritul' lui Nicolae Ceauşescu este de a ne fi învăţat acest lucru, cu fiecare dintre zilele trăite înainte de 1989.”