Analiza dictaturii comuniste (LI)

Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953)
Începerea lucrărilor de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost decisă în şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 25 mai 1949, precizându-se că acţiunea urma să facă parte din ,,programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului”1. Pe baza hotărârii luate în cadrul Biroului Politic2, Consiliul de Miniştri a emis, în aceeaşi zi, Hotărârea nr. 505, referitoare la ,,începerea lucrărilor pregătitoare pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră”3. Principalele scopuri ale construirii Canalului erau, potrivit hotărârii de înfiinţare, de a asigura ,,transportul cel mai ieftin şi mai scurt pe apă spre Marea Neagră, industrializarea regiunii de sud-est a ţării, crearea condiţiilor pentru îmbunătăţirea agriculturii, combaterea secetei care ameninţă continuu acest ţinut, asanarea Văii Carasu”4. Organismul abilitat pentru executarea tuturor operaţiunilor de ,,proiectare, studii şi construcţii montaj” era Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre–Marea Neagră, subordonată direct Consiliului de Miniştri5. Primul director general al Direcţiei Generale a Canalului, cu rang de ministru, a fost numit, în septembrie 1949, Gheorghe Hossu, urmat, în perioada 1951-1952, de Mayer Grunberg şi Vasile Posteucă, până în 19536.
La 22 iunie 1949, prin HCM nr. 613 a fost adoptat Memoriul tehnico-economic al lucrărilor de Canal, elaborat de o comisie sovieto-română7, iar Direcţia Generală a Canalului a solicitat ministerelor să ceară întreprinderilor din subordine recrutarea de personal pentru şantierele de la Canal8.
Lucrările au început în vara anului 1949, mai întâi cu acţiunile pregătitoare: construcţia barăcilor pentru muncitori, căi de comunicaţie şi acces spre şantiere, modificări de linii ferate, instalaţii de apă9. La 3 septembrie 1949, a apărut ziarul ,,Canalul Dunăre-Marea Neagră”, organul de presă al comitetului de partid, al comitetului sindical şi al Direcţiunii Generale a Canalului. În primul număr era reprodusă cuvântarea Anei Pauker, rostită cu prilejul sărbătorii a cinci ani de la actul de la 23 august 1944, referitoare la Canal, care urma să fie construit ,,fără burghezie şi împotriva ei”10.
Forţa de muncă de pe şantierele Canalului provenea din trei zone distincte: munca liberă plătită, cu oameni provenind din diverse categorii sociale, cu profesii diferite, recrutaţi din toată ţara11; militari în termen, din care unii lucrau în construcţii, în timp ce alţii erau însărcinaţi cu paza
1 În expunerea sa, Gheorghiu Dej a subliniat: ,,Problema construirii Canalului a preocupat anumite cercuri legate de vechile regimuri, dar au rămas simple deziderate, pentru că sistemul capitalist nu îngăduia lucrări mari, care nu aveau în vedere profiturile, ci îmbunătăţirea situaţiei maselor muncitoare”; ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 53/1949, f. 5.
2 În şedinţa Biroului Politic din 25 mai 1949, Chivu Stoica a precizat că această lucrare ,,are o importanţă istorică întrucât construirea socialismului se face prin construcţii de asemenea anvergură, care schimbă nu numai înfăţişarea economică a regiunii, dar şi mentalitatea oamenilor, pentru că acest şantier va fi un laborator, unde se vor creia cadre, se vor face şcoli de pregătire tehnică”; ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 53/1949, f. 6.
3 Potrivit inginerului Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, ideea construirii Canalului ar fi fost sugerată comuniştilor români de Stalin cu ocazia vizitei la Moscova din 1948; Lavinia Betea, Paul Sfetcu, Stalin decide: construiţi Canalul! în „Magazin istoric”, anul XXXI, nr. 12 (369), decembrie 1997, pp. 13-14.
4 „Buletinul Oficial al RPR“, nr. 33, 26 mai 1949, p. 1.
5 Marian Cojoc, Istoria Dobrogei în secolul XX. Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2001, p. 16.
6 Ibidem, p. 17.
7 Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 613/1949 a fost pus la Dispoziţia Direcţiei Generale a Canalului, un fond de 8,1 miliarde lei pentru lucrările de proiectare, cercetare şi construcţie necesare în anul 1949; ANIC, CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 181/1949, f. 2.
8 Era nevoie de topografi, ingineri, tehnicieni, sudori, fierari, tâmplari, lăcătuşi, dar şi personal administrativ şi auxiliar, iar în Bucureşti şi principalele oraşe ale ţării s-au înfiinţat birouri de recrutare a forţei de muncă pentru Canal; Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-1965), Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 165.
9 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 181/1949, f. 2.
10 De altfel, această lozincă a fost instalată pe un stâlp în faţa cantinei muncitoreşti de la Cernavodă; Doina Jela, Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist (29 august–1 septembrie 1952), Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 32.
11 Doina Jela, Canalul Morţii, în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism şi represiune în România. Istoria unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 129.
obiectivelor sau a deţinuţilor; munca forţată a deţinuţilor, în marea lor majoritate politici, cu condamnări administrative sau penale. Consideraţi în actele oficiale drept ,,forţă de muncă pentru completarea efectivelor muncitoreşti” şi având statutul de ,,colonişti MAI”, deţinuţii au reprezentat categoria umană supusă la cele mai grele munci de la Canal12.
La 24 martie 1950, la nivelul conducerii Ministerului de Interne, în prezenţa lui Marin Jianu, ministru adjunct, a generalului Alexandru Nicolschi şi a colonelului Gavril Birtaş, s-a discutat utilizarea deţinuţilor din penitenciare la ,,diferite munci în interior şi exterior”, hotărându-se folosirea pe şantierele de la Canal a următoarelor categorii de deţinuţi: ,,condamnaţii pentru port ilegal de armă şi pentru trecere frauduloasă de frontieră, cu pedepse până la 12 ani, condamnaţii cu pedepse până la 10 ani, pentru infracţiuni politice ca uneltiri împotriva ordinii sociale şi anume: răspândirea de zvonuri sau informaţii false, privitoare la situaţiunea economică a ţării, nemulţumiri ale populaţiei etc. (art. 198 C.P.), instigarea locuitorilor de a se ridica contra ordinii constituţionale şi sociale şi uneltire contra ordinii sociale (art. 207-209 C.P.), încercarea de a provoca răsvrătire (art. 210 C.P.), producerea dezordinei în Stat prin uzurparea de funcţiuni militare (art. 121 C.P. ), crimele şi delictele prevăzute în art. 213 şi 214 C.P., omisiunea denunţării infracţiunilor contra liniştii publice (art. 337 C.P.) adică a asocierii pentru comitere de crime şi delicte (art. 315 C.P.), a organizării în formaţiuni militare fără încuviinţarea autorităţilor (art. 326 C.P. ), a fabricării, transportării şi păstrării de arme şi explozibile (art. 335 C.P.), aţâţarea contra liniştii publice, adică purtarea de embleme, steaguri, uniforme nepermise de lege, îndemnarea la desordine (art. 323-324, 328, 329, 331 C.P.), strângerea, fabricarea, transportarea sau păstrarea în mod clandestin de arme, muniţii de orice fel, maşini infernale în scop de a le întrebuinţa el însuşi sau a le da făcătorilor de rele (art. 335-336 C.P.), răspândire de publicaţii interzise, adică reproducerea, vânzarea sau distribuirea de scrieri, desene sau imprimate, interzise de autorităţile în drept (art. 325 C.P.), instigarea publică, adică instigarea directă a publicului la nesupunere către legi sau către autorităţi sau la comiterea de crime sau delicte (art. 327 C.P.), precum şi încercarea de a întreprinde sau întreprinderea de acţiuni împotriva formei de guvernământ democratice, injuria rasială, adică atingerea în orice mod a onoarei sau prestigiului naţionalităţilor conlocuitoare sau a unei persoane şi aplicarea de tratamente diferenţiate pe temeiul de rasă, limbă etc (art. 327 bis şi 330 C.P.)”13.
Numărul deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal a variat în funcţie de amploarea lucrărilor, remarcându-se o creştere numerică semnificativă: de la 19,2% în septembrie 1949 şi 20,7% în iunie 1950, se ajunge la 43,8% în luna mai 1951, pentru ca, în noiembrie 1952, deţinuţii să ajungă la 82,5% din totalul muncitorilor de la Canal. Pe parcursul anului 1953, efectivul de deţinuţi a evoluat de la 47,5 în trimestrul I, la 62,4% în trimestrul III14. Sugestiv pentru modul în care se făceau internările administrative este declaraţia din 16 martie 1968 a col. Ilie Bădică, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950-1953: ,,Arestările acestor deţinuţi se făceau după nevoi şi, în general, pentru nevoile necesare construcţiei Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă la Canal trebuiau 5000 de oameni, tovarăşul [Gheorghe] Hossu, directorul general al Canalului, dădea telefon tovarăşului Teohari [Georgescu, ministrul de Interne] şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru [Mişu, şeful Direcţiei Anchete a Securităţii] care împărţea sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare regiune. Arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase regimului”15.
Proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră prevedea un traseu ce urma valea Carasu, din Cernavodă spre Poarta Albă, apoi spre nord prin dealul Nazarcea spre Năvodari, debuşând în mare prin portul Taşaul, Capul Midia de azi, având o lungime de 65-70 de km, de-a lungul căreia erau înşirate mai multe colonii de muncă forţată16: Cernavodă (Columbia), cu un efectiv variind între 1200
12 Marian Cojoc, op.cit., p. 69.
13 Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989), studiu introductiv de Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 105-106.
14 Exprimate în cifre, aceste procente înseamnă 6400 deţinuţi în septembrie 1949, 5382 în iunie 1950, aproximativ 15 000 în vara anului 1950, 20 768 în noiembrie 1952, 20 193 în aprilie 1953 şi 14 244 în iulie 1953; Marian Cojoc, op.cit., pp. 73-77.
15 ACNSAS, fond D, dosar nr. 54, vol. 3, ff. 60-61.
16 Un fost deţinut politic descrie cum arăta o colonie de muncă de la Canal: „Lagărul, dreptunghiular şi în pantă, era înconjurat de o dublă reţea de sârmă ghimpată, înaltă de cel puţin 3 metri, cele două şiruri de pari şi de sârmă ghimpată fiind la câţiva metri unul de altul, şi străjuite fiind la colţuri şi, din loc în loc, în lungul laturilor – şi
şi 8000 de deţinuţi; Saligny, cu un efectiv ce a variat între 2000 şi 8000 de deţinuţi, majoritatea femei, deţinutele condamnate politic fiind amestecate cu cele de drept comun; Km 5, cu circa 2000 de deţinuţi; Km 31, cu aproximativ 1500 de deţinuţi; Poarta Albă, cu un efectiv care a variat între 10 000 şi 12 000 de deţinuţi; Galeş cu aproximativ 3000 de deţinuţi; Noua Culme, cu un efectiv variind între 2000 şi 7500 de deţinuţi; Taşaul, cu circa 1500 de deţinuţi; Peninsula, numită şi Valea Neagră, cu un efectiv între 6000 şi 8500 de deţinuţi; Capul Midia17, cu un efectiv ce varia între 500 şi 2500 de deţinuţi. De asemenea, mai funcţionau două lagăre speciale la Eforie cu 300 de deţinuţi şi Constanţa (Stadion) cu 400 de deţinuţi, cât si lagărele auxiliare, aşa-numitele întreprinderi agricole, de la Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi, Năvodari şi Castelu18.
Colonia de la Cernavodă, situată în partea nordică a localităţii, era considerat un lagăr special pentru deţinuţii ,,contrarevoluţionari” folosiţi la diferite lucrări de excavaţii19. Poarta Albă a fost cea mai mare colonie de muncă de la Canal, în luna iunie 1950, colonia având peste 6000 de deţinuţi, iar în martie 1952, erau aproximativ 12 000. Rata mortalităţii era foarte ridicată, doar într-o singură zi, 17 februarie 1953, au murit 10 deţinuţi20. Norma zilnică de muncă era de 3m3 de pământ excavat de către fiecare deţinut, transportul cu roaba la 100-150 de metri, încărcări şi descărcări de vagoane cu o normă de 7m3/deţinut/zi, construirea de barăci şi clădiri, sfărâmarea pietrei la carieră sau construirea de căi
desigur la poartă –, de câte un observator înalt, cu acoperiş, tronconic şi deschis spre cele patru puncte cardinale, astfel încât santinela de pe platforma lor să poată vedea pe oricine s-ar apropia de gardurile de sârmă, fie din interiorul lagărului, fie din afara lui. Lângă poartă pe stânga, se afla clădirea administraţiei lagărului, unde-şi avea biroul şi comandantul, dar, bineînţeles, locuinţele tuturor securiştilor se aflau peste drum de lagăr, unde erau şi barăcile soldaţilor. În interior, de-a lungul reţelelor de sârmă, pământul era arat şi greblat proaspăt pe o lăţime de câţiva metri. De-a lungul celor două laturi lungi ale platoului, se aflau înşirate în paralel o serie de barăci, lungi de circa 20 de metri, intrarea era la mijloc într-un fel de mic vestibul, din care se deschideau cămăruţe – pentru brigadieri – iar în dreapta şi stânga câte o încăpere mare, cu priciuri duble pe două laturi, o sobă pe una din laturile înguste şi două-trei ferestre pe una din laturile lungi. Acesta era planul celor mai multe dintre barăci, deşi mai erau şi unele de alte dimensiuni şi în alt fel împărţite în interior, pentru bucătăria lagărului, pentru magazii, pentru infirmerie şi, bineînţeles, pentru administraţia lagărului şi pentru corpul de gardă. În mijlocul lagărului era un spaţiu liber de cel puţin un hectar, în pantă, ca tot terenul, numit platou, pe care erau adunaţi deţinuţii pentru orice formalitate oficială, ca şi pentru formarea brigăzilor dimineaţa înainte de pornirea la lucru”; Vladimir Dumitrescu, Închisorile mele. Memorii, postfaţă de Silvia Marinescu-Bîlcu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, pp. 18-19.
17 Referitor la regimul aplicat în coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut politic, medic de profesie, a declarat în timpul anchetei din 1953: ,,Deţinuţii erau scoşi la muncă continuu, atât ziua, cât şi noaptea şi în toate duminicile, fără nici un repaus, atât pe ploaie, furtună sau zăpadă şi, când noaptea târziu ne întorceam de pe şantier, complet uzi şi îngheţaţi, eram introduşi în barăci şi înghesuiţi unul lângă alţii, pe nişte priciuri de lemn, fără să ni se permită să ne uscăm îmbrăcămintea, astfel că dormeam cu veştmintele ude, iar dimineaţa plecam din nou pe şantier, cu îmbrăcămintea neuscată şi, cum era timp de iarnă, îmbrăcămintea de pe noi îngheţa”; Monica Grigore, Oana Ionel, Colonia de muncă forţată Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei în vol. Arhivele Securităţii, Bucureşti, Editura Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, 2004, p. 102.
18 Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, fond colonii şi lagăre de muncă, neinventariat.
19 Un fost deţinut de la Cernavodă, a dezvăluit, în timpul anchetelor, abuzurile la care erau supuşi deţinuţii: ,,Într-o dimineaţă am asistat la o nouă scenă din aceiaşi piesă. În timp ce detaşamentele ieşeau pe poartă pentru a se aduna la locul de muncă, doi-trei epileptici au căzut din cauza bolii pe care o aveau chiar în faţa porţii de la ieşire. Brigadierul [Nicolae] Cârcu cu toate că era iarnă grea, zăpadă şi ger, n-a binevoit să aprobe ca aceşti nenorociţi să fie ridicaţi din zăpada unde căzuseră. Ba din contră a ordonat ultimului detaşament care urma să iasă pe poartă să treacă peste ei călcându-i. Cu toate acestea n-a fost nici unul din cei 80 din front s-o facă, cu toate că privirile d-lui prim erau îndreptate spre picioarele celor care nu vroiau să execute ordinul său. În acelaşi timp însă o căruţă încărcată cu gunoi trasă de doi cai se îndrepta spre poartă. Un gând diabolic îi împinge până acolo bestialitatea, încât îi comandă căruţaşului să treacă cu caii şi căruţa peste cele trei epave nenorocite culcate în zăpadă, lucru pe care încearcă să-l şi facă căruţaşul, fără pic de şovăire, însă în ultimul moment, cei trei au fost traşi de sub copitele cailor de câţiva deţinuţi”; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 21.
20 Într-o declaraţie din 16 martie 1968, colonelul Ilie Bădică, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950-1953, a menţionat: ,,În colonia de la Cernavodă în iarna anului 1952-1953 au murit peste 70 de deţinuţi, bolnavi şi bătrâni, aduşi din diferite penitenciare din ţară”; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, f. 63. 92
ferate21. La Saligny, la câţiva kilometri de Dunăre, se lucra cu roaba, se descărcau şi se încărcau vagoane cu pământ scos din săparea Canalului, iar la Capul Midia22, colonia cea mai îndepărtată şi mai inaccesibilă, la patruzeci de kilometri de portul Constanţa, după cum nota un fost deţinut politic ,,munca era dintre cele mai grele, regimul cel mai inuman, iar şefii cei mai crunţi”23. Deţinuţii trebuiau sa facă blocuri mari de ciment de aproximativ o tonă, pentru construcţia unui dig, iar totul se făcea manual: transportul sacilor de ciment, amestecarea cimentului cu lopata, transportarea cimentului în forme pe tărgi supraîncărcate24.
La colonia de la Midia, în luna martie 1952, deţinuţii munceau la ecluza care trebuia să facă legătura între Canal şi lacul Taşaul, iar pentru aceasta era nevoie să se sape o porţiune de plajă, care era de fapt o masă stâncoasă. Artificierii dinamitau peretele, deţinuţii spărgeau piatra şi o încărcau în vagoneţi, de unde era transportată la marginea lacului Taşaul şi descărcată, tot de deţinuţi. Norma era de trei vagoneţi pe zi. Infiltraţiile de apă făceau ca deţinuţii să muncească 12 ore pe zi cu picioarele în apa rece de 3-4ºC. Se muncea continuu, schimburile alternând de la 8 dimineaţa la 8 seara şi de la 8 seara la 8 dimineaţa.
Colonia de muncă Km 31 era considerată unitate de pedeapsă, aici lucrând împreună deţinuţi politici, frontierişti şi cei de drept comun. Un fost deţinut politic descrie în memoriile sale atmosfera din această colonie: „Munca era deosebit de grea. Trebuia să intri în mocirlă până la genunchi, câte o dată până la brâu, şi să smulgi papură, stuf, sălcii şi alte plante. Apoi se drena apa şi, în cele din urmă, se trecea la săparea Canalului. Încărcam vagonul cu rădăcini de plante, îl împingeam cam 400 m, apoi îl descărcam. Brigadierii şi supraveghetorii cu bâta în mâini ne ameninţau şi ne îndemnau la treabă. Intram în apă, şi din nou începeam să smulgem rădăcini şi să încărcăm vagonul. Aveam momente de totală rătăcire, gânduri de nimicire, de sinucidere. Seara, ajungeam la barăci morţi de oboseală, mâncam ce apucam, ne scoteam bocancii şi cădeam pe paturi îmbrăcaţi şi uzi. Dimineaţa, când venea deşteptarea, năuci de somn şi îngheţaţi de frig, cu ochii umflaţi de răceală, ne încălţam cu obielele şi bocancii uzi, beam cafeaua sau ceaiul, ne încolonam şi aşteptam la poartă ca să fim număraţi. După numărare, plecam cu cântec la locul de muncă”25. Peninsula, numită şi Valea Neagră, situată la 20 km de Midia, era specializată în munca la carierele de piatră, iar deţinuţii trebuiau să scoată blocuri enorme pentru diguri, piatra fiind spartă cu ciocanul şi cărată manual la vagoane, pentru a fi folosită pentru susţinerea liniilor ferate şi a drumurilor din lagăre. Această muncă era foarte dură, aici fiind trimişi deţinuţii cu pedepse mari.
Coloniile de muncă de la Canal era conduse de un comandant, secondat de un adjunct, în timp ce ofiţerul operativ, însărcinat cu activitatea informativă din colonie, conducea un birou special, format din câţiva ofiţeri şi un număr semnificativ de informatori, prin intermediul cărora ştia tot ce se întâmplă în colonie. Paza era asigurată de militari în termen, iar coloniile erau înconjurate de garduri duble de sârmă ghimpată, înalte de 3-4 metri de-a lungul cărora erau miradoare cu soldaţi înarmaţi cu puşti mitralieră, ce aveau ordin să tragă după trei somaţii rapide: ,,Lagărul era înconjurat de o dublă reţea de sârmă ghimpată, înaltă de 3-4 metri, de-a lungul căreia erau miradoare din care, cu puştile mitralieră în poziţie de tragere, soldaţii supravegheau toate mişcările deţinuţilor. Era strict interzis să te apropii la mai puţin trei-patru metri de această reţea, sub ameninţarea deschiderii focului armelor automate din miradoare. Cel care făcea imprudenţa să intre în această zonă foarte vag delimitată era
21 Un fost deţinut politic de la Canal nota în memoriile sale: ,,La Poarta Albă ca să mutăm 1 km de cale ferată la o distanţă de 200 m, desfăceam calea ferată în 10 tronsoane de câte 100 m. Între două traverse intra câte un om şi, astfel, 100 de oameni se înşirau între cele 2 şine. La comanda brigadierului ridicam cu toată puterea. Fiecare dintre noi trebuia să se angajeze cu maximum de efort pentru a disloca calea ferată. Dacă nu reuşeam, foloseam ranga sau lomul [rangă de oţel folosită în operaţiile de aşezare a şinelor de cale ferată]. După ce o dislocam, toţi cei 100 intram între traverse, prindeam fiecare cu nădejde şi, la comandă, ridicam şi porneam spre locul unde trebuia să o montăm”; Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 135
22 În timpul anchetei privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut de la Capu Midia a declarat: ,,Bolnavi cu răni grave, slăbiţi în ultimul hal, astfel că nu mai rămăsese decât scheletul de ei erau trimişi în cârji la lucru. Au fost cazuri când au venit de pe şantier deţinuţi morţi de frig sau în agonie”; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 34.
23 Constantin Cesianu, Salvat din infern, traducere de Maria Alexe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, pp. 309-310.
24 Ibidem, p. 170.
25 Gheorghe Bâgu, op. cit., p. 132.