Analiza dictaturii comuniste (LIII)

,,Reeducarea” de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)
Cunoscută datorită cărţii lui Virgil Ierunca drept „fenomenul Piteşti”1, acţiunea de ,,reeducare” desfăşurată în perioada 1949-1951 în câteva închisori şi colonii de muncă din cadrul sistemului concentraţionar românesc2, s-a bazat pe utilizarea terorii fizice combinată cu diverse tehnici de abuz psihic, scopul urmărit fiind distrugerea personalităţii individului3.
Acţiunea de ,,reeducare” a debutat în vara anului 1948 în penitenciarul Suceava, dar în această fază a fost lipsită de violenţă, vizându-se mai ales însuşirea doctrinei marxiste prin lecturi şi dezbateri pe marginea materialelor propagandistice. Iniţiatorul acţiunii a fost Alexandru Bogdanovici4, care, pentru a da consistenţă acţiunii sale, a adresat, în intervalul august-decembrie 1948, mai multe memorii conducerii administrative şi de partid5. Începând din luna februarie 1949, în conducerea ,,reeducării” din penitenciarul Suceava apare un nou personaj, Eugen Ţurcanu6, a cărui rol creşte o dată cu constituirea Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste7, cu o structură asemănătoare formelor organizatorice ale partidului comunist8. Această asemănare nu era pe placul autorităţilor comuniste şi, în aprilie 1949, referentul politic al penitenciarului9 i-a atras atenţia lui Eugen Ţurcanu
1 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Paris, Limite 1981, (ediţia românescă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990).
2 Alături de închisorile din Piteşti şi Gherla, unde acţiunea de ,,reeducare” a cunoscut intensitatea maximă, au existat tentative de extindere a acţiunii şi în penitenciarele din Braşov şi Ocnele Mari, sanatoriul-penitenciar TBC de la Târgu Ocna, precum şi în colonia de muncă Peninsula; Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a „reeducării” de la Piteşti, Institutul European, 1997, pp. 22-24; 37-39.
3 Un fost deţinut politic, trecut prin ,,reeducarea” de la Piteşti, considera pe bună dreptate că la Piteşti ,,s-a urmărit destrămarea psihică a deţinuţilor şi, în parte s-a reuşit: în laboratorul experimental de la Piteşti a intrat un om, omul de lângă noi, şi la celălalt capăt a ieşit un cadavru, o epavă, un monstru sau un om ce poartă stigmatul unor cumplite suferinţe”; Nicu Ioniţă, Teroarea-psihofiziologie şi psihopatologie, în Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Romulus Rusan (ed.), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, p. 29. Analele Sighet 7.
4 Născut la 8 iunie 26 mai 1922, la Soroca, student la Facultatea de Drept din Iaşi, legionar, condamnat în 1943 la 6 luni închisoare corecţională, în luna februarie 1944 a evadat din închisoare. În 1945 a fost din nou condamnat la 3 ani închisoare corecţională, fiind eliberat condiţionat la 15 martie 1947. Rearestat la sfârşitul lunii mai 1948, a fost condamnat prin Sentinţa Tribunalului Militar Iaşi nr. 137 din 5 februarie 1949 la ,,18 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii” pentru uneltire contra ordinii sociale, întrucât din luna noiembrie 1947, a condus Corpul Studenţesc Legionar Iaşi; Centrul de Cercetare şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice ,,General Radu Rosetti” din Piteşti, Tribunalul Militar Iaşi, Sentenţier 1-236/1949.
5 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 3. f. 319; vol. 6. f. 230.
6 Fiul lui Gheorghe şi Elena, s-a născut la 8 iulie 1925 în comuna Păltiniş, regiunea Suceava. A activat în cadrul Frăţiilor de Cruce participând la rebeliunea legionară în Câmpulung. Reuşeşte să urmeze timp de aproape 3 ani cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, devenind membru în Biroul Politic al organizaţiei locale a partidului comunist. Denunţat pentru trecutul său legionar, a fost arestat, 25 iunie 1948, iar prin Sentinţa 137 din 5 februarie 1949 a Tribunalului Militar Iaşi, condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru activitate legionară. Transferat de la Suceava, la penitenciarul Piteşti, în aprilie 1949, a condus acţiunea de „reeducare” a studenţilor prin metode de o violenţă ieşită din comun. La 18 august 1951 a fost mutat la penitenciarul Gherla unde şi-a continuat acţiunea până în decembrie 1951. Cei care l-au cunoscut îl caracterizează ca fiind de o inteligenţă ieşită din comun dublată de o memorie formidabilă. Însă şi-a folosit aceste calităţi în scopuri diabolice: cu o cruzime şi bestialitate ce depăşeşte orice imaginaţie, a torturat, potrivit propriilor declaraţii, peste 300 de deţinuţi. La 19 decembrie 1951 a fost transferat la Jilava. Ridicat de DGSS, la 2 iunie 1952, a fost supus unei anchete dirijate, privind acţiunea de ,,reeducare” care trebuia să ajungă la concluziile dinainte stabilite de oficialii Ministerului de Interne. În 1954, în urma „procesului“ organizat de autorităţile comuniste a fost condamnat la moarte şi confiscarea averii, prin Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile MAI, pentru „crima de acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR“. La 17 decembrie 1954 a fost executat la Jilava, iar decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al comunei Jilava la 5 octombrie 1962; Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, în continuare ACIMS. Recensământul populaţiei concentraţionare, Fişa de încarcerare nr. 438; 11/953,
7 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 6. f. 217.
8 Organizaţia avea o conducere formată dintr-un secretar (E. Ţurcanu) şi câţiva responsabili pe diverse probleme: propagandă şi agitaţie (A. Bogdanovici), cadre, organizatoric, cultural; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 1, f. 75.
9 Sublocotenentul Stângă a fost numit referent politic al penitenciarului Suceava în luna martie 1949; Mircea Stănescu, Istorie şi memorie a reeducării, în Experimentul Piteşti-reeducarea prin tortură, editor Ilie Popa, vol.
că ,,a făcut o greşeală folosind formele organizatorice de partid în activitatea reeducării”10. Încă din penitenciarul Suceava, Ţurcanu i-a cerut lui Bogdanovici să dezvolte latura informativă a „reeducărilor” întrucât „atât partidul, cât şi Securitatea au nevoie de informaţii, iar aceste informaţii trebuie să le furnizăm noi”11. După transferarea lui Ţurcanu la Piteşti, în aprilie 1949, rolul Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste s-a încheiat, fiind nevoită să se autodizolve în urma ordinului primit din partea administraţiei penitenciarului12.
Aşa cum rezultă din mai multe declaraţii din timpul anchetelor din 1953-195413, acţiunea de „reeducare” din închisoarea Suceava era cunoscută atât de conducerea închisorii (directorul Aurel Tiron), cât şi de anumite persoane din conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Astfel, inspectorul Iosif Nemeş, şeful Serviciului Inspecţii, a vizitat în două rânduri penitenciarul Suceava, iar printre cei care au fost scoşi la raport cu ocazia acestor inspecţii s-a numărat atât Eugen Ţurcanu, cât şi Alexandru Bogdanovici14. Acest aspect este important de reţinut atunci când se analizează problema transferului studenţilor legionari de la penitenciarul Suceava la închisoarea din Piteşti, întrucât acesta a fost coordonat de la centru şi nu s-a realizat întâmplător15.
Penitenciarul Piteşti a fost ales pentru acest experiment datorită amplasamentului, întrucât era o închisoare de maximă securitate aflată în afara oraşului, departe de orice aşezare umană, fiind propice aplicării tehnicilor de tortură, deoarece nimeni nu putea auzi ţipetele deţinuţilor. În toamna anului 1949, în penitenciarul din Piteşti erau închişi aproximativ 1000 de studenţi, arestaţi în cursul anului 1948, majoritatea foşti legionari. Asupra lor se va focaliza acţiunea de ,,reeducare”, declanşată la 6 decembrie 1949. Caracteristica specială a ,,reeducării”16, care avea mai multe etape17, era coabitarea în aceeaşi celulă a victimei şi a călăului, aceştia fiind, în majoritate cazurilor, în relaţii de prietenie. După ce erau supuşi la torturi sistematice18, iar capacitatea lor de rezistenţă era anihilată19, deţinuţii erau
I, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria-Filiala Argeş, 2003, p. 95; în continuare Experimentul Piteşti- reeducarea prin tortură.
10 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 1, f. f. 92.
11 Ibidem, f. 93.
12 Ibidem, f. 94.
13 A se vedea în acest sens ASRI, fond P, dosar 26979, vol 3, f. 319-328.
14 Ibidem, vol. 3, f. 319.
15 Andrea Dobes, Aspecte privind începutul acţiunii de ,,reeducare” în penitenciarul Suceava (1948-1949), în Experimentul Piteşti - Reeducarea prin tortură, p. 112-113.
16 În lucrările cu caracter memorialistic, ,,reeducarea” a fost prezentată sub diverse aspecte, Grigore Dumitrescu, Demascarea, München, 1978; Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, ed. cit., 1990, D. Bacu, Piteşti: centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993; Viorel Gheorghiţă, Et ego! Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud - Timişoara, Editura Marineasa, 1994; Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa, 1994; Ioan Muntean, La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997; Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?, vol. 1 Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1999; Dumitru Gheorghe Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. 1; Bucureşti, Editura Gama, 1995; Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Majadahonda, f.a.; Traian Popescu, Reeducare. Terorismul din închisorile Piteşti şi Gherla în „Analele Sighet 7”, p. 532-545; Mihai Timaru, Mecanismele terorii, în „Analele Sighet 7”, pp. 546-552; Aurel Brazdă, Victimă şi martor ocular al Fenomenului Piteşti la Gherla între 1950 şi 1952, „Analele Sighet 7”, p. 553-570; Ştefan Domocoş, Tot despre reeducarea de la închisoarea Gherla, în „Analele Sighet 7”, p. 571-577.
17 Ruxandra Cesereanu coord., Tortură şi oroare: fenomenul Piteşti (1949-1952), în Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 157.
18 Câteva declaraţii ale unor deţinuţi, scrise în 1952, în timpul anchetei, sunt sugestive: „După bătaia pe care am descris-o, am fost scos într-o zi în mijlocul camerei împreună cu încă doi deţinuţi, care erau vopsiţi pe faţă cu pastă de dinţi şi cremă de ghete. Am fost obligaţi să ne sărutăm reciproc în fund, după aceasta m-au forţat să-mi bag degetul în fund şi apoi să-l sug. După aceasta, timp de două săptămâni am fost obligat să fac în fiecare seară şi dimineaţă lungi şi istovitoare exerciţii fizice, ca fandări, culcări şi să mă dau peste cap pe ciment, în cameră. Un alt mijloc de tortură la care am fost supus, era acela de a sta dezbrăcat numai în cămaşă pe cimentul ud, trebuind să mă uit totodată la becul ce ardea în tavan. În timpul acestor poziţii chinuitoare, nu eram lăsaţi să mâncăm decât tot aşa, fie într-un picior, fie cu mâinile ridicate în sus. Cine îşi schima poziţia, era bătut. Într-o zi am fost dus la closet şi obligat să-l curăţ cu mâinile, ca apoi fără să-mi dea voie să mă spăl, m-au pus să-mi mănânc pâinea. Tot în acest timp un deţinut mi-a dat pe la gură cu un băţ cu materii fecale, iar în momentul când
obligaţi să scrie aşa-numitele demascări, în care trebuiau să dezvăluie tot ce au ascuns cu ocazia anchetelor de la Securitate20. Demascările aveau forma unor note informative şi conţineau aspecte privind activitatea personală sau a unor cunoscuţi împotriva regimului. Problemele cele mai frecvente, prezente în cadrul demascărilor, vizau organizaţiile subversive, depozitele de muniţie şi armament, reţelele de trecere frauduloasă a frontierei, persoanele bănuite de spionaj în favoarea Occidentului, posesorii de cărţi interzise, valută, metale preţioase sau numele unor angajaţi din sistemul penitenciar care s-au comportat mai blând faţă de ei în închisoare. Ultimele faze ale ,,reeducării” urmăreau distrugerea personalităţii şi a moralului deţinuţilor, întrucât ei trebuiau să demonstreze că s-au rupt complet de trecut. Cei ajunşi în această fază trebuiau să-şi facă „demascarea publică”, prin intermediul unei autobiografii, în faţa celorlalţi deţinuţi din cameră, sub supravegherea comitetului de ,,reeducare”. Pentru a fi apreciată, autobiografia trebuia să fie cât mai negativă, iar cel torturat trebuia să acuze21,
am protestat, am fost bătut de către aceştia, apoi am fost pus să stau trei zile în poziţii chinuitoare, şezând cu picioarele întinse şi corpul aplecat pe spate, având în permanenţă lângă mine un planton care mă lovea în momentul în care îmi schimbam poziţia indicată”.(Gabor Chirică, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 11 aprilie 1952, apud Memorialul Ororii. Documente ale procesului de reeducare din închisorile Piteşti, Gherla, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, p. 14, „Colectivul camerei a acţionat asupra mea timp de două luni, întrebuinţând următoarele metode de maltratare şi torturare: bătaia în nenumărate rânduri la fund, tălpi şi palme cu coada de mătură, bătaia la vârful degetelor, am fost bătut peste spate cu coada de mătură, cu vârful cozi de mătură la piept, bătut peste muşchii de la mâini, bătut peste fluierele picioarelor cu coada de mătură, am fost izbit de perete, am fost puşi să ne batem unul pe altul, am fost forţaţi să mâncăm din gamelă fără lingură întinşi pe burtă, să mâncăm pâinea din 3 înghiţituri, stând într-un picior, am fost pus în poziţii chinuitoare şi anume: pe şezut cu mâinile întinse pe genunchi, în picioare lângă perete timp de mai multe zile şi nopţi, stat într-un picior cu mâinile în sus, stat în picioare cu mâinile în sus şi bagaj în spate, am fost forţat să stau la 1/2 m de la perete, cu capul lipit de perete şi mâinile la spate şi alte poziţii chinuitoare. Am fost mânjit de 3 ori pe la gură cu un băţ plin de excremente omeneşti, nu ni se dădea apă, am stat în poziţii incomode timp de două săptămâni, am făcut în nenumărate rânduri culcări şi flexiuni”. (Obreja Aurel, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 21 aprilie 1952 ibidem, pp. 23-24); „A doua zi, în timpul mesei nu ni s-a permis să mâncăm normal, ci stând în genunchi, cu mâinile la spate, trebuind să mâncăm cu gura direct din gamelă. Fiind o poziţie grea îţi pierdeai echilibrul şi cădeai cu faţa în gamelă s-au pe ciment. Acest gen de tortură a fost aplicat timp de o săptămână. La trei zile după prima bătaie, am fost luaţi din nou de către aceeaşi deţinuţi, dezbrăcaţi trântiţi la podea şi bătuţi din nou cam un sfert de oră fiecare. În timpul bătăii, un deţinut şi-a făcut necesităţile şi a fost silit să-şi mănânce excrementele. După aceasta am fost puşi să ne sărutăm în fund unul pe altul şi să ne tragem de organele genitale. Într-altă zi dimineaţa, mi-au băgat în gură un băţ cu materii fecale, luat de la closet. În aceeaşi noapte am primit cea mai cruntă bătaie dintre toate: am fost pus să mă dezbrac în pielea goală, mi s-au pus ochelari la ochi şi am fost dus într-un colţ al camerei. Aici mi s-a aplicat o bătaie sistematică, cu o curea împletită sau cu un prosop împletit. Întâi am fost bătut la cap timp îndelungat, apoi peste fiecare parte a corpului. Această bătaie a durat 1-2 ore. După aceia am fost pus iar într-o poziţie chinuitoare, iar eu am leşinat, nemaiputând suporta durerile. În jurul zilei 20 iulie am fost bătuţi la tălpi şi la fund, fiind dezbrăcaţi în pielea goală. După aceasta ne-au întors faţa la perete şi toţi cei aflaţi în cameră, trecând prin faţa noastră, ne-au scuipat în fund, iar pe noi ne-au pus apoi să ne lingem reciproc în fund, în spectacolul întregii camere. În zilele acestea nu ni s-a dat să bem apă de loc. Fiindu-mi sete, am cerut să beau. Drept răspuns, cei cinci care erau în aceeaşi serie de bătaie cu mine, au fost puşi să mă scuipe în gură”. (Stoica Aureliu, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 23 aprilie 1952, ibidem, pp. 33-34).
19 Aşa cum remarca un fost deţinut, trecut prin ,,reeducare“, rezistenţa la tortură a fost diferită de la o persoană la alta: ,,Între puterea de rezistenţă a omului la chin şi punctul de topire a metalelor există o oarecare asemănare. Unii au cedat numai când l-au văzut pe altul plin de sânge şi schilodiţi în bătăi, fără ca ei înşişi să fi luat vreo palmă. Alţii au cedat după o palmă sau după o bătaie bună, alţii la sute de bătăi, alţii s-au sinucis sau au înnebunit iar alţii au fost ucişi. Unii au cedat după o zi de tortură, alţii după o lună, unii după luni iar alţii după ani de tortură. Toţi am fost însă topiţi, în termeni comunişti muiaţi, conform afirmaţiei: De beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem. Dar cum să nu ne topim, când carne nu mai aveam, iar ciolanele ne erau umflate şi negre de ciomege?”; Dumitru Gh. Bordeianu, op.cit., p. 193.
20 În cadrul penitenciarului din Piteşti, Eugen Ţurcanu avea o cameră specială, în care exista hârtie, cerneală şi toc, aici fiind aduşi deţinuţii bătuţi pentru a-şi scrie demascările; (ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 182.
21 Un exemplu în acest sens este mărturia unui fost deţinut de la Piteşti, reprodusă într-o notă a Consiliului Securităţii Statului din 18 martie 1968: ,,Am fost bătut pe tot corpul cu vâna de bou. Mi-au fost strivite degetele de la mâini şi picioare cu cleştele de lemn. Mi s-a dat mâncare fierbinte. Am fost obligat să mănânc materii fecale şi să beau urină. Mi s-a smuls părul din cap cu o sfoară. Aceste chinuri m-au determinat să dau declaraţii mincinoase, spunând că toată familia mea a făcut spionaj”; ASRI, fond D, dosar 10.844, vol. 3, f. 56.
folosindu-se de ficţiune, tot ce avea mai drag: familia, credinţa, prietenii şi în cele din urmă pe el însuşi22. Majoritatea studenţilor de la Piteşti erau creştini practicanţi, iar acum erau nevoiţi să-şi nege credinţa, hulind împărtăşania şi cântând cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. Relaţiile din cadrul familiei trebuiau prezentate în modul cel mai aberant cu putinţă, din care să rezulte cât mai multe legături incestuoase, marcate de perversiuni sexuale23. Abia de acum deţinutul ,,reeducat” putea intra în faza finală, în care era obligat să-şi tortureze cel mai bun prieten24. Dacă ,,reeducatorii” apreciau că era prea blând în bătăile pe care le administra, se considera că acţiunea nu a reuşit, iar deţinutul era supus din nou ,,reeducării”25.
Documentele oficiale din timpul ,,procesului” organizat de autorităţi în toamna anului 1954 menţionau câteva din metodele de tortură folosite în timpul ,,reeducării”: ,,Bătaia deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 kg pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui aparat confecţionat dintr-un nasture prins cu aţă, strivirea degetelor de la mâini şi picioare prin folosirea unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea deţinuţilor sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-se piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină, urinându-se în gura lor, punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi cădeau în nesimţire, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printr-un cerc de bătăuşi care-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi erau călcaţi în picioare şi bătuţi cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele şi îşi pierdeau cunoştinţa, apăsarea pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte părţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus”26. Datorită acestor torturi sistematice aplicate deţinuţilor27, în perioada ,,reeducării” din penitenciarul Piteşti (decembrie 1949-august 1951), au fost înregistrate 21 cazuri de deces28.
22 Semnificativ în acest sens este mărturia unui fost deţinut, trecut prin ,,reeducarea“ de la Piteşti: ,,Trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi m-am scuipat singur cât au vrut ei”; Eugen Măgirescu, Moara dracilor în „Memoria”, nr. 13, p. 39.
23 Un fost deţinut supus ,,reeducării” îşi amintea: ,,Unii dintre noi au inventat sau au exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnavă minte, numai ca să fie sincer crezuţi şi să scape de torturi. Erai întrebat dacă în afară de furt, minciună, înşelătorie, pe care trebuia să le mărturiseşti public, ai mai comis şi perversiuni sexuale, deoarece prostituţia conştiinţei privind mai ales perversiunile şi relaţiile sexuale”; Dumitru Gh. Bordeianu, op.cit., p. 187.
24 Gestul de a-şi lovi prietenul continuă să-i obsedeze şi azi pe unii din ,,foştii piteşteni”: ,,Ştiu că am lovit, dar nu în faţa ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai gândi şi raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanţă, ci faptul că am lovit omul care îmi era cel mai drag şi de la care învăţasem atâtea lucruri. Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. Cu voie sau fără voie, încet sau tare, nu mai are importanţă, ci faptul că am lovit contează şi de aici a început căderea”; Ibidem, p. 90.
25 Pentru amănunte, vezi Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-1965), Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp. 157-1963; Banu Rădulescu, Preambul la „Dosarul Piteşti”, în „Memoria”, nr. 1, pp. 18-27 şi nr. 2, pp. 16-24.
26 ASRI, fond P, dosar nr. 26979, vol. 11, ff. 228-229.
27 Într-un document oficial se făceau câteva referiri la cauzele deceselor unor deţinuţi din penitenciarul Piteşti supuşi ,,reeducărilor”: ,,Unul dintre deţinuţi după ce a fost bătut crunt a fost lovit în ficat, dându-i-se lovitura de graţie, după care a decedat. Altul, după o bătaie groaznică a fost pus cu capul descoperit la geam deschis iarna, primind meningită şi decedând. Un altul a murit bolnav de inimă după 5 luni de torturi”; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f.178.
28 Cronologic, această listă se prezintă astfel: Iliescu Vasile (28 ianuarie 1950), Cucu Mircea (ianuarie 1950), Băderescu Bazică (4 februarie 1950), Şerban Gheorghe (10 februarie 1950), Vătăşoiu Gheorghe (18 februarie 1950), Ionescu Teofronie (21 februarie 1950), Niţă Corneliu (26 februarie 1950), Poenaru Hanibal Cornel (28 februarie 1950), Nistor Constantin (februarie 1950), Turtureanu Ion (13 aprilie 1950), Bogdanovici Alexandru (15 aprilie 1950), Bucur Mircea (24 aprilie 1950), Gavrilescu Eugen (25 aprilie 1950), Neacşa Constantin (8 mai 1950), Cantemir Vasile (14 mai 1950), Iosub Mihai (29 iulie 1950), Vasilescu Marin (30 iulie 1950), Călinescu Nicolae (29 august 1950), Pintilie Ioan (14 ianuarie 1951), Balanişcu Chirică (4 iulie 1951), Limberea Paul (8