Pentru a înţelege mai bine partea a II-a, vezi şi partea I.
Herbert Zilber, zis Belu, s-a născut în 1901 la Tîrgu Frumos, iar în liceu, la Bucureşti, s-a lipit de mişcarea socialistă ca de o femeie frumoasă de care te îndrăgosteşti în adolescenţă şi pe care o visezi până la moarte. Apoi a plecat în Franţa să-şi continue studiile, fără însă să-şi abandoneze idealurile revoluţionare, de unde a revenit în ţară, fiind arestat pentru spionaj în favoarea sovieticilor. Primeşte cinci ani de pârnaie, dar procesul se rejudecă şi iese după un an; în 1932, e angajat de marele economist ţărănist de stânga Virgil Madgearu la Istitutul de Studiere a Conjucturii Economice, îl ştia din studenţie ca băiat deştept, şi stă acolo până în 1940, continuând să-şi vadă de trebile politice în ilegalitate, apropiindu-se de Lucreţiu Pătrăşcanu şi legând cu acesta o strânsă amiciţie. După apariţia sovieticilor pe scena istoriei României, Zilber devine un fel de eminenţă cenuşie pe partea economică, dar apropierea de Pătraşcanu şi faptul că Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker se înţeleseseră să-l mazilească pe singurul intelectual marxist onorabil al PCR fac ca Belu să fie exclus din partid în 1947, ca victimă colaterală, apoi arestat în 1948 şi târât la process, unde primeşte o condamnare pe viaţă. E graţiat în 1964 şi îşi scrie memoriile, dar Securitatea îi înscenează un jaf şi i le fură, însă Ziber, fire tenace, le rescrie. Ambele versiuni vor apărea după 1990, în două ediţii succesive; iată cum vedea Zilber adeziunea la ideile comuniste înainte de 8 mai 1921: “Puţinii care veneau la noi (Partidul Socialist, n.m.) erau mânaţi de cele mai variate motive … Unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de antisemitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocri, politicieni nerealizaţi sau nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarice, copii sătui de şcoală; din această lume se recrutau, înainte de război, activiştii de partid”. Din această ceaţă de personaje apare PCR-ul la primul congres din 8 mai 1921. E greu să numim congres acea adunare în care mulţi dintre cei prezenţi erau agenţi ai Siguranţei. Imediat ce se votează afilierea la Komintern, pe 12 mai, oamenii lui Avrescu, care încercuiseră preventiv sala de şedinţe, îi umflă pe comunişti şi zdup cu ei la Văcăreşti. Începe un proces lung şi mediatizat, în care Gheorghe Cristescu, zis şi Plăpumaru, parlamentar şi lider al nou înfiinţatului PCR, a stat în boxă alături de cei vreo trei sute de acuzaţi de propagandă comunistă, destabilizarea statului sau sabotaj. Acuzatorii voiau să facă legătura între Marx Goldstein, zis Ciungul, bolşevicul anarhist care pusese o bombă la Senat în 8 decembrie 1920, şi comuniştii lui Cristescu. Legătura chiar exista, dacă ne gândim că oamenii lui Cristescu erau complicii lui Goldstein. De fapt, Plăpumaru era şeful aripii politice a organizaţiei teroriste, apărea în public, învârtea o părticică din banii Moscovei şi îmbina propaganda politică cu acţiunile clandestine. Ajunsese în această postură graţie gurii bogate, dar şi discipolatului credincios faţă de prima mare figură a comunismului românesc, bulgarul Rakovski. De ei ne vom ocupa în episodul următor.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.3/2009 (autor Alin Ionescu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu