18 iunie 2009

Analiza dictaturii comuniste (LII)


Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953)
somat de trei ori rapid şi apoi urma o rafală de puşcă mitralieră. Era fulgerător şi fără drept de apel. Am auzit adesea oameni care nu mai puteau îndura suferinţele spunând: o să mă arunc în sârma ghimpată. Şi nu arareori se auzeau somaţiile drastice ale santinelelor, urmate de focurile de armă care puneau capăt zilelor nefericitului deţinut. Această măsură era pe atât de atroce, pe cât era de inutilă, căci reţeaua de sârmă ghimpată era atât de înaltă, atât de solidă şi atât de încâlcită încât era absolut imposibil de trecut prin ea. Dar ea avea darul de a te face să simţi mai bine faptul că administraţia era decisă să întreţină teroarea. De altfel totul se petrecea foarte repede şi între prima somaţie şi declanşarea tirului nu era un interval mai mare de trei secunde şi deţinutul, care din greşeală ar fi ajuns în această zonă, nici n-ar fi avut timp să se întoarcă”26.
Programul zilnic al deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal27 prevedea trezirea la 3.30 dimineaţa, apoi urma spălarea, alinierea pe platou, numărătoarea, chinuitoare întrucât putea dura şi o oră datorită lipsei de minimă educaţie a brigadierului şi ofiţerului de serviciu, încolonarea pentru masă, un lichid negru şi cald generic numit cafea, o bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă, după care deţinuţii plecau la muncă. Nu erau scutiţi de lucru decât cei accidentaţi sau deţinuţii cu febră de peste 39°C, iar cei care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma mai multe zile la rând era băgaţi în aşa-numita ,,carceră”28.
Ioan Slobodă, şeful Direcţiei Coloniilor de Muncă a declarat, în timpul anchetei din 1953, că deţinuţii de la Canal trebuiau să lucreze nouă ore, dar când existau lucrări urgente se lucra şi 10 sau 11 ore. Din cauza volumului mare de muncă, mâna de lucru trebuia exploatată la maxim, iar Marin Jianu29, ministru adjunct de Interne a hotărât, în vara anului 1952, că şi deţinuţii bolnavi trebuiau să realizeze o jumătate de normă. În cazul nerealizării planului, deţinuţii trebuiau să lucreze în două schimburi, câte 12 ore zilnic30.
În luna ianuarie 1953, la Ministerul de Interne, în prezenţa ministrului Pavel Ştefan şi a colonelului Ioan Slobodă, s-a hotărât împărţirea deţinuţilor din coloniile de muncă în trei categorii, în funcţie de această împărţire urmând să primească şi norma de hrană. Altfel, deţinuţii care depăşeau normele cu peste 30%, aveau o masă de peste 3200 de calorii, cei care realizau norma, fără să o depăşească primeau sub 3000 de calorii, iar deţinuţii care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma primeau doar 2400 de calorii31.
Atât din parcurgerea lucrărilor cu caracter memorialistic, cât şi din declaraţiile din timpul anchetei din 1953 privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, se poate constata că în rândul deţinuţilor politici foamea era endemică, existând mărturii despre consumul de iarbă, câini, pisici, larve de cărăbuşi, plante sau alte vietăţi considerate nutritive32.
26 Constantin Cesianu, op. cit, pp. 200-201.
27 În perioada aprilie-mai 1952, Alexandru Drăghici, în acel moment şeful Direcţiei Generale Politice din MAI, a vizitat şantierele de la Canal, constatând că regimul de muncă şi de viaţă al deţinuţilor nu este specific unui regim de detenţie, ci era un regim ,,liberal” şi ,,boieresc”, viitorul ministru de Interne, considerând că deţinuţii trăiau mai bine decât ostaşii care-i păzeau; Ştefan Mariţiu, Procesele publice de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 305.
28 ,,Carcera”, în coloniile de muncă de la Canal, era reprezentată de o ladă de lemn, dispusă în picioare, având o lăţime de 60 de cm şi o înălţime de până la 2,10 metri. Unul din pereţi reprezenta uşa, iar printre scândurile prost îmbinate pătrundea cu uşurinţă ploaia şi vântul, întrucât aceste ,,carcere” erau situate afară, de regulă lângă corpul de gardă. Deţinuţii erau introduşi în ,,carceră” seara, la întoarcerea de la lucru, fiind lăsaţi doar în cămaşă şi indispensabili, nevoiţi să îndure frigul, în special în sezonul de toamnă-iarnă; Constantin Cesianu, op. cit., pp. 230-231.
29 La o întâlnire cu reprezentanţii conducerii Direcţiei Generale a Canalului, desfăşurată la începutul lunii iunie 1952, la Constanţa, Marin Jianu a cerut vigilenţă sporită faţă de deţinuţi: ,,Va trebui ca vigilenţa pe şantierele Canalului să nu dispară nici un moment, fiindcă duşmanii aceştia nu au altă treabă decât a gândi cum au gândit şi înainte de a fi aici, de a sabota, de a unelti, de a face jocul lor, iar dacă nu suntem atenţi, lăsăm pe aceşti duşmani să-şi facă jocul. De aceea, atrag atenţia ca în organizarea muncii pe şantiere să se ţină cont de elementele cu care lucrăm, să simtă aceşti oameni că fac închisoare”; Marian Cojoc, op. cit., p. 72.
30 Monica Grigore, Oana Ionel, op.cit., p. 101.
31 Ibidem, p. 103.
32 Semnificativă este declaraţia medicului Alexandru Popovici, deţinut la colonia de muncă Capul Midia: ,,Locotenentul major [Liviu] Borcea, în afară de faptul că se purta brutal cu deţinuţii, pe care îi bătea zilnic, fără nici un motiv, practica în acelaşi timp şi o altă metodă de terorizare a deţinuţilor şi anume metoda înfometării.

Alături de foamea continuă şi munca extenuantă, deţinuţii de la Canal erau supuşi la numeroase bătăi şi torturi fizice. Un raport întocmit la solicitarea Consiliului Securităţii Statului, la 17 martie 1968, menţiona câteva din abuzurile la care erau supuşi deţinuţii de la Canal: „Fără nici o justificare, mulţi deţinuţi au fost bătuţi cu ranga de fier, casmaua, lopata, cureaua de la ventilatorul tractoarelor, unii dintre ei murind în urma traumatismelor, iar alţii rămânând schilozi pentru toată viaţa. S-au practicat şi alte metode: asasinarea prin împuşcare, interzicerea tratamentului deţinuţilor bolnavi, contrar indicaţiilor medicale şi scoaterea lor la muncă în mod forţat, fapt care a dus la moartea unora; pedepsirea unor deţinuţi de a sta cu picioarele în apa îngheţată; legarea unor deţinuţi de mâini şi ţinerea lor în timpul iernii în zăpadă şi carcere dezbrăcaţi, iar vara, în soare pentru a fi muşcaţi de ţânţari; folosirea unor instalaţii electrice pentru electrocutarea unor deţinuţi, alergarea cu cai a deţinuţilor, călcarea lor cu copitele, precum şi dezbrăcarea şi tăvălirea lor prin mărăcini; asasinarea prin împuşcare şi profanarea cadavrelor deţinuţilor”33.
Lipsa alimentaţiei şi a unui tratament medical adecvat34, la care s-au adăugat eforturile fizice foarte mari şi condiţiile de muncă precare au condus la o mortalitate ridicată în rândul deţinuţilor. Numărul deţinuţilor politici morţi în coloniile de la Canal poate fi estimat la câteva mii, deşi datele oficiale ale MAI din 1968 înregistrează un număr mult mai mic, de 656 decese, însă, aşa cum declara colonelul Ilie Bădică, şeful Unităţilor de Muncă, din dispoziţia conducerii MAI ,,multă vreme decesele nu au fost anunţate la Sfatul Popular”35.
Ritmul lent în care avansau lucrările, în pofida sumelor imense investite în construcţia Canalului au determinat autorităţile să găsească aşa-numiţi vinovaţi pentru starea dezastruoasă a lucrărilor. În realitate era vorba de nişte ,,ţapi ispăşitori”, întrucât cel mai simplu motiv ce putea fi invocat era sabotajul economic36. Astfel, conducerea tehnică a Canalului a fost arestată şi condamnată în urma unor procese-spectacol după modelul sovietic de la sfârşitul anilor 1930. Imediat după arestarea celor consideraţi vinovaţi de acţiuni de ,,sabotaj”, înainte ca ancheta să stabilească ce fapte au săvârşit, în presa centrală şi locală s-a început o adevărată campanie împotriva celor arestaţi, calificaţi drept sabotori şi diversionişti, solicitându-se pedepsirea lor exemplară37.
Toată iarna, din ordinul locotenentului-major Borcea, ni se dădea ca hrană numai năut, arpacaş şi o ciorbă de ceapă. Din cauza eforturilor supraomeneşti la care eram supuşi la muncă, a frigului şi a statului în picioare, foamea în rândul deţinuţilor devenise atât de chinuitoare, încât deţinuţii erau nevoiţi să se hrănească cu ierburi, rădăcini şi chiar cu animale ca pisici, câini, şerpi, broaşte. Chiar şi eu personal, pentru a-mi potoli foamea, am strâns iarbă de pe jos şi am mâncat-o, numai ca să am ceva în stomac”; ibidem, p. 104.
33 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 30-31.
34 Un exemplu în acest sens găsim în declaraţia medicului Gheorghe Munteanu, deţinut în colonia de la Cernavodă: ,,În ziua de 5 martie 1953 a fost internat în infirmeria coloniei deţinutul Răpciug Ion. Acesta a stat 15 zile la carceră în lanţuri şi apoi a fost trecut în infirmerie fiindcă i se umflaseră picioarele şi nu le mai simţea, fiind ridicat şi adus pe targă pentru a i se da îngrijirile medicale necesare. L-am reţinut în infirmerie deoarece membrele inferioare erau tumefiate până aproape de genunchi, iar labele picioarelor până la mijlocul gambelor erau de culoare neagră-vineţie, fără puls şi reci. Am întocmit foi de evacuare la spital, dar până la 16 martie nu am putut obţine evacuarea. Trimiterea la spital era necesară pentru a se face amputarea şi a salva viaţa deţinutului. În ziua de 16 martie, deţinutul a murit în infirmerie” ; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 36.
35 Marian Cojoc, op.cit., p. 91.
36 Semnificativ în acest sens este următorul fragment din sinteza întocmită în 1968 de comisia de anchetă a partidului, privind procesele de ,,sabotaj” judecate la Canal în august-septembrie 1952: ,,Din documentele existente reiese că situaţia lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră era dezastruoasă şi ea se datora concepţiei greşite a întregii construcţii care, în consecinţă, era sortită eşecului. S-a trecut la execuţia lucrărilor fără a se asigura condiţiile organizatorice, tehnice, materiale şi umane necesare, cheltuindu-se jumătate din fondurile alocate încă din faza de început a lucrărilor. Pentru a se acredita ideea că neregurile existente pe şantierul Canalului erau consecinţa unei acţiuni de sabotaj şi a se abate atenţia de la adevăratele cauze menţionate mai sus, s-au înscenat acţiuni judiciare împotriva unor oameni nevinovaţi. În aceste două procese s-au sacrificat oameni, trei persoane nevinovate de săvârşirea vreunei fapte penale fiind şi executate, în scopul justificării unei idei total compromise”; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, f. 196.
37 Următorul fragment, publicat în ziarul Scânteia, din 1 august 1952, este concludent: ,,Constructorii Canalului Dunăre-Marea Neagră au primit cu o profundă satisfacţie ştirea descoperii şi arestării bandei de sabotori şi diversionişti. Pe şantierele Canalului au avut loc mitinguri fulger, în care constructorii au comentat comunicatul apărut în presă. S-a cerut cea mai aspră pedeapsă pentru ticăloşii care, mânaţi de ură împotriva poporului şi turbând de furie împotriva succeselor tot mai mari pe care le dobândesc constructorii Canalului şi întreg poporul

La 1 septembrie 1952, în cadrul unui proces de tip stalinist, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în deplasare la Poarta Albă, a pronunţat sentinţa în procesul ,,bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră”. Cinci persoane au fost condamnate la moarte pentru sabotarea ,,propăşirii economiei naţionale a RPR”, iar alte cinci la pedepse ce variau între 20 de ani şi muncă silnică pe viaţă38. Dintre cei condamnaţi la moarte, Aurel Rozei-Rozenberg, Nicolae Vasilescu-Colorado şi Dumitru Nichita au fost executaţi la 13 octombrie 1952, iar în cazul lui Petre Cernătescu şi Gheorghe Georgescu pedeapsa a fost comutată în muncă silnică pe viaţă39.
Între 8-10 septembrie 1952 a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti un alt proces de sabotaj la Canal, iar prin sentinţa nr. 6 din 10 septembrie 1952 au fost condamnate 15 persoane pentru ,,sabotarea propăşirii economiei naţionale”40.
Ca un efect al proceselor din toamna anului 1952 de la Canal, cei mai buni muncitori, de teama unor noi procese, au plecat pe alte şantiere, iar proiectanţii şi inginerii au început să încarce proiectele prin coeficienţi de siguranţă mai mari pentru a preveni un eventual eşec ce putea fi interpretat drept sabotaj. De altfel, lucrările de construcţie a Canalului au continuat în acelaşi ritm greoi41, datorat atât utilajelor suprasolicitate şi a erorilor de proiectare, cât şi a permanentului amestec al activiştilor de partid în problemele de producţie şi a folosirii masive a muncitorilor necalificaţi42.
Comisia de partid constituită în 1967-1968 pentru a analiza activitatea Ministerului de Interne43 şi a Securităţii în timpul lui Gheorghiu-Dej a stabilit, în cazul proceselor de la Canal, pe baza studierii materialului de anchetă, a declaraţiilor unor inculpaţi, a unor anchetatori şi a membrilor
muncitor au încercat să încetinească lucrările uneia din marile noastre construcţii socialiste”; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, ff. 186-187.
38 Aurel Rozei-Rozenberg, şeful sectorului planificare, inginerul Petre Cernătescu, consilier tehnic, şeful sectorului mecanic, inginerul Gheorghe Georgescu-Topuslău, inginerul şef al Atelierelor Centrale Medgidia, inginerul Nicolae Vasilescu-Colorado, şeful Sectorului Ecluză Cernavodă şi mecanicul de locomotivă Nichita Dumitru au fost condamnaţi la moarte, în timp ce inginerul Nicolae Frangopol, şeful Diviziei plan-producţie din sectorul planificare şi inginerul Mircea Ciorapciu, şeful sectorului tehnic de execuţie au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, inginerul Oprişan Ionescu, şef de grupă în Sectorul Tehnic şi inginerul Constantin Niţescu, şef adjunct mecanic 25 ani muncă silnică, Petre Vieru, mecanic de locomotivă la 20 ani muncă silnică; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, ff. 145-148.
39 Ibidem, f. 148.
40 Inginerii Gheorghe Crăciun, Emilian Hossu şi Gheorghe Garofeanu au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, inginerul Ion Sgură, subinginerul Nicolae Naghel, inginerii agronomi Boris Străistaru, Vicenţiu Bercescu, Ion Ninulescu şi Alexandru Stănescu, şefii unor sectoare din cadrul unor gospodării agricole de la Canal, Menelas Farmachi, referent la Sectorul tehnic, Constantin Dănilă, contabil şef la gospodăriile agricole ale DGC şi mecanicii Dinu Butoianu, Constantin Lipan, Constantin Ianoş, Florea Dimancea au fost condamnaţi la pedepse cuprinse între 8 şi 25 ani muncă silnică. În urma recursurilor formulate de inculpaţi, s-a hotărât rejudecarea procesului, iar la 25 ianuarie 1954, Procuratura a decis să claseze cauza întrucât faptele imputate inculpaţilor se încadrau în categoria ,,neglijenţei în serviciu”, amnistiată prin Legea 4/1954; Ştefan Mariţiu, op.cit., pp. 311-312.
41 În şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 martie 1953 s-a discutat despre probleme de natură tehnică şi organizatorică existente pe şanierele de la Canal, subliniindu-se lipsa personalului calificat (strungari, mecanici de locomotivă, maiştri, impegaţi ), insuficienţa spaţiilor de cazare pentru muncitori, dificultăţile aprovizionării cu apă potabilă, precaritatea asistenţei sanitare etc.; ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Stenograme, dosar nr. 4/1953, ff. 1-59.
42 Florian Banu, Radiografia unei mistificări. Procesul sabotorilor de la Canal, în „Arhivele Securităţii”, Bucureşti, Editura Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii CNSAS, 2004, p. 139.
43 Semnificativ pentru modul în care se discuta despre pedepsirea unor vinovaţii pentru abuzurile din anii `50 este următorul fragment, reproducând intervenţia lui Ion Gheorghe Maurer din cadrul Comitetului Executiv al CC al PCR din 19 septembrie 1968, privind riscurile care puteau să apară în cazul organizării unui proces fostului ministru de Interne, Alexandru Drăghici: ,,Apărarea lui Drăghici va scoate la iveală o serie de lucruri urâte nu numai în ceea ce priveşte anumite practici ale unei anumite părţi a conducerii într-o anumită epocă, dar şi legătura acestor practici cu alte practici de unde s-au inspirat. Procesul ar lua un caracter nu numai împotriva unor elemente ale conducerii române, dar ar lua un caracter de proces care se face într-un stat care este foarte sensibil la aceasta. Nu am avea nimic de câştigat în aceasta, dimpotrivă, în asemenea condiţii, noi nu am putea lăsa procesul public, adică să-l dezbatem, ar trebui să-l facem în şedinţă secretă, iar în şedinţă secretă s-au făcut toate porcăriile pe care le dăm acum şi căutăm să le îndreptăm. Aşa că mie mi se pare că soluţia cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte către prescripţie din punct de vedere judiciar”; ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 156/1968, ff. 14 -15.

completului de judecată44, că hotărârile pronunţate în anul 1952 erau ,,netemeinice şi nelegale” întrucât ,,recunoaşterile inculpaţilor sunt rezultatul constrângerilor fizice şi morale pentru a mărturisi că sunt vinovaţi de fapte pe care nu le-au comis”45. Mai mult, unii dintre martorii au pus în sarcina acuzaţilor fapte săvârşite chiar de ei, iar în timpul procesului ,,nu s-au făcut verificări tehnico-economice, expertize şi nu există acte de constatare a avariilor ce ar fi fost produse”46.
După înscenarea aşa-numitor „procese ale sabotorilor”, prin HCM nr. 801 din 8 septembrie 1952, Direcţiunea Generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră a trecut în subordinea Ministerului de Interne, scopul declarat fiind ,,întărirea disciplinei şi ordinei în cadrul lucrărilor de construcţie”47.
După moartea lui Stalin, între 8-13 iulie 1953, conducerea Partidului Comunist Român, în frunte cu Gheorghiu Dej a vizitat Moscova, întâlnindu-se cu liderii sovietici. Cu acest prilej, Nikita Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS a criticat investiţiile enorme, egale cu totalul investiţiilor din agricultură, angajate în activitatea de construcţie a Canalului. Mai mult, liderul sovietic a afirmat: ,,Canalul acesta nu ne uneşte, ci ne desparte. Este o idee ruşinoasă”48. În mod cinic, liderii sovietici nu mai doreau să audă de construcţia Canalului, deşi acţiunea a demarat în urma indicaţiilor sovietice, din anul 1948. După întoarcerea delegaţiei româneşti în ţară, s-a constituit Comisia guvernamentală pentru lichidarea lucrărilor de la Canal, iar la 18 iulie 1953, aceasta a hotărât sistarea oricăror activităţi constructive de pe şantiere49.
La 17 iulie 1953, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 20.404 s-a decis încetarea oficială a lucrărilor de construcţie de la Canal50, urmând ca fondurile alocate şantierelor de la Canal să fie destinate ,,măririi producţiei agricole, alimentare şi a mărfurilor de larg consum, în scopul ridicării nivelului de trai al poporului şi satisfacerea nevoilor mereu crescânde, materiale şi culturale, ale oamenilor muncii”51. Organizatoric, sarcina încheierii operaţiunilor de la Canal a revenit Comisiei de Lichidare a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră52.
Oficial, la mijlocul anilor 1950, nu se putea recunoaşte faptul că ritmul de creştere economică a României în acea perioadă nu putea să permită susţinerea unei lucrări de asemenea anvergură, motivându-se eşecul acţiunii atât prin greşeli de natură tehnică, cât şi prin sabotarea lucrărilor din partea ,,duşmanilor poporului”53. Lucrările de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră au fost reluate, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, 20 de ani mai târziu, în 197354.
44 Generalul Alexandru Petrescu a fost rechemat din rezervă, special pentru acest proces, şi desemnat preşedintele completului de judecată, precizându-i-se de la început scopul misiunii sale: ,,judecarea de urgenţă a unui grup de sabotori de la Canal, ale căror fapte sunt dovedite” urmând să se conformeze indicaţiilor ,,ce le va primi de la organele Securităţii, care se aflau la Constanţa”; Ştefan Mariţiu, op.cit., p. 309.
45 Ibidem, p. 308.
46 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 156/1968, f. 21.
47 Marian Cojoc, op. cit., p. 34.
48 Mircea Chiriţoiu, Lichidaţi Canalul, liniştit, fără ţipete în ,,Magazin istoric”, nr. 7, iulie 1999, p. 28.
49 Marian Cojoc, op. cit., p. 162.
50 Dintre lucrările realizate pe şantierele Canalului în intervalul 1949-1953, pot fi menţionate: excavaţii realizate în valea Carasu, folosit ulterior drept canal de irigaţii; atelierele mecanice din Medgidia şi uzina termoelectrică de la Ovidiu; mutarea liniei ferate Cernavodă - Saligny de pe amplasamentul Canalului; mutarea staţiei Dorobanţu cu 1 km spre nord pentru executarea podului de la Poarta Albă; construirea unei noi linii ferate (Dorobanţu - Nazarcea – Taşaul) de 34 km cu 5 staţii; realizarea liniei ferate la fabrica de ciment Medgidia; construirea oraşelor Poarta Albă şi Năvodari; Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, fond Colonii şi lagăre de muncă, neinventariat.
51 Ştefan Mariţiu, op. cit., pp. 312-313.
52 Marian Cojoc, op. cit., p. 143.
53 Constantin Cheramidoglu, Regimul de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1952), în „Arhivele Totalitarismului”, anul IV, nr. 10, 1/1996, p. 108.
54 Monica Grigore, Oana Ionel, op.cit., p. 115.

Niciun comentariu: