Havirna sau Havarna ?

Cum poţi să atragi fonduri europene, dacă un simplu site de prezentare a judeţului cuprinde tot soiul de inadvertenţe? Este cazul comunei Havîrna (sau Havârna), din judeţul Botoşani. În prezentarea făcută judeţului Botoşani pe site-ul oficial al Consiliului Judeţean Botoşani, apar pe rând varianta “Havârna” (http://www.cjbotosani.ro/portal.html?pid=3) şi varianta “Havîrna” (http://www.cjbotosani.ro/portal.html?pid=225. Aşa încât, fiecare denumeşte comuna după cum are chef. Oricum, la intrarea în comună apare înscris “Havîrna”, chiar dacă unii au luat în braţe denumirea “Havârna”. Parcă denumirea unei localităţi se schimbă prin referendum. Nu că ar fi o mare schimbare, dar să fie clară denumirea. Primăria are însă pe aici alte probleme, iar vodca nu cuprinde nici “î”, nici “â”, pentru a se încurca lumea în denumiri. Dacă tot se poluează, se fură, se încalcă legile în Havîrna (sau Havârna), să ştie si contravenientul sau infractorul în ce comună o duce el atât de bine: nu plăteşte amenda sau nu se complică nimeni să-i pună cătuşele. În rest, în Havîrna (sau Havârna) se moare încet, dar sigur, cu OTV-ul de gât, iar Europa este o noţiune abstractă, vodca şi pufoaica aduse de bolşevici fiind mult mai la îndemână.

Analiza dictaturii comuniste (LVI)

,,Reeducarea” de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)
pe jos văitându-se. Am întrebat ce se întâmplă aici şi mi s-a spus că nu se ştie pentru că nu se dă voie să se ştie. Se băteau legionarii între ei. Erau schingiuiţi ca să spună cine din sat sau localitatea respectivă a fost legionar şi acela ca să scape de bătaie spunea pe cine îi venea în minte, chiar dacă nu fusese. Am luat măsuri interzicând din momentul acela să se mai practice asemenea metode. Imediat ofiţerul a şi plecat la Bucureşti să raporteze despre amestecul meu în această acţiune. La Bucureşti, [Tudor] Sepeanu mi-a atras atenţia că nu este cazul să mă amestec că aceasta este o acţiune mare pe care o conduce direct tovarăşul ministru adjunct Pintilie. Eu i-am raportat colonelului [Ioan] Baciu85 despre cele întâmplate, că se omoară oamenii între ei, lucruri de care şi el ştia că se practică şi la Piteşti şi în coloniile de muncă, dar că şi lui îi spusese Sepeanu să nu se bage în asemenea probleme. În 1951, se apropia de sfârşit, ce fusese de aflat se aflase, iar tov. Pintilie a dat ordin să se termine”86. Relevantă este în acest sens şi concluzia comisiei de anchetă din anii 1967-1968, referitoare la dosarul ,,reeducării”: ,,În ancheta penală şi judiciară din acest dosar nu s-a urmărit stabilirea acelor cadre MAI care au avut cunoştinţă şi au contribuit la săvârşirea atrocităţilor de mai sus”87. Mai mult, într-o notă din 28 iunie 1968, adresată Consiliului Securităţii Statului, semnată de locotenent colonelul Nicolae Diaconu şi maiorul Gheorghe Mateuţ, se preciza foarte clar că acţiunea de ,,reeducare” din penitenciarele Piteşti şi Gherla era cunoscută de ,,fosta conducere a Ministerului Afacerilor Interne şi în primul rând de Pintilie Gheorghe şi Nicolschi Alexandru, care au patronat şi condus de fapt această acţiune”88. Într-un referat redactat la 1 februarie 1971, privind activitatea desfăşurată de colonelul Tudor Sepeanu în cadrul acţiunii de ,,reeducare” din anii 1950, trimis de Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului lui Emil Bodnăraş, la acea dată vicepreşedintele Consiliului de Stat, se menţiona: ,,Apreciem ca neechitabil [faţă de condamnarea lui Teodor Sepeanu] faptul de a nu fi fost tras la răspundere penală şi Pintilie Gheorghe, autorul moral şi material al introducerii şi aplicării metodelor ce s-au practicat de deţinuţii legionari în penitenciare”89.
Analiza documentelor accesibile până în acest moment evidenţiază faptul că acţiunea de ,,reeducare” din perioada 1949-1951, desfăşurată în penitenciarele Piteşti şi Gherla, nu a fost o „activitate criminală a unor bande de legionari, dusă în penitenciare datorită lipsei de vigilenţă şi a neglijenţei criminale din partea unor organe ale penitenciarelor respective”90, cum se menţiona în concluziile anchetei oficiale din luna septembrie 1954. Persoane importante91 din conducerea unor instituţii din cadrul Ministerului de Interne – Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor – nu numai că au cunoscut, ci au fost direct implicaţi în fenomenul ,,reeducării”. Cu siguranţă, deschiderea totală a arhivelor92, va permite cunoaşterea şi studierea rolului jucat de persoanele aflate la conducerea Ministerului de Interne în cadrul acţiunii de ,,reeducare” de la începutul anilor 1950.
85 S-a născut la 20 februarie 1913 la Corabia, absolvent a 5 clase primare, a lucrat ca ospătar la diferite resturante din Bucureşti şi Braşov. În luna noiembrie 1944, s-a înscris în Partidul Comunist, fiind numit, în 1947, prefect al judeţului Braşov. La 1 septembrie 1949 a fost încadrat în M.A.I. cu gradul de colonel, fiind numit director general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor. A deţinut această funcţie până la 15 aprilie 1954; AANP, dosar 43.
86 ASRI, fond D, dosar 10.844, vol. 3, ff. 62; 90-91.
87 Ibidem, vol 2, f. 56.
88 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 1, f. 128.
89 Ibidem, vol 2, f. 55.
90 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, f. 229.
91 Generalul Alexandru Nicolschi, director general adjunct în Direcţia Generală a Securităţii, a fost considerat de mai mulţi istorici că ar fi fost conducătorul din umbră al acţiunii de ,,reeducare”. Rămâne ca cercetările ulterioare, bazate pe documente de arhivă, inaccesibile până în acest moment, să confirme sau să infirme această ipoteză. Printre cei care-l incriminează, folosind, în special, lucrări cu caracter memorialistic sunt istorici de prestigiu ca Dennis Deletant şi Marius Oprea; Dennis Deletant, op.cit., p. 157; Marius Oprea, op.cit., p. 566.
92 Esenţiale pentru a cunoaşte gradul de implicare a unor personaje din ierarhia superioară a Ministerului de Interne din acea perioadă în acţiunea de ,,reeducare“ sunt atât rapoartele şi informările întocmite de Grupa / Biroul Operativ din închisorile Piteşti şi Gherla, cât şi sintezele realizate pe baza acestora de conducerea Serviciul Inspecţii din penitenciare, instituţia care a supervizat desfăşurarea ,,reeducării”. Cel mai probabil, aceste documente se găsesc în arhiva Biroului ,,K”, organism însărcinat cu activitatea de contrainformaţii din penitenciare.
Internarea în lagăre de muncă
În numeroase cazuri, ofiţerii Securităţii nu reuşeau, cu toate eforturile, să adune dovezi pentru condamnarea celor suspectaţi prin simpla lor apartenenţă la categorii sociale socotite „duşmănoase”. Întrucât nu puteau fi luate măsuri represive împotriva lor în baza Codului Penal sau a unor legi publice, iar deportarea şi fixarea domiciliului obligatoriu erau considerate a nu anihila potenţialul pericol reprezentat pentru regim de persoanele respective, s-a trecut la elaborarea unui complex de legi cu caracter secret care să reglementeze un nou tip de detenţie, pentru care nu era necesară pronunţarea unei sentinţe penale.
Astfel au apărut pe teritoriul României numeroase lagăre numite în timp şi în funcţie de tipul lor de organizare unităţi, colonii şi batalioane de muncă. Decizia de înfiinţare a acestora a fost luată, după cum arăta Teohari Georgescu în cuvântul său1 în faţa şefilor din DGSP şi a directorilor Regionalelor de Securitate în 28 februarie 1950, la nivelul conducerii partidului comunist: „Am spus că nu putem trimite în Justiţie elementele contra cărora nu avem fapte concrete, dovezi. Sigur că aici nu poate fi vorba decât de o lipsă a noastră. Partidul nostru şi Guvernul, în grija pe care o are de a asigura buna desfăşurare a muncii în ţara noastră, a tuturor oamenilor cinstiţi, sa gândit să dea pentru organele noastre posibilitatea ca acele elemente care nu puteau fi încadrate în texte de lege, ca acelea din cod[ul penal, pentru că] aşa cum spunea un tovarăş, nu aveam dovezile concrete, sa venit cu o lege care permite Ministerului nostru ridicarea tuturor acelor care agită, care duc activitatea duşmănoasă, care duc activitatea împotriva regimului nostru şi care nu se încadrează în texte de lege, dar duc această activitate. Săi trimitem să se obişnuiască cu o muncă, cu o altă viaţă”.
Legea la care făcea referire Teohari Georgescu era Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale2, care a fost emis în urma analizării unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri din ziua precedentă şi semnat de preşedintele C.I. Parhon. Acesta a dus la înfiinţarea unităţilor de muncă, instrumente „pentru reeducarea elementelor duşmănoase RPR şi în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiunile democraţiei populare şi construirii socialismului”. În aceste unităţi erau trimişi, pe lângă foştii deţinuţi politici în legătură cu care Securitatea considera că „la expirarea pedepsei nu se dovedesc a fi reeducaţi”, „acei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui, prin analogie, infracţiuni”. Trimiterea în unităţile de muncă era dispusă prin decizii ale MAI, pe o durată de minimum 6 luni, până la 2 ani. Ea putea fi redusă „în raport cu rezultatele reeducării” (ceea ce nu s-a întâmplat), sau prelungită, fără a putea depăşi 5 ani. Părăsirea unităţilor de muncă „fără autorizaţie scrisă prealabilă” se pedepsea cu închisoare corecţională de la 6 luni la 5 ani (mai mare decât cea prevăzută în Codul Penal pentru evadarea din penitenciar, care era între 3 şi 6 luni).
S-a hotărât, pentru coordonarea acţiunilor represive prevăzute de Decretul 6, crearea unei Direcţii a Unităţilor de Muncă în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Prin Decretul 60 din 10 martie 19503 se stabilea ca organizarea unităţilor de muncă să se facă prin decizia Ministrului MAI (anterior, aceasta cădea în sarcina Consiliului de Miniştri). În martie 1950, în funcţia de director general al Unităţilor de Muncă (şi totodată director general adjunct al Direcţiei Recrutării şi Repartizării Forţei de Muncă) a fost numit Ilie Bădică4.
Problema unor pedepse suplimentare faţă de cele aplicate prin sentinţe penale opozanţilor regimului preocupase de mai multă vreme Securitatea. În 1949, deci înainte de introducerea măsurilor aşa-zis admnistrative prin Decretul 6, se dispusese ca deţinuţii politici cu pedepse de peste un an, după expirarea acestora, să fie „depuşi” de către penitenciare „la organele judeţene de Securitate”. Aici, în cazul unui aviz negativ privind eliberarea, se stabilea să fie trimişi la muncă în mine şi se alegeau cu
1 ASRI, fond D, dosar nr. 10090, ff. 80-90.
2 Ibidem, dosar nr. 10957, ff.1-2.
3 Ibidem, f. 3.
4 Născut în 1913, eliberat din această funcţie în 31 martie 1966, când a fost numit la conducerea Direcţiei Generale a Rezervelor Statului (până la 4 iulie 1975). Vezi Ion Bălan, op. cit., pp. 98-99.
grijă „zonele unde vor fi trimişi cei cărora le expiră pedeapsa şi nu prezintă garanţie”5. Din ianuarie 1950 situaţia era mult schimbată: Securitatea avea la îndemână un instrument represiv extrem de eficient, întrucât termenii generali folosiţi pentru a desemna categoria celor ce puteau fi internaţi în lagăre lăsa loc interpretărilor adecvate poliţiei politice şi nu a ezitat să îl pună deândată în practică.
Prin Ordinul 100 al Direcţiei Cabinet din 3 aprilie 19506 din Securitatea Poporului, semnat de directorul general Pintilie Gheorghe, se dezvoltau şi se interpretau prevederile Decretului 6, în acord cu teza „ascuţirii luptei de clasă”. Se arăta că „duşmanul de clasă din ţara noastră, fabricanţii şi moşierii expropriaţi, bancherii şi marii negustori, elemente deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijoace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului”. Tocmai de aceea, „în dezvoltarea art. 1 din Decret”, se precizau care „vor fi categoriile de cetăţeni care vor intra în obiectivele Securităţii cu propuneri de a fi trimişi în unităţi de muncă”.
Fireşte, era vizat „duşmanul de clasă”, aşa cum era definit în preambulul Ordinului 100. Intrau în atenţia organelor represive cei care „lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendenţioase, duşmănoase, ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste, toţi cei care aduc injurii PMR, conducătorilor săi”, ca şi URSS-ului şi lui Stalin. De asemenea, erau pasibili de internarea în lagăr cei ce frecventează „bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste” sau întreţin legături cu funcţionarii lor şi familiile acestora, instigatorii la „manifestări rasiale şi şovine” şi la nesupunere şi neexecutare „în contra măsurilor guvernului”. Astfel, denigrarea sau împotrivirea la colectivizare, colectări, planurile de însămânţări şi comasări, prozelitismul religios, transmiterea de ştiri „tendenţioase, alarmiste, duşmănoase prin corespondenţă internă sau externă” atrăgea trimiterea în lagăr. Aceeaşi măsură privea şi „elemente cu un trecut reacţionar cunoscut sau foştii exploatatori care ocupă încă în producţie posturi de răspundere” care dovedeau „delăsare gravă, nejustificată prin incapacitatea lor profesională”. În privinţa modului de lucru, Pintilie Gheorghe arăta că Direcţia Generală a Securităţii Poporului va dispune prin decizie internarea în unităţi de muncă a persoanelor de mai sus depistate de Direcţiile Regionale din teritoriu7.
Până în 1952, procedura de mai sus a fost utilizată, în conformitate cu „măsurile administrative” dispuse prin Decretul 6, pentru alimentarea „unităţilor de muncă” de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi din Balta Brăilei, dar şi de pe alte şantiere din ţară cu forţa de muncă gratuită a „duşmanilor poporului”, Securitatea răspunzând cu dărnicie tuturor solicitărilor. Audiat la Comitetul Central în 1968, Ilie Bădică, fostul director al Direcţiei Generale a Unităţilor de Muncă din MAI, avea să declare: „Arestările acestor deţinuţi se făceau după nevoi şi în special după nevoile Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă la Canal trebuiau 5000 de oameni, tovarăşul Hosu, directorul general al Canalului, dădea telefon la tov. Teohari şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru, de la Direcţia de Anchete, care împarte sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare Regiune. Ştiu acestea pentru că lagărul de la Rahova [de triere a deţinuţilor – n.n] era anunţat dinainte să se ducă cu dubele la gară, să aştepte trenul x din regiunea y, adică arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase regimului”8.
În 12 august 1952, sistemul măsurilor administrative, care îşi probase eficienţa pe parcursul a doi ani, a fost unificat şi amplificat printr-o Hotărâre pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu şi a batalioanelor de muncă a Consiliului de Miniştri, cu nr. 1554. În capitolul 1 al textului, se arăta că măsura este dictată de „rezistenţa tot mai activă a elementelor duşmănoase şi [de] faptul că acestea încearcă încontinuu să saboteze în mod organizat măsurile Guvernului şi Partidului”, pentru „a uşura supravegherea activităţii elementelor duşmănoase”. Acestea urmau să fie trimise „la munca de utilitate socială”, într-o amplă acţiune a Securităţii de curăţare a celor mai importante „centre vitale ale ţării”, prin „internarea administrativă pentru efectuarea muncii obligatorii”. Măsura era definită drept „excepţională” şi provizorie”, în scopul ei organizându-se
5 ASRI, fond D, dosar nr. 10089, f. 187.
6 Ibidem, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, ff. 64-65.
7 Ibidem.
8 Ion Bălan, op. cit., pp. 98-99.
„colonii de muncă, domiciliu obligatoriu şi batalioane de muncă”9. Acest complex de măsuri care a reinstaurat în România atmosfera de teroare a marilor valuri de arestări din anii 1948-1950 a fost probabil gândit nu numai ca o amplă acţiune represivă, ci şi spre a demonstra fermitatea conducerii de partid, în contextul celor două mari evenimente social-politice ale anului: reforma bănească, resimţită de majoritatea populaţiei ca o decizie administrativă de confiscare a lichidităţilor financiare şi „devierea de dreapta”, soldată cu arestarea „troicii” Pauker-Luca-Teohari, care a provocat un adevărat cutremur în masa largă a membrilor de rând ai partidului.
În conformitate cu HCM 1554/1952, puteau fi reţinuţi şi internaţi în colonii de muncă cei socotiţi că, „direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui prin analogie infracţiuni”10. În această largă categorie erau înscrişi toţi cei enumeraţi în Ordinul 100 al directorului general al Securităţii Poporului din 3 aprilie 1950, începând cu colportorii de zvonuri şi încheind cu cei ce vizitează bibliotecile legaţiilor occidentale la Bucureşti. Se prelua chiar ad-litteram formularea dată de Pintilie documentului analizat mai sus, adăugându-se însă şi alte categorii susceptibile de a fi trimise la muncă forţată în lagăre, „cadrele active ale fostelor grupuri şi partide moşiereşti”, fiind incluse aici, alături de duşmanii tradiţionali ai comuniştilor, activiştii sionişti, ca şi membrii grupării politice social-democrate a lui Titel Petrescu, sau foştii tovarăşi de drum ai comuniştilor, liberalii lui Gheorghe Tătărăscu şi Petre Bejan11. Mai luau calea lagărelor „vechea agentură a fostului (SSI), vechea agentură a Marelui Stat Major, a Siguranţei, Poliţiei” (cei care nu fuseseră încă arestaţi)12, foştii condamnaţi pentru sabotaj, speculă şi trecere frauduloasă de frontieră, chiaburii care „sabotează măsurile luate de guvern”, frontieriştii”, rudele celor fugiţi peste graniţă înainte şi după 1945 (tată şi copii majori bărbaţi), „condamnaţii pentru infracţiuni împotriva securităţii RPR care la expirarea executării pedepsei, prin comportarea lor nu prezintă încredere de a fi folositori societăţii”.
Laolaltă cu toţi aceştia, erau trimişi în coloniile de muncă „recidiviştii de drept comun care au mai mult de 3 condamnări şi care reprezintă un pericol pentru liniştea şi asigurarea avutului oamenilor muncii”. După cum relevă mărturiile supravieţuitorilor, din rândurile acestora din urmă aveau să fie recrutaţi majoritatea brigadierilor şi a şefilor de baracă, personaje care sporeau atmosfera de teroare în rândul deţinuţilor politici prin comportamentul lor brutal, încurajat de paza lagărelor: „Baraca nr. 6 e considerată de toată lumea drept un loc de penitenţă sporită. Nu pentru că aici e mai puţină căldură sau mai puţină ventilaţie. Cei 100 de oameni câţi încap în cele trei etaje de paturi produc cu propriile lor corpuri energia lor calorică necesară, iar aerisirea se mai face şi prin pereţii de scândură. Încăperea de la intrare, căreia deţinuţii îi spun lavabou, are acoperişul spart şi acolo plouă ca la un adevărat duş. Alta este însă cauza pentru care i se spune acestei barăci stereotipe purgatoriul nr. 6. Aici sunt cazaţi şi criminalii de drept comun condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, figuri sinistre ce nu mai au nimic de pierdut, gata oricând să te înjunghie dacă îi superi cu ceva. În baracă ne-a primit şeful de cameră,
9 ASRI, fond D, dosar nr. 10957, f. 8.
10 Ibidem, f. 25.
11 Trimiterea în lagăr a membrilor a fost precedată de arestarea liderilor. Titel Petrescu a fost arestat în noaptea de 6 spre 7 mai 1948. Arestarea sa „a surprins mult conducerea titelistă. Aceasta spera că lipsa de activitate publică a PSDI va înlătura arestările şi va aduce cel mult o dizolvare a partidului. Imediat ce au aflat, o parte dintre cei rămaşi în libertate au avut o consfătuire în grădina Cişmigiu (le era teamă de a se întâlni la sediu)”; ASRI, fond D, dosar nr. 2108, f. 474. Vezi şi Cartea Albă a Securiăţii…, I, p. 455. Ca o ironie a sorţii, la această întâlnire de taină participa şi Gheorghe Cristescu, primul secretar al Partidului Comunist Român… La rândul lor, cu toate eforturile şi compromisurile făcute, nici Gheorghe Tătărescu şi nici Petre Bejan (care candidase pe liste la alegerile din martie 1948 în fruntea formaţiunii sale pseudo-liberale şi susţinuse actul de naţionalizare din 11 iunie 1948) nu au scăpat de rigorile detenţiei comuniste; Şerban Rădulescu-Zoner, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Dumitru Şandru, Apostol Stan, Istoria Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, Editura All, 2000, pp. 289-291.
12 În 1952, când era acuzat că nu respectase linia partidului, menţinând în funcţie vechi cadre şi întârziind arestarea foştilor poliţişti sau ofiţeri de informaţii, Teohari Georgescu se apăra afirmând: „În ce măsură am aplicat linia Partidului, se poate judeca după următoarea situaţie: în 1951 a trecut la Ministerul de Interne Serviciul de Contrainformaţii al Armatei. Acest serviciu avea peste 1000 de oameni. Odată cu trecerea la Interne, din aceşti 1000 peste 600 au fost arestaţi ca elemente vechi, în frunte cu fostul şef al serviciului, colonelul Evulescu”; ASRI, fond P, vol. XXII, f. 218.

Inginerul Adomniţei şi limba română

Din păcate pentru cei din învăţământ, poate cel mai slab (profesional) ministru al guvernării Tăriceanu a fost la Educaţie. Mai grav decât stelele de pe drapelul UE, Cristian Adomniţei a adus haos şi corupţie în învăţământ. De la trucarea rezultatelor la tezele cu subiect unic (prin lipsa corectitudinii susţinerii lor) şi până la susţinerea altui punct de vedere în Parlament cu ocazia dezbaterii Legii salarizării personalului din învăţământ (deşi Constituţia României prevede că membrii guvernului sunt solidari în privinţa răspunderii pentru actul de guvernare, iar Adomniţei a jurat, la investire, să respecte Constituţia României), Cristian Adomniţei a dovedit că ideile liberale nu fac nici două ruble dacă sunt aplicate de “inteligenţi” ca dânsul. Dar ce poţi să-i ceri unui inginer, pe care până şi limba română îl părăseşte. După cum se poate vedea în imaginea alăturată, forma greşita “Iaşul” apare în fără nici o reţinere. Chiar dacă este utilizată de “unii”, un fost ministru al Educaţie ar trebui să ştie forma corectă “Iaşiul”. La Adomniţei oricum nu prea contează, aşa cum nu a contat alba-neagra pe care a dezvoltat-o în perioada cât a fost ministrul Educaţiei. Iar Iaşiul, un oraş ce a dat României mari nume ale culturii, nu merită mai mult decât un singur Adomniţei.

Copii securiştilor fac legea în România

În România, Securitatea n-a murit. În afara securiştilor transormaţi în patroni de televiziune (Dan “Felix” Voiculescu, de exemplu) sau a celor activi în politică (vezi cloaca de securişti din PRM de-a lungul şi de-a latul ultimilor 19 ani), mai există şi copii securiştilor, pentru care democraţia bananieră din România este o binecuvântare (sunt răsplătiţi, probabil, pentru “meritele” părinţilor). Voi enumera doar trei exemple, dintre multele posibile. Primul este Ludovic Orban, al cărui tată a fost căpitan în Securitate. Poate şi de aceea Ministerul Transporturilor, din perioada când a fost ministru, a devenit un viespar de rude şi cunoştinţe, la care profesionalismul nu conta, doar aşa-i în capitalismul de cumetrie. Al doilea este Sorin Oprescu, fiul unui general de Securitate. De aceea probabil, în perioada 2001-2008 a avut n (n>1) funcţii de director de spitale, datorită PSD-ului, pentru ca brusc, în 2008, să afirme (vezi “Academia Caţavencu”, nr.20/2008) că nici măcar nu a făcut cerere de înscriere în PSD, fiind înscris fără ştirea lui (??), şi asta, repet, după ce 8 ani apărea la posturile de televiziune în calitate de pesedist de vază. Cât despre promisiunile electorale pentrui bucureşteni (alt metrou, şosele suspendate etc), poate le face în altă viaţă. Al treilea este Mircea Geoană, cu tăticul general de Securitate. Deşteptacul României nu cred că mai are nevoie de prezentare. Aceştia sunt oamenii care, în familie, au auzit zeci de ani cum era înjurat “capitalismul putred”, pentru ca astăzi să dea românilor lecţii despre ce înseamnă democraţia şi cu ce se mănâncă.

În România s-a furat, cu voie de la sindicat

Tot auzim pe toate drumurile ce ilegalităţi comit politicienii şi cât de corecţi şi cinstiţi sunt alte categorii umane. Chiar credeţi aşa ceva? Astăzi ne vom referi la liderii de sindicat. Aici îl găsim pe anticomunistul Miron Mitrea de la începutul anilor ’90, cel care tuna şi fulgera împotriva bolşevicilor care au furat Revoluţia şi fură avuţia naţională. A fost destul ca tătucul Iliescu să-i arunce un os şi Mitrea a devenit unul din tovarăşii de bază ai PSD-ului şi unul pe care grija celor săraci nu-l mai preocupă, de la înălţimea unei averi considerabile. Şi totuşi, a trăda mişcarea sindicală prin înregimentarea într-un partid politic nu-i cel mai grav fenomen, ce se-ntâmplă în România. De exemplu, poţi fi foarte bine şi politician şi lider de sindicat, fără nici o problemă. Din cele câteva exemple cunoscute, să-l alegem pe tovarăşul Ion Rădoi, senator PSD în perioada 2004-2008 (poate şi astăzi). După şedinţele PSD, Rădoi prezida şedinţele Sindicatului de la metrou (Metrorex), al cărui lider era. Adică, dimineaţa se certa cu sindicalistul Rădoi pentru a apăra banul public, iar după-amiaza se certa cu politicianul Rădoi pentru a obţine salarii mai mari pentru cei de la metrou. Mai mult, pe tovarăşul Rădoi îl cam durea fix în paisprezece de legile ţării, acesta necompletându-şi declaraţia de avere în perioada 2004 – 2008, conform “Academiei Caţavencu”, nr.20/2008 (probabil n-a reuşit să se dedubleze, în acea perioadă). Să mai spunem că are o avere considerabilă (două maşini Audi, fiul său student având alte două maşini, doar tata este cineva în republica bananieră România), iar cât privişte nu ştiu ce ANI, responsabilă cu controlul averilor demnitarilor, aceasta sigur îl va întreba pe tovarăşul Rădoi de unde a avut banii. În altă viaţă.

Analiza dictaturii comuniste (LV)

,,Reeducarea” de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)
,,reeducatori”, doctorul Ion Simionescu, internat în colonia de muncă Peninsula, a intrat, la 10 iulie 1951, în zona interzisă, cu intenţia de a fi împuşcat de soldatul de pază din miradorul de supraveghere. Vestea morţii doctorului Simionescu a ajuns în Occident, iar la Radio Londra s-a vorbit despre torturarea deţinuţilor politici în închisorile din România50. În acest context, autorităţile au decis, în luna decembrie 1951, să stopeze acţiunea de ,,reeducare”. De acum, principala preocupare a conducerii Ministerului de Interne a fost găsirea unei soluţii ce urmărea disculparea autorităţilor de ororile ,,reeducării” din închisorile de la Piteşti şi Gherla. Modalitatea aleasă a fost cea a unui proces51 precedat, în perioada 1952-1954, de o anchetă dirijată, în care vinovăţiile autorităţilor puteau fi recunoscute până la un anumit nivel52.
Considerând că în timpul anchetei au fost strânse suficiente probe care să le dovedească vinovăţia, autorităţile comuniste au trimis în judecată grupul de ,,reeducatori” din jurul lui Eugen Ţurcanu. Dar nu în totalitatea sa53, ci doar foştii legionari, întrucât s-a încercat prezentarea acţiunii de ,,reeducare” ca o iniţiativă a unor deţinuţi legionari, care la comanda lui Horia Sima au organizat şi desfăşurat actele de teroare din închisori pentru a compromite regimul comunist. O notă din 1 septembrie 1954, în care erau prezentate concluziile anchetei oferea câteva instrucţiuni în vederea organizării procesului: „Este necesar ca judecarea procesului să fie făcută în şedinţă secretă, într-un complet de judecată format din tovarăşi aleşi, iar în ceea ce priveşte apărarea să fie făcută de un număr restrâns de avocaţi, dintre cei mai ataşaţi regimului”54.
În perioada 20 septembrie 10 noiembrie 1954, la Tribunalul Municipiului Bucureşti a avut loc procesul grupului de ,,reeducatori” cuprinzând 22 de foşti legionari55, în frunte cu Eugen Ţurcanu. În cadrul procesului nu au existat martori ai apărării, iar cei 26 de martori ai acuzării erau fie persoane special instruite, care nu puteau să spună ceea ce ştiau, ci doar varianta impusă de anchetatori, fie acei martori care aveau misiunea de a relata faptele de groază, torturile la care au fost supuşi56. Avocaţii apărării, desemnaţi din oficiu, i-au acuzat pe inculpaţi la fel ca şi procurorul militar, intervenţia acestora deosebindu-se doar într-o singură privinţă. În timp ce avocatul desemnat să apere grupul de
doi să cânte din acordeon, iar pe alţii să chiuie şi să joace. Muribunzii erau stivuiţi ca lemnele în pădure, unii peste alţii, până la tavan. Aici, bestialitatea n-a cunoscut limite. Victimele erau obligate să mănânce fecale, să vorbească cu morţii, să se închine popeşte, să se bată şi să se omoare între ei, să joace şi să chiuie sau să cânte în timpul torturii”. (Gheorghe Bâgu, op.cit. p. 115)
50 Mircea Stănescu, Istorie şi memorie a reeducării, în Experimentul Piteşti-reeducarea prin tortură, p. 99.
51 Deşi a fost gândit iniţial ca un ,,proces-spectacol”, caracterul ireal şi absurd al variantei oficiale a determinat autorităţile să menţină întregul proces în cel mai desăvârşit secret.
52 Relevantă pentru această recunoaştere parţială a vinovăţiilor este fragmentul următor conţinând concluziile referatului oficial, din luna septembrie 1954: „Întreaga activitate criminală desfăşurată de legionari în penitenciare, a fost tolerată şi sprijinită de elemente aventuriere ca Nemeş Iosif, Sepeanu Tudor şi Dumitrescu Alexandru care au căutat să-şi creeze platforme prin aşa-zisul material informativ pe care şefii bandei legionare s-au oferit să-l predea. În mod conştient au tolerat desfăşurarea acelei activităţi criminale, au sprijinit-o fără a aduce la cunoştinţa altor organe superioare decât cele ce conduceau Serviciul Operativ sau Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor”; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 23, f. 288.
53 Încă din timpul anchetelor, Eugen Ţurcanu a prezentat o listă cu numele persoanelor implicate în acţiunea de ,,reeducare” în care, alături de foştii legionari, apar patru frontierişti, zece condamnaţi pentru organizaţii subversive, cinci pentru activitate în PNŢ, cinci acuzaţi de a fi aparţinut tineretului regalist, unii dintre ei (Titus Leonida, Cori Gherman, Ion Bogdănescu, Dan Diaca) remarcându-se prin sadism în torturarea deţinuţilor; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 6, f. 326-329.
54 ASRI, fond P, dosar 26979, vol 23, f. 76.
55 Grupul avea următoarea componenţă: Eugen Ţurcanu, 29 ani, student la drept, Alexandru Popa, 30 ani, student la agronomie, Vasile Puşcaşu, 31 ani, student la drept, Vasile Păvăloaie, 29 ani, inginer silvic, Mihai Livinschi, 28 ani, student la drept, Ion Stoian, 25 ani, fost elev de liceu, Grigore Romanescu, 26 ani, student la drept, Octavian Voinea, 32 ani, student la politehnică, Aristotel Popescu, 31 ani, student la medicină, Nuţi Pătrăşcanu, 31 ani, student la medicină, Cornel Pop, 30 ani, student la medicină, Nicolae Cobîlaş, 37 ani, avocat (nu a participat la ,,reeducare”, fiind introdus în lot pentru a susţine varianta oficială a unui complot legionar), Maximilian Sobolevschi, 29 ani student la medicină, Dan Dumitrescu, 32 ani, student la medicină, Octavian Zbranca, 32 ani, funcţionar, Constantin Juberian, 28 ani, student la drept, Cornel Popovici, 26 ani, student la pedagogie, Ion Voin, 31 ani, student la medicină, Ion Cerbu, 30 ani, student la teologie, Gheorghe Popescu, 25 ani, student la chimie, Constantin P. Ionescu, 27 ani, fost elev de liceu, Cristian - Paul Şerbănescu, 32 ani, tipograf; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 11, ff. 223-224.
56 Octavian Voinea, op.cit., p.132
acuzaţi din care făcea parte şi Eugen Ţurcanu solicita ,,o pedeapsă dreaptă”57, ceilalţi avocaţi58 însărcinaţi cu apărarea restului grupului au cerut „să se înlăture pedeapsa capitală”59.
Ultimul cuvânt al acuzaţilor, aşa cum a fost consemnat de grefier, nu a reprezentat altceva decât o recunoaştere integrală a presupusei lor vinovăţii60. Un caz aparte îl constituie Eugen Ţurcanu. Acesta, aşa cum aprecia anchetatorul său, în toată perioada cercetărilor ,,nu a recunoscut nimic din activitatea criminală pe care au desfăşurat-o el şi alţi legionari din ordinul său”61, adică nu a consimţit să accepte scenariul elaborat de Securitate în legatură cu acţiunea de ,,reeducare”. De asemenea, a fost singurul care a refuzat să semneze primirea citaţiei întrucât nu recunoştea ,,fapta de acte de teroare la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR”62. Însă în timpul procesului, în mod curios, şi-a schimbat atitudinea şi a susţinut varianta oficială privind acţiunea de ,,reeducare”: ,,Aşa cum a arătat dl Procuror, lucrul cel mai oribil este că, pe lângă că (sic!) organizaţia legionară îşi făcea de cap în penitenciare şi colonii în scopul intereselor sale, urmărea ca toate crimele prin care se realiză aceste scopuri legionare să fie trecute pe seama regimului pentru a-l compromite şi să dea apă la moară duşmanilor regimului”63.
La 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar pentru Unităţile MAI, prezidat de generalul-maior de justiţie Alexandru Petrescu64, prin Sentinţa nr. 32 a condamnat ,,la moarte şi confiscarea averii personale” întregul grup pentru „crimă de acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR”.65 La 11 decembrie 1954, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a respins cererile de graţiere făcute de 16 condamnaţi66, printre care şi Eugen Ţurcanu, fără a preciza însă nimic despre situaţia celorlalţi şase membrii ai lotului, iar la 17 decembrie 1954, la penitenciarul Jilava, sentinţa a fost pusă în aplicare67. După ce, la 22 iunie 1955, a fost executat la Jilava şi cel de-al 17-lea membru al grupului (Vasile Puşcaşu)68, cei cinci foşti ,,reeducatori”69 având o situaţie
57Avocatul Grigore Dobrovici, desemnat cu apărarea lui Ţurcanu Eugen, Popa Alexandru, Puşcaşu Vasile şi Păvăloaie Vasile, a precizat că ,,toţi s-au încadrat în mişcarea legionară când erau elevi, strecurându-li-se în suflet otrava legionară care a smuls din ei tot ceea ce este omenesc, ei au devenit unelte docile, manechine, care au executat ordinele comandamentului legionar”; ASRI, fond P , dosar 26979, vol. 11, f. 189.
58 Astfel avocatul Cornel Dumitrescu în apărarea acuzaţilor Popescu Aristotel, Pătrăscanu Nuţi, Pop Cornel, Cobâlaş Nicolae şi Sobolevschi Maximilian a menţionat că ,,acuzaţii au fost sinceri în declaraţiile lor, sunt victime ale concepţiei legionare, organizaţie în descompunere, ei n-au mai putut rezista şi au căzut sub teroarea şefului lor încadrându-se în aşa-zisa acţiune de reeducare şi demascare”; ASRI., fond P, dosar 26979, vol. 11, ff.189.
59 ASRI, fond P , dosar 26979, vol. 11, ff. 188-189.
60 Semnificativ pentru limbajul folosit de acuzaţi în recunoaşterea propriilor lor vinovăţii sunt următoarele fragmente: ,,Am fost un element rău şi, în afară de această activitate din penitenciare, când eram afară am dus şi o activitate în sens negativ prin beţii si urgii, am devenit bolnav de plămâni dormind prin Cişmigiu şi pe diferite scări fiindcă sora mea văzând ce fel de om sunt nu îmi mai lasă cheile de la casă. M-a vindecat regimul dar nu meritam”. (Vasile Puşcaşu); ,,Sunt rod al educaţiei legionare aşa se explică ceea ce am făcut. Nu pot fi împăcat cu propria mea conştiinţă, văd limpede că activitatea legionară m-a făcut din om neom întrucât mi-e scârbă de mine. Sunt vinovat şi îmi aştept pedeapsa justă” (Cornel Pop); ASRI, fond P, Ddsar 26979, vol. 11, f. 189-191.
61 Ibidem, vol 6, ff. 401-402
62 Ibidem, vol. 11, ff.36
63 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, f. 191.
64 În perioada interbelică, Alexandru Petrescu judecase mai multe procese ale comuniştilor aflaţi în ilegalitate, fiind trecut, după război, pe lista vinovaţilor de dezastrul ţării. În toamna anului 1944, la insistenţele ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost scos de pe această listă în schimbul obligaţiei de a judeca procesele politice instrumentate de comunişti; Stelian Tănase, Clienţii lu` tanti Varvara: istorii clandestine, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 184.
65 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, f. 193.
66 Iată lista nominală a celor 16 persoane cărora li s-a respins recursul: Eugen Ţurcanu, Ion Stoian, Nicolae Cobîlaş, Cristian-Paul Şerbănescu, Grigore Romanescu, Cornel Pop, Cornel Popovici, Octavian Zbranca, Ioan Voin, Ion Cerbu, Gheorghe Popescu, Constantin P. Ionescu, Constantin Juberian, Mihai Livinschi, Vasile Păvăloaie, Maximilian Sobolevschi. Memorialul Ororii, p. 762.
67 Ibidem, pp. 763-765.
68 Ibidem, pp. 767-768.
69 Era vorba de Alexandru Popa, Octavian Voinea, Aristotel Popescu, Nutti Pătrăşcanu şi Dan Dumitrescu; Ibidem, p. 769.
neclară70, întrucât cererile lor de graţiere nu au fost respinse, dar nici admise, au fost utilizaţi ca martori ai acuzării71 în diferite procese, prin care se încerca acreditarea ideii existenţei unui ,,comandament legionar” care ar fi coordonat acţiunile de ,,reeducare” din penitenciarele Piteşti şi Gherla.
Implicarea autorităţilor în cadrul acţiunii de ,,reeducare” a fost redusă la câteva personaje de rang inferior din Ministerul de Interne, instituţie care avea vinovaţi oricând pregătiţi, chiar în structurile proprii, ce puteau fi sacrificaţi la orice oră în vederea justificării abuzurilor şi crimelor pe care le patrona72. Aceste persoane, care potrivit raportului oficial din septembrie 1954, au cunoscut şi sprijinit ,,acţiunile criminale, fără a aduce la cunoştinţă altor organe superioare”,73 au fost arestate în cursul anului 1953 şi supuse anchetelor Securităţii, pentru ca, la 15 mai 1955, dosarul să fie trimis Procuraturii Generale, pentru definitivarea cercetărilor întrucât era ,,o problemă specială”74. Primul termen de judecată a fost fixat pentru data de 9 decembrie 1955, fiind apoi reprogramat pentru data de 3 ianuarie 1956, dar în cursul anului 1956 cauza a fost amânată de mai multe ori (ianuarie, martie, august, septembrie), iar în urma evenimentelor din Ungaria, procesul a fost întrerupt, fiind reluat abia în luna martie 195775.
La 16 aprilie 1957, prin Sentinţa nr.101 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare se clarifica situaţia grupului de foşti angajaţi ai Ministerului de Interne, implicaţi în ,,reeducare”: Tudor Sepeanu, şeful Biroului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor, a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, Alexandru Dumitrescu, fostul director al penitenciarului Piteşti şi Gheorghe Sucigan, şeful Biroului de Inspecţii al penitenciarului Gherla, la 7 ani muncă silnică, Constantin Avădanei, ofiţerul informativ de la penitenciarul Gherla, la 6 ani muncă silnică, doctorul Viorel Bărbos, medicul penitenciarului Gherla, Mihai Mircea şi Ioan Marina, şeful Biroului de Inspecţii al penitenciarului Piteşti, respectiv ajutorul său, la 5 ani muncă silnică76. În realitate, era vorba doar de condamnări simbolice, marcate de perspectiva unor graţieri iminente. De altfel, la o lună după ce sentinţele de condamnare au rămas definitive77, întregul grup a fost eliberat, la 13 noiembrie 1957, în baza Decretului 534/ 957 al Prezidiului M.A.N78.
Varianta oficială asupra acţiunii de ,,reeducare” stabilea drept vinovaţi pentru iniţierea şi desfăşurarea actelor de teroare din penitenciare, foştii studenţi legionari, deşi este evident că într-un stat totalitar, nu se putea acţiona fără aprobarea conducerii centrale, iar reţeaua închisorilor nu putea fi controlată de adversarii comunismului, de legionari. De menţionat este şi amploarea fenomenului, recunoscută de autorităţi în sentinţa procesului din noiembrie 1954: ,,Au fost ucişi în penitenciarul Piteşti si Gherla peste 30 de deţinuţi şi au fost maltrataţi, torturaţi şi schingiuiţi peste 780 de deţinuţi, la Piteşti şi alte sute de deţinuţi la Gherla, peste 70 de deţinuţi la Târgşor, 7-8 deţinuţi în oraşul Stalin, 5-6 în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră în perioada de la 1949 până la 1952 din care deţinuţi peste 100 au rămas cu infirmităţi foarte grave”79. Cu atât mai mult, această acţiune de masă nu putea să se desfăşoare fără ştirea celor aflaţi în fruntea ierarhiei Ministerului de Interne. Este ilogic şi imposibil ca la mijloc să se fi aflat doar nişte neînsemnaţi inspectori, directori de penitenciare, ofiţeri informativi sau gardieni80.
70 Abia în anul 1957 se va limpezi situaţia lor juridică, întrucât, probabil şi ca o recompensă pentru sprijinul oferit autorităţilor ca martori ai acuzării în diferite procese, prin Decretul 4591/1957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale pedeapsa cu moartea a fost comutată în muncă silnică pe viaţă; Ibidem, p. 777.
71 În mărturiile sale, Octavian Voinea, unul din cei cinci acuzaţi, descrie scenariul pus la cale de Securitate: ,,Acuzatul devenit un martor de meserie trebuia să-şi însuşească lecţia predată de anchetator şi să o redea papagaliceşte în faţă completului de judecată în calitate de martor al acuzării”; Octavian Voinea, op.cit, p.139.
72 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Rezistenţa anticomunistă în penitenciarele din România (1945-1964), în „Arhivele totalitarismului”, anul II, 1994, nr. 3, pp. 60-74.
73 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 288
74 Ibidem, f. 97
75 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 1, f. 131; vol. 2, f. 59.
76 Ibidem, ff. 242-243.
77 La 14 octombrie 1957, prin decizia Tribunalului Suprem sentinţa a rămas definitivă; Ibidem, vol. 22, f. 70, 200; vol. 24, f. 59.
78 Ibidem, vol. 23, f. 248.
79 Ibidem, vol 11, f. 229.
80 Potrivit lui Piotr Wierzbiski acest lucru este specific regimurilor comuniste unde doctrina susţine că partidul sau orice altă instituţie a statului sunt întotdeauna infailibile, chiar şi atunci când diferiţi înalţi funcţionari ai
Intervenţia în cadrul şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 3 aprilie 1956 a liderului comunist Miron Constantinescu demonstrează foarte clar că utilizarea metodelor violente în penitenciare a fost cunoscută şi la nivelul conducerii partidului. Astfel, Miron Constantinescu a precizat, printre altele, că a fost foarte impresionat când a aflat ,,de la tov. Dej despre schingiuirile organizate de legionari în închisori şi m-am întrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Nu vreau să afirm că conducerea Ministerului Afacerilor Interne încurajează actele abuzive, dar ea le-a permis, le-a tolerat. Iar Ministerul Afacerilor Interne nu lucrează de la sine ci a avut o legătură, pe tov. Gheorghiu-Dej. Mă întreb cum a fost posibil ca tov. Gheorghiu – Dej nu a luat măsuri, sesizat fiind de aceste abuzuri?”81 Fără îndoială că această remarcă face parte din răfuiala grupării Miron Constantinescu-Iosif Chişinevschi cu Gheorghiu–Dej, însă ea ilustrează foarte clar că problema ,,reeducării” nu era necunoscută conducerii de partid.
La mijlocul anilor 1960, anchetele comisiei de partid82 au demonstrat că în acţiunea de ,,reeducare” din penitenciare de la începutul anilor 1950 au fost implicate persoane din conducerea Securităţii. Declaraţiile făcute cu acest prilej de foşti ofiţeri din cadrul Ministerului de Interne au evidenţiat implicarea generalului Gheorghe Pintilie83, şeful Direcţiei Generale a Securităţii în acţiunea de ,,reeducare”. Semnificative în acest sens sunt declaraţiile, cu o evidentă tentă de disculpare, ale colonelului Ilie Bădică84, fostul director al Unităţilor de Muncă din Ministerul de Interne: „Cele mai mari crime care s-au văzut şi întâlnit în perioada anilor 1949-1951 şi este vorba aici de aşa-zisa demascare care era condusă personal de tov. Pintilie. Nimeni nu avea dreptul să intre în penitenciare decât organul care era desemnat cu asemenea drepturi. Vă spun aceasta pentru că eu când am venit la penitenciare am făcut primul drum la Ocnele Mari. Am vrut să merg prin celule să văd care este situaţia dar la unele dintre ele nu mi s-a permis să intru. Am întrebat de ce nu mi se permite, că sunt directorul direcţiei, şi mi s-a răspuns că este ordinul tov. Pintilie să nu intre nimeni. Totuşi am intrat în trei din ele şi m-am îngrozit ce am putut vedea: oameni cu capul umflat, bătuţi groaznic, unii zăceau
acestuia greşesc. În această situaţie se încearcă găsirea de ,,ţapi ispăşitori” prin ,,trecerea răspunderii pentru greşelile vinovaţilor numărul 1, 3, 5, 10 asupra vinovaţilor cu numărul 2, 6, 20”; Piotr Woerzbiski, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 107.
81 Alina Tudor, Dan Cătănuş, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu – Iosif Chişinevschi (1956-1961) Bucureşti, Editura Elion, 2001, pp. 53-54.
82 Scopul acestui demers era de consolida legitimitatea lui Nicolae Ceauşescu, ca apărător al legalităţii socialiste prin acuzaţiile formulate la adresa abuzurilor şi crimelor săvârşite în anii 1950, cu referire directă la Gheorghiu Dej şi Alexandru Drăghici, fostul ministru de Interne; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, postfaţă de Mircea Mihăieş, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 234.
83 Având o biografie dificil de reconstituit, a fost cel mai însemnat personaj din conducerea Securităţii din anii 1950. Născut în 1902, a fost cunoscut sub numele de Pantelei Bodnarenko sau Pantiuşa. În anii 1925-1926 a fost încadrat în Secţia NKVD din Tiraspol şi în 1928 a trecut clandestin Nistrul, cu acte false de cetăţean român. Misiunea sa era sprijinirea acţiunilor Partidului Comunist din România în anii ilegalităţii. Tot el trebuia să depisteze şi să înlăture din rândul comuniştilor ilegalişti pe cei care deveneau informatori ai Siguranţei. În 1937 a fost condamnat la 20 ani temniţă grea pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. A executat 7 ani la Doftana, Văcăreşti şi Caransebeş. După 23 august 1944, sub acoperirea de şef al Secţiei Organizatorice a Comitetului Central, a fost principalul agent al serviciilor secrete sovietice ce a acţionat în direcţia sovietizării României, dar şi a unei atente supravegheri a noilor autorităţi comuniste. La 28 martie 1948 a fost ales deputat de Ialomiţa în Marea Adunare Naţională, pentru ca la 28 august să fie numit şeful DGSP. Primeşte gradul de general locotenent şi devine adjunctul ministrului de Interne, conducând Securitatea atât în anii represiunilor staliniste, cât şi după aceea, făcându-se vinovat de arestarea, internarea în colonii de muncă sau deportarea a aproape 400 000 de oameni. După Congresul al IX-lea al partidului comunist a fost îndepărtat din structurile Securităţii, dar Ceauşescu nu a îndrăznit să meargă mai departe cu demascarea lui. În ultimii ani ai vieţii a fost atent supravegheat de Securitatea, pe care cu ani în urmă, el însuşi a creat-o. A murit la 11 august 1985, în vila sa din cartierul Primăverii, la vârsta de 83 de ani; Marius Oprea, op.cit, pp. 556-558.
84 S-a născut la 6 decembrie 1913, la Capul Dealului (Dolj), a absolvit 5 clase primare, iar la Moscova, în timpul celui de al doilea război mondial a urmat ,,Şcoala Antifascistă” de 4 luni. Înrolat în Armata Roşie, la 15 noiembrie 1943, ca sublocotenent, a fost numit, la 15 decembrie 1945, ofiţer politic în cadrul Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă. Între 30 decembrie 1949-15 iulie 1953 a fost directorul Unităţilor de Muncă din cadrul Ministerului de Interne. Până la trecerea sa în rezervă, la 30 noiembrie 1958, a deţinut diverse funcţii (şef Serviciu Pază, locţiitor director) în Direcţia Penitenciare şi Colonii de Muncă; AANP, Fişa de serviciu nr. 2661.

În România profundă, dispreţul faţă de Dumnezeu, lege şi muncă este total

25 iunie, anul Domnului 2009. Mileanca – o comună oarecare din judeţul Botoşani. Pe la ora 4 p.m., un grup de oameni se făceau că lucrează la construcţia unei anexe a şcolii din localitate. Mai precis, din cei patru, unul ducea o cărămidă în dorul lelii, iar ceilalţi admirau peisajul. Mai alături, două maşini ce probabil transportau materiale de construcţii, erau frumos aliniate în faţa unui bar, şoferii fiind la o terasă (şi o ţuică mică?). Una dintre maşini era la aproximativ 2 metri de intersecţie (cei 5 metri prevăzuţi de “Regulamentul circulaţiei pe drumurile publice” fiind pentru fraieri), iar în intersecţie staţionau două căruţe de ţigani, încă o dovadă că Cioroianu a avut dreptate cu mutarea în deşert (acolo nu sunt intersecţii). Una din moştenirile dictaturii comuniste este dispreţul faţă de muncă, mai ales în sectorul public, dar nu numai. În aceeaşi zi, dar în comuna vecină Havîrna. Am în posesie o locinţă moştenită de la bunica, plătesc impozit pentru ea,plus că plătesc anual o sumă de bani pentru salariul gardienilor publici. Ce păzesc aceştia este greu de spus. După cum se poate vedea din imaginea alăturată, electoratul PSD+PRM are o singură distracţie: distrugeri de tot soiul. N-am făcut reclamaţie la Poliţie, datorită experienţelor trecute. După ce am irosit timp, nervi şi bani, miliţienii din Havîrna au îngropat dosarele cu distrugerile anterioare sau, ajunse la Procuratură, justiţia de cacao din România a considerat că nu-i cazul să se agite, drumul până la crimă fiind lung. Adică pe aici, nu există nici o lege, care să mai fie şi respectată. A mai rămas Dumnezeu, în care “creştinul” otevist crede doar atunci când se pune de-o pomană. Deşi Biblia e destul de explicită în privinţa esenţei creştinismului – “Să-ţi iubeşti aproapele” - , pe aici se aplică o altă poruncă: “Să-ţi urăşti aproapele”. Este singura distracţie a unei populaţii care, în timpul liber, doar n-o să citească Sfânta Scriptură sau poveşti copiilor. Pe aici copiilor nu li se citesc poveşti (doar rămân în zonă cei cu probleme … intelectuale), singurul lucru pe care-l aud cei mici de la copii fiind eterna poveste cu vecinul ce trebuie să moară, pentru a-i lua capra. În rest, Biserica Ortodoxă îşi face treaba la numărul de praznice pe cap de locuitor. Dar parcă scopul Bisericii este apropierea omului de Dumnezeu. Cam asta-i populaţia de la care Prostănacul aşteaptă voturi. Noi ceilalţi să pregătim paşaportul ?

Ce înseamnă a fi indecent

Obişnuiţi cu site-urile cu conţinut sexual explicit, unii elevi de la Colegiul “Ion Luca Caragiale” sigur vor fi fost dezamăgiţi de fotografiile postate pe Internet de profa lor de engleză (se întâmpla în 2008-n.m.). Mulţi fani ai “Fetei de la pagina 5” şi ai tonelor de carne sexy expuse în galantarele televizoarelor s-au grăbit să spună că profesoara de engleză de la “I.L. Caragiale” a pozat provocator de îmbrăcată şi şi-a postat fotografiile pe Internet. Dar Vanghelie nu este indecent când îşi postează pe internet verbul “a fi”? Dar fostul ministru al Educaţiei (Cristian Adomniţei-n.m.) n-a fost indecent când a zis că pe steagul UE sunt 15 stele? Dar Becali nu este indecent când fredonează, în faţa camerelor de luat vederi, cântece religioase? Dar elevii care se chinuiesc să spună Crezul în speranţa că vor primi 5.000 de euro de la Gigi Becali nu sunt indecenţi? Dar prezentatoarele ştirilor sportive nu sunt indecente când îşi postează decolteul pe micul ecran? Dar prostia care se lăfăie zilnic la televizor nu este indecentă? Dar furtul din bani publici nu este indecent? Dar gropile din şoselele României nu sunt indecente? Indecenţi la cap sunt cei care confundă decenţa cu ipocrizia.

Autor Iulian Tănase (“Academia Caţavencu”, nr.19/2008

Chiar dacă este stâlcită de Vanghelie, pentru limba română se moare în Basarabia

La Chişinău, tinerii moldoveni se luptă pentru limba română şi de aceea poate sînt mai români decît mulţi dintre noi, cei cu buletine de România. Poate vi se pare că ceea ce scriu acum e patetism ieftin şi n-am cum să mă apăr în faţa acestei impresii decît cu exemple cît se poate de reale. În mare parte, sînt studenţi şi elevi care cu cîţiva ani în urmă, 2006-2007, au mai făcut acţiuni publice legate de nişte decizii politice dubioase ale regimului Voronin. Au mai fost arestaţi mulţi dintre ei, au mai fost bătuţi şi ameninţaţi de Poliţie. Motivul acelor arestări trecute este de-a dreptul limba română.
Concret, aceşti tineri învăţau la licee în care se preda în limba română, care aveau în nume titulatura „român“, „românesc“. 80% din populaţia Republicii Moldova vorbeşte româneşte.

În timpul vacanţei şcolare, regimul Voronin a luat decizia să schimbe titulatura acestor licee, să le fie preschimbat cuvîntul „românesc“ în „moldovenesc“. Voronin însuşi a indicat la un liceu din oraşul Bălţi să nu se mai spună că acolo se predă materia „Limba română“, ci „Limba moldovenească“. Cînd au revenit la şcoală şi au văzut că sigla liceelor a fost preschimbată, că s-a „moldovenit“, elevii au început să protesteze. Tineri cu vîrste pînă în majorat s-au urcat pe acoperişul şcolilor şi au dat jos odioşeniile de titulaturi scornite de Voronin. Cum în ’89 stema RSR a fost decupată de tineri din steagurile cu care au ieşit pe străzile Bucureştiului, la fel şi la Chişinău a fost decupat cuvîntul „moldovenesc“ de pe frontispiciile liceelor. Era expresia lor de eliberare. Conducătorii politici comunişti s-au opus în continuare evidenţei, anume că se predă în româneşte, şi au găsit o soluţie de compromis. Au scos din titulaturi orice referinţă la limba de predare. Din „licee româneşti“, trecînd în vacanţă la formula „licee moldoveneşti“, au devenit, după protestele tinerilor, simple licee „teoretice“, „umaniste“ etc.


Cine este Vladimir Voronin

Voronin provine dintr-o familie de români autentici. Un bunic de-al său, pe nume Sîrbu, a luptat chiar cu tot sufletul împotriva rusificării şi a comunismului. Din păcate însă, Vladimir Voronin îşi reneagă bunicul şi s-a lăsat adoptat de URSS, care i-a dat haină de general şi educaţie de KGB-ist. De cîte ori a avut ocazia, şi ocazia şi-a făcut-o el singur cînd a vrut, Voronin a declarat că, deşi sînt identice, limba care se vorbeşte în Republica Moldova şi cea din România sînt total diferite. Ultima declaraţie de acest gen a avut loc cu ocazia alegerilor din 5 aprilie. La alegeri, ştiţi cum e, spui ce te roade mai tare, faci declaraţii care te reprezintă în esenţă. Iar Voronin a vrut să transmită acest mesaj esenţial despre el, anume că nu vorbeşte româneşte, ci moldoveneşte.


Ce reprezintă în Moldova familia lui Voronin

Este cea mai bogată familie din Republica Moldova. Cele cîteva ziare în limba română neaservite comuniştilor (ca să nu spunem că, de fapt, e cam o singură publicaţie de genul ăsta – Ziarul de gardă) au publicat în şir afacerile de sute de milioane de euro pe care le desfăşoară Oleg Voronin, fiul, la cot cu fiică-sa, Valentina Rusu, şi cu soţia preşedintelui, Taisia Voronin. În primul rînd, clanul Voronin deţine o bancă, FinComBank, la care Oleg este preşedinte, iar restul familiei acţionari. La FinComBank au fost forţate să-şi transfere conturile Căile Ferate Moldovene, compania de telefonie a statului, o mulţime de companii private. Angajaţii ministerelor de la Chişinău îşi primesc banii tot prin FinComBank. Apoi, Oleg Voronin este implicat în mai multe firme care au cîştigat lucrări pe bani publici. Aici s-a mers pe o schemă care funcţionează cu succes şi în România, ceea ce arată că sîntem fraţi, moldovenii cu românii.


Fiul a reparat la locul de muncă al tatălui

În 2002-2003, sala de audienţe a preşedintelui a fost reconstruită de către o întreprindere de stat, pentru 1,1 milioane de lei moldoveneşti (1 leu românesc = 5 lei moldoveneşti). În 2004, deşi era proaspăt renovată, sala a fost pusă la pămînt şi reconstruită din temelii, de o firmă privată, Moldconstruct Market. S-au cheltuit în total pentru reconstrucţia sălii de audienţe a lui Voronin 8,9 milioane de lei moldoveneşti. Apoi, parlamentarii din Republica Moldova au decis ca clădirea Preşedinţiei să primească 19 milioane de lei moldoveneşti finanţare pentru investiţii capitale. Direcţia Generală pentru Administrarea Clădirilor Guvernului a decis să contracteze o singură firmă, aceeaşi Moldconstruct Market, pentru efectuarea „lucrărilor de reconstrucţie a sălii de şedinţe (etajul IV), a bibliotecii (etajul VI) şi schimbarea lustrei principale din hol (etajul I)“. Fără licitaţie s-au mai acordat firmei Moldconstruct Market încă 5 milioane de lei moldoveneşti pentru reconstrucţia cantinei din palatul prezidenţial. Curtea de Conturi a Moldovei a semnalat acest fapt care contravine legislaţiei moldoveneşti. Tot firma Moldconstruct Market a mai cîştigat lucrarea de restaurare şi consolidare a Muzeului Naţional de Artă (36 de milioane de lei moldoveneşti), reconstrucţia pensiunii de stat Holercani (10 milioane MDL), reconstrucţia vilei prezidenţiale de la Condriţa (7 milioane MDL), montarea sistemului de aprovizionare autonomă cu energie termică în clădirea Guvernului (5,6 milioane MDL), reconstrucţia sălii de şedinţe din clădirea Guvernului (1,5 milioane MDL), mobilier pentru edificiile din gestiunea Direcţiei Generale pentru Administrarea clădirilor Guvernului (un milion MDL) etc. Ce noroc pe firma Moldconstruct să cîştige milioane de euro din lucrări pe bani publici, la clădiri prezidenţiale! Norocul ei se numeşte Oleg Voronin, care deţine concomitent funcţia de fiu de preşedinte şi de economist la, ce coincidenţă, firma Moldconstruct Market.


Ovule de moldovence în Europa şi zahăr în România sînt alte două obiecte de activitate ale fiului lui Vladimir Voronin. Conform unei anchete făcute de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie, Oleg Voronin e legat de comerţul cu ovule şi mame-surogat, prin firma Biotex, creată în 1998. Practic, firma oferea spre fertilizare femei moldovence, copiii născuţi urmînd să fie donaţi cuplurilor care au solicitat acest serviciu. Cu alte cuvinte, comerţ la bucată cu copii. Fiul lui Voronin a deţinut în România firmele Kaolin Impex şi M.S.I. Trading Ltd., prin care a comercializat mii de tone de zahăr, mai mult decît întreaga producţie a Republicii Moldova. Firma Kaolin a lăsat în România datorii de mai mult de o jumătate de miliard de lei. Averea lui Oleg Voronin este estimată la peste două miliarde de euro, adică un sfert din PIB-ul săracei Moldove.


Cum se comportă un preşedinte corupt cu tinerii care se simt „români“

În Moldova, accesul la informaţie este atent controlat. Postul naţional de televiziune nu transmite nici o informaţie despre afacerile familiei Voronin. Posturile româneşti de televiziune, precum Pro tv şi Antena, emit prea puţine ştiri locale şi sînt bruiate. Restul televiziunilor au programe în special în limba rusă, cu subiecte din Rusia. Se mizează pe neinformarea publicului, 80% din el vorbitor de limba română, pentru ca oamenii să fie manipulaţi, să nu ştie, să nu înţeleagă sub ce regim trăiesc. Tinerii s-au revoltat cu precădere, nu numai fiindcă aveau viitorul sumbru în faţă, ci şi fiindcă au avut acces la unica posibilitate de informare din Moldova, cît de cît corectă: Internetul. Site-urile de net şi blog-urile sînt singura posibilitate de a împărtăşi acolo informaţii necenzurate. Poate şi de aceea mitingurile de la Chişinău au fost făcute de tineri, fiindcă ei sînt familiarizaţi cu Internetul. În rest, blocajul e maxim. Inclusiv telefonia mobilă este la cheremul partidului lui Voronin, ştiut fiind faptul că în piaţa centrală din Chişinău a fost stopat serviciul de telefonie mobilă, pentru ca protestatarii să nu poată comunica. S-au făcut arestări masive, tinerii au fost bătuţi, profesorilor li s-a ordonat să-i ameninţe pe studenţi şi elevi că-i vor exmatricula dacă participă la manifestaţii. La graniţa cu România s-a dat ordin ca studenţii moldoveni ce vor să se întoarcă acasă de Paşte să fie atent triaţi. Cei care e posibil să vrea să participe la mitingurile de la Chişinău să fie arestaţi de la graniţă sau să nu li se permită accesul în Moldova. A fost ucis în bătaie un tînăr de 23 de ani. Alte sute de tineri sînt daţi dispăruţi. Alte zeci sînt tîrîţi în spitale în stare de comă, dar cu cătuşele la mîini. Se plînge, se protestează în româneşte dincolo de Prut. Şi victime sînt nişte tineri care s-au luptat pentru limba română. Merită să ieşim în stradă, să-i susţinem şi să-i aplaudăm. Gestul lor este mai tare decît cea mai tare partidă de fotbal a naţionalei noastre, mai tare decît o finală de campionat mondial, România-Brazilia, terminată cu scorul de 3-0.

Autor: Alexandru Cautis (“Academia Caţavencu").

Neocomuniştii din PSD şi banii altora

Cum cizmarul care stâlcea limba română nu mai pune biciul pe acest popor, pentru a trăi bine nomenclatura bolşevică, tovarăşii pesedişti încep să se plângă de sumele alocate. De unde provin banii? De la românii harnici şi inteligenţi, dar mai puţin pesedişti, care plătesc impozite la greu, pentru diurna parlamentarilor situaţi deasupra legii (vezi circul cu imunitatea parlamentară a numitului Năstase Adrian) şi nu numai. Dacă tot vor bani tovarăşii pesedişti, ia să-i pună Vanghelie la muncă pe ţiganii din sectorul 5, care l-au votat, sau să-i pună Prostănacul pe la fel de inteligenţii lui alegători să mai citească ceva despre legile economiei de piaţă, criză economică şi aşa mai departe. După care, crescând productivitatea muncii, bugetul ţării le va putea oferi tovarăşilor mai mulţi bani (pentru rude, precum cazul Hildegard Puwac, pesedista ce a direcţionat banii europeni, adică pentru prostimea din România, către firmele fiului acesteia). Până atunci, dragi tovarăşi şi preteni, nu mai cereţi bani munciţi de alţii. Cât de bine administraţi banul public s-a văzut în acei anii în care aţi blocat reformele economice şi aţi furat toată avuţia naţională. Şi poate îl întrebaţi şi pe colegul Năstase Adrian, cum şi-a creeat din leafa de bugetar (minstru, parlamentar, prim-ministru) o avere imensă. Sau şpaga de 2,5 milioane de euro, cerută unui om de afaceri german, pe vremea când era prim-ministru, nu este un argument pentru a fi adus în faţa justiţiei?

Analiza dictaturii comuniste (LIV)

,,Reeducarea” de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)
Acţiunea de ,,reeducare” din penitenciarului Piteşti a fost sprijinită atât de Alexandru Dumitrescu29, directorul închisorii30, cât şi de cei trei ofiţeri de informaţii din penitenciar (Ion Marina, Mihai Mircea şi Marin Iagăru). În perioada desfăşurării ,,reeducării”, în penitenciarul Piteşti au avut loc mai multe inspecţii din partea unor persoane din conducerea Ministerului de Interne, fapt care întăreşte convingerea că acţiunea era nu doar cunoscută la nivel central, ci şi orientată în direcţia dorită. Printre cei care au inspectat penitenciarul Piteşti în intervalul 1950-1951, se regăsesc Marin Jianu31, ministru adjunct în Ministerul Afacerilor Interne32 şi colonelul Tudor Sepeanu33, şeful Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor34.
iulie 1951); Mircea Stănescu, Asupra numărului morţilor din reeducarea ,,de tip Piteşti” (1949-1951), în Experimentul Piteşti-Reeducarea prin tortură, pp. 369-370.
29 Fiul lui Dumitru şi Elena, născut la 20 iunie 1914 în comuna Dragoteşti, regiunea Craiova, absolvent a 6 clase liceale, până în august 1945 a fost funcţionar inferior PTT, fiind apoi încadrat în Direcţia Generală a Penitenciarelor şi numit director al penitenciarului Ploieşti. A deţinut această funcţie până în iunie 1946, când a fost retrogradat din funcţie pentru ,,lovirea gardienilor şi favoruri făcute deţinuţilor”. În iulie acelaşi an, a fost numit director al penitenciarului Piteşti. A fost arestat la 12 iulie 1953, deoarece ,,în perioada 1949-1953 îndeplinind funcţia de director al penitenciarului Piteşti împreună cu alţii au ajutat şi favorizat banda de legionari a lui Ţurcanu Eugen să întreprindă în penitenciare o serie de acte de teroare, creând o atmosferă de teroare la locurile de deţinere şi cauzând chiar victime”. Condamnat prin sentinţa nr.101 din 16 aprilie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a la 7 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii pentru ,,crimă de favorizare a actelor de teroare”. La 17 iunie 1957 a fost transferat la penitenciarul Văcăreşti, de unde a fost mutat, la 21 iunie 1957, la închisoarea Jilava. Două zile mai târziu a fost transferat la Ocnele Mari, iar la 13 noiembrie 1957, eliberat prin graţierea pedepsei conform Decretului 534/957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale; ACIMS, Recensământul populaţiei concentraţionare, Fişa de încarcerare nr. 27/55, 580/956; AANP, dosar 23.
30În referatul întocmit în luna septembrie 1954, de maiorul de securitate Nicolae Toma, cuprinzând rezultatul cercetărilor privind acţiunea de ,,reeducare” se preciza: „Dumitrescu Alexandru a repartizat deţinuţii în camere în penitenciar în scopul desfăşurării acţiunii de aşa-zisă demascare. A semnat procesul verbal de constatare a morţii deţinutului Şerban Gheorghe, mort în urma bătăilor, deşi ştia că acest proces verbal este fals. A dat ordin de a se pune diagnostice false pe actele de înmormântare ale deţinuţilor ce au decedat în urma bătăilor, a ordonat gardienilor şi miliţienilor să bată deţinuţii, el însuşi făcând acest lucru. Informaţiile obţinute în timpul aşa-numitei demascări referitoare la activitatea deţinuţilor, înainte de arestare şi din penitenciar, le-a trimis Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Regiunii de Securitate Piteşti, iar cele ce priveau penitenciarul Piteşti le-a oprit”; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, ff. 281-283.
31 Fiul lui Gheorghe şi Ioana, s-a născut la 2 august 1913 în comuna Aninoasa, regiunea Craiova. Provenind dintr-o familie nevoiaşă, părăseşte comuna natală pentru a urma o şcoală de ucenici ceferişti la Bucureşti. A lucrat la Atelierele „Griviţa” unde intră în contact cu activităţile din ilegalitate ale partidului comunist participând, în 1932, la o acţiune de „lipire de fluturaşi”. După instalarea guvernului Groza, la 6 martie 1945, a fost încadrat în MAI mai întâi ca agent informator, apoi ca detectiv, iar în cele din urmă, comisar ajutor. A fost numit de Teohari Georgescu secretar general al MAI, iar de la 2 aprilie 1948 până în 26 ianuarie 1952, a fost ministru adjunct. După căderea în dizgraţie a lui Teohari Georgescu a fost şi el arestat, la 18 februarie 1953. În dosarul său de anchetă este descrisă şi ascensiunea sa rapidă în cadrul MAI: „A parcurs cu repeziciune toate gradele începând de la agent informator cu care a fost încadrat, până la funcţia de ministru adjunct. Această ascensiune rapidă nu se datora calităţilor şi meritelor sale, ci exclusiv lui Teohari Georgescu, care l-a ridicat succesiv în toate funcţiile, cu scopul de a avea în persoana lui Jianu Marin un executant orb şi o persoană docilă.” Eliberat în 1954, a fost trimis la „munca de jos”, fără să fie luate în discuţie abuzurile şi crimele, care au ieşit la iveală odată cu anchetarea sa, printre care şi rolul său în ,,reeducare”; Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, studiu introductiv de Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 558-559.
32 Cu ocazia inspecţiei din februarie 1950, Marin Jianu le-a explicat celor care se ocupau de ,,reeducare” despre modul în care trebuie desfăşurată munca „la început cu bătaie pentru intimidare”, cerându-le totală discreţie în privinţa metodelor cât şi a lucrurilor discutate. Referitor la această inspecţie, semnificativ este un fragment din declaraţia lui Popa Alexandru, adjunctul lui Eugen Ţurcanu: „Cu această ocazie dl Marin Jianu a inspectat toate camerele din acest penitenciar în care erau încarceraţi deţinuţi. Când d-sa a venit la Camera Nr. 4 de pe Secţia Spital, cameră în care se aflau deţinuţii care fuseseră bătuţi, dând cu ochii de deţinutul Bălănescu, la care erau vizibile urmele bătăii, având capul deformat şi umflat, iar faţa vânătă, d-sa l-a întrebat pe acesta ce-a păţit, la care Bălănescu, aşa cum fusese învăţat să spună, a răspuns că a căzut pe ghiaţă la closet şi s-a lovit la cap. La acest răspuns dl Marin Jianu s-a întors către dl gardian Ciobanu, din paza penitenciarului, care-l însoţea şi i-a spus acestuia, râzând: «Să luaţi măsuri, să spargeţi ghiaţa de la closet». Menţionez faptul că d-sa ştia bine că Bălănescu nu căzuse pe gheaţă şi că fusese bătut deoarece în penitenciarul Piteşti closetele sunt interioare,
În luna iunie 1950, acţiunea de „reeducare” de la Piteşti a fost extinsă la penitenciarul Gherla, rezervat până atunci ţăranilor şi muncitorilor. Un prim grup de aproximativ 90 de studenţi consideraţi
prevăzute cu calorifer şi afară de aceasta în luna februarie 1950, timpul era călduros, neexistând zăpadă sau ghiaţă în afara clădirii şi deci cu atât mai puţin în interiorul clădirii”. Într-o declaraţie scrisă în 1953, în timpul cât a fost anchetat, Marin Jianu a recunoscut că ştia despre „autodenunţurile” pe care le făceau deţinuţii în închisori, fără să aibă cunoştiinţă de faptul că au fost obţinute prin folosirea violenţei: „Ştiu de la colonelul Teodor Sepeanu, colonelul Dulgheru [Mişu, şeful Direcţiei Anchete a Securităţii] şi generalul [Alexandru] Nicolschi, că în închisori, ca rezultat pozitiv al activităţii departamentului proaspăt înfiinţat de inspecţi, legionarii din detenţie au început să facă autodenunţuri din proprie iniţiativă, făcând noi dezvăluiri, care nu apăruseră în timpul anchetării lor dinaintea proceselor. L-am întrebat pe colonelul Sepeanu cum s-au realizat aceste rezultate. Mi-a răspuns că, folosindu-se metodele de iluminare utilizate de ofiţerii acestui departament şi informaţiile pe care ei le-au obţinut, au reuşit să-i convingă pe legionarii întemniţaţi să se autodenunţe. Nu mi s-a spus că s-ar fi folosit în acest sens şi alte metode sau presiuni fizice”; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 1, ff. 78-79; Dennis Deletant, op.cit., p. 173.
33 Fiul lui Bazil şi Frida, s-a născut la 23 octombrie 1914 în Bucureşti. A absolvit Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie de la Târgovişte şi a urmat cursurile Facultăţii de Drept timp de 3 ani. În 1941 părăseşte armata ,,prin demisie” şi în schimbul unor sume de bani s-a ocupat de protejarea evreilor de efectele legislaţiei antisemite a regimului antonescian. Cunoscător a patru limbi străine (germană, franceză, engleză şi rusă) s-a ,,orientat perfect” după 23 august 1944 când a intrat în Formaţiunile de Luptă Patriotică fiind numit ajutor al comandantului trupelor de pază de la Comitetul Central. A intrat apoi în cadrul SSI unde s-a remarcat ca ,,fiind un bun bătăuş” în anchetarea lotului fruntaşilor naţional-ţărănişti. Odată cu înfiinţarea Securităţii, în august 1948, a fost numit şef al Direcţiei Regionale de Securitate Bucureşti. În luna mai 1950, la propunerea generalului Gheorghe Pintilie, a fost numit şef al Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor, ocupându-se cu organizarea acţiunilor informative în rândul deţinuţilor. Informat de Gheorghe Sucigan, şeful Biroului Inspecţii din penitenciarul Gherla despre metodele violente folosite de studenţi în cadrul acţiunii de ,,reeducare” din penitenciar, Tudor Sepeanu a avut următoarea replică: ,,Foarte bine, lasă-i să se bată între ei, numai voi să nu-i bateţi, voi să nu vă amestecaţi între ei, lăsaţi-i să se frece unii pe alţii, că aceştia au ascuns multe la securitate în timpul anchetelor şi au multe de spus”. La 15 martie 1953 a fost arestat, fiind învinuit că ,,între anii 1949-1953, deţinând funcţii în serviciul de informaţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor a ajutat şi favorizat banda de legionari a lui Ţurcanu Eugen ca să întreprindă în penitenciare – în special la Piteşti şi Gherla – o mulţime de acte de teroare care au avut ca urmare crearea unei atmosfere de teroare la locurile de deţinere şi cauzarea a numeroase victime”. În timpul anchetei a declarat că informaţiile obţinute prin ,,metoda autodemascării” le-a predat superiorilor săi, Gheorghe Pintilie şi Alexandru Nicolschi, din partea cărora a primit şi instrucţiuni despre ,,modul de lucru în problema penitenciarelor şi, deci, şi a autodemascărilor”. Prin sentinţa nr. 101 din 16 aprilie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a fost condamnat la „8 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii” pentru „crima de favorizare a actelor de teroare”. La 13 noiembrie 1957 a fost eliberat fiind graţiat prin Decretul 534/957 al Prezidiului MAN. După eliberare a adresat numeroase memorii conducerii de partid şi de stat, în care a încercat să-şi prezinte ,,nevinovăţia” şi „reaua credinţă” a celor care l-au arestat. Nu era capabil să înţeleagă că o reabilitare a sa ar fi compromis partidul, ca organizator al crimelor petrecute la Piteşti şi Gherla; ASRI, fond P, dosar nr. 26979, vol. 23, ff. 242-248; vol. 24, f. 119; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 1, f. 127; vol. 2, f. 44-49, 62; Marius Oprea, op.cit, pp. 565-567.
34 Într-un interogatoriu din 17 mai 1954, Eugen Ţurcanu a descris întâlnirea cu Tudor Sepeanu, de la jumătatea lunii iunie 1950, precizând că au avut ,,o lungă discuţie între patru ochi”. Cu acest prilej, Ţurcanu a întrebat dacă doreşte să-i prezinte situaţia ,,reeducării”, însă acesta i-a replicat că ,,nu este nevoie, deoarece o cunoaşte bine”. În schimb i-a trasat nişte dispoziţii clare referitoare la activitatea ce urma să o desfăşoare în penitenciarul Piteşti: să înceteze o perioadă cu brutalităţile pentru ,,a crea atmosfera că s-a terminat, pentru ca deţinuţii să nu se mai teamă şi să se manifeste în voie”, întrucât principala sarcină a lui Ţurcanu era obţinerea a cât mai multor informaţii legate de activitatea deţinuţilor înainte de arestare, fapt ce ar fi putut duce la noi arestări. Ţurcanu a declarat că, în finalul discuţiei cu Tudor Sepeanu, a fost sfătuit ca în condiţiile în care tactica prevăzută nu aducea rezultatele dorite ,,să le dea [deţinuţilor] un cutremur de nouă grade”. Referitor la folosirea metodelor violente în acţiunea de ,,reeducare”, într-o declaraţie din 16 martie 1954, colonelul Tudor Sepeanu a precizat: „Bătaia în acţiunea de demascare a fost o metodă de bază, însă nu cea mai principală, dar bătaia era o metodă care se practica în mod organizat în cadrul acţiunii de demascare ce s-a desfăşurat în penitenciarul Piteşti. Dacă bătaia a fost metoda principală în cadrul acţiunii de demascare din penitenciarul Piteşti şi dacă în urma bătăii au fost victime sau deţinuţi grav răniţi în această situaţie îmi iau toată răspunderea mea şi mă consider vinovat de toate torturile şi ororile săvârşite în urma acţiunii de aşa-zisa demascare în tot timpul cât am condus Serviciul de Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor însă nu mi s-a raportat de nimeni că s-au întâmplat astfel de fapte”; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 281, Memorialul Ororii, p. 125- 128.
,,reeducaţi”, conduşi de Alexandru Popa35, adjunctul lui Eugen Ţurcanu, a fost transferat la Gherla, la 7 iunie 1950. În vederea declanşării acţiunii de ,,reeducare” în penitenciar, Alexandru Popa a luat legătura cu Gheorghe Sucigan, ofiţerul informativ al penitenciarului, pentru a-l sprijini în demersul său36. Într-o primă fază, au fost culese date despre persoanele care urmau să fie „reeducate”. Au fost introduşi în celule informatori, de regulă studenţi veniţi de la Piteşti, care strângeau date despre starea de spirit a deţinuţilor şi despre discuţiile acestora, după care aceste informaţii erau centralizate şi folosite drept repere pentru începerea ,,demascărilor”. La Gherla „reeducarea” propriu-zisă a debutat la începutul lunii septembrie 1950, fiind stopată oficial în decembrie 1951, după transferarea grupului de ,,reeducatori”, în frunte cu Eugen Ţurcanu, la Jilava, la 19 decembrie 195137.
Întrucât acţiunea de „reeducare” era coordonată de la nivel central38 şi organizată cu ajutorul unei reţele speciale, la Gherla principalul sprijin al echipei de ,,reeducatori” l-a reprezentat locotenentul Gheorghe Sucigan39, şeful Biroului Inspecţii din penitenciar40. Alexandru Popa, iniţiatorul „reeducării” din penitenciarul Gherla, a precizat în timpul anchetei în ce a constat ajutorul
35 Fiul lui Gheorghe şi Sultana, s-a născut la 13 noiembrie 1924 în Praşila (Soroca). Arestat la 12 iunie 1948 şi condamnat la 6 ani pentru activitate contrarevoluţionară. A fost adjunctul lui Eugen Ţurcanu în timpul ,,reeducărilor ”de la Piteşti, ocupându-se de începerea acţiunii la penitenciarul din Gherla. Poreclit de ceilalţi deţinuţi Popa Ţanu, s-a remarcat printr-un sadism feroce în torturarea deţinuţilor. Condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954, iar prin Decretul 459/957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale pedeapsa a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Conform Decretului 5/963 pedeapsa a fost redusă la 25 ani muncă silnică. Eliberat la 30 iulie 1964 de la penitenciarul Aiud, fiind graţiat prin Decretul 411/964; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, ff. 192–193; ACIMS, Recensământul populaţiei concentraţionare, Fişa de încarcerare nr. 292.
36 Popa Gh. Alexandru, Declaraţie din 13.08.1953, apud Memorialul Ororii p. 110.
37 Flori Stănescu, Reeducarea de la Gherla în „Arhivele Totalitarismului”, anul III, nr. 4/1995, p. 144.
38 Astfel, o notă din 21 aprilie 1950, emisă de Serviciul Inspecţii din Ministerul de Interne preciza referitor la acţiunea de ,,reeducare“: ,,Organele noastre au căutat permanent să intensifice şi să sprijine această acţiune. (…) Întrucât acţiunea a dat rezultate, propunem extinderea experienţei şi la celelalte penitenciare din ţară”; (Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti 1948-1965. Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003, pp. 302-304).
39 Fiul lui Gheorghe şi Ana, s-a născut la 11 mai 1924 în comuna Mădăraş (Bihor). În 1950, după un curs de patru luni a primit gradul de locotenent şi a fost numit şeful Biroului Inspecţii din penitenciarul Gherla, unde a lucrat până în august 1951, când a fost transferat la Bucureşti. La 28 februarie 1953 a fost arestat, deoarece „între anii 1949-1953 în Serviciul de Informaţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor a ajutat şi favorizat banda de legionari a lui Ţurcanu Eugen ca să întreprindă în penitenciare o serie de acte de teroare care au avut ca urmare crearea unei atmosfere de teroare la locurile de deţinere şi cauzarea numeroase victime”. Întrucât în timpul anchetei nu a vrut să semneze declaraţiile scrise de anchetatori privind apartenenţa sa la serviciile de spionaj occidentale, a fost supus unui ,,regim sever de înfometare, timp de 9 luni de zile, pedepsa cu carcera şi răpirea somnului timp de câte 5-6 zile în şir”. Condamnat prin Sentinţa nr. 110 din 16 aprilie 1957 la 7 ani muncă silnică, a fost eliberat la 13 noiembrie 1957 în baza Decretului 534/957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. În 1958, a fost reîncadrat în MAI, funcţionând ca angajat civil la peniternciarul Mărgineni până la 1 iulie 1961, când a fost transferat la gospodăria anexă a penitenciarului Oradea. Între timp a adresat mai multe memorii conducerii de partid prin care solicita ,,achitarea de orice penalitate pe linie juridică, reîncadrarea în postul deţinut la data arestării, iar timpul petrecut în detenţie să fie socotit ca vechime în câmpul muncii”. În 1966, datorită agravării unei boli mai vechi de rinichi, a decedat; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 242-248; vol. 24, f. 59; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 1, f. 128-135.
40 Referitor la începutul acţiunii de „reeducare” de la Gherla, într-un raport confidenţial al Securităţii, din septembrie 1954, se preciza: „Sucigan Gheorghe recunoaşte că a dat aprobarea să înceapă aşa-zisa demascare în urma discuţiilor ce le-a avut cu şeful său, Sepeanu Tudor, căruia i-a prezentat acel plan pe care l-a aprobat, după care el a organizat camerele de la etajul III unde s-a desfăşurat aşa-zisa demascare şi a numit miliţienii de la acel etaj, punându-i în curent cu cele ce s-au întâmplat”. Acest document evidenţiază implicarea colonelului Tudor Sepeanu în extinderea „reeducării” la penitenciarul Gherla. Într-o declaraţie făcută în timpul anchetei, el a recunoscut că a dat „aprobare lui Sucigan Gheorghe să folosească acţiunea de aşa-zisa demascare în penitenciarul Gherla, însă acesta nu a raportat niciodată că în sus-zisa acţiune s-a folosit bătaia şi torturarea deţinuţilor”. Documentele oficiale contrazic însă varianta colonelului Tudor Sepeanu, menţionând că acesta „cunoştea că la penitenciarul Gherla se folosea metoda bătăii pentru obţinerea de informaţii”, fapt confirmat şi de o declaraţie făcută în timpul anchetei de Avădanei Constantin, fostul şef al Biroului Inspecţii din penitenciar, în care menţiona că „Sepeanu Tudor cunoştea că la penitenciarul Gherla se folosea metoda bătăii pentru obţinerea de informaţii”; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 208-284.
primit din partea locotenentului Gheorghe Sucigan: „Izolări de deţinuţi în camerele de demascare, înfiinţarea de noi camere de izolare, plasarea agenţilor noştri în munci de răspundere în cadrul atelierelor în vederea adunării materialului de spionaj, recrutarea ca informatori ai Biroului de Inspecţii a oamenilor recomandaţi de noi, trimiterea ca şefi de Secţii la et. I şi III a d-lor miliţieni ceruţi de noi, deconspirări de informatori, divulgarea directivelor primite de d-sa de la Bucureşti, asupra materialului informativ ce interesa Biroul de Inspecţii”41.
În luna iulie 1950, Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne a inspectat penitenciarul Gherla42, iar cu această ocazie le-a spus deţinuţilor din camera 107: „Veţi putea continua şi aici, ce aţi început la Piteşti însă să aveţi grijă să păstraţi conspirativitatea acestei acţiuni, iar în această problemă veţi sta de vorbă numai cu tov. slt. [Gheorghe] Sucigan”43. Într-o declaraţie din anchetă, Gheorghe Popescu44 a menţionat că în timpul vizitei la penitenciarul Gherla, Marin Jianu le-a cerut studenţilor din comitetul de ,,reeducare” să folosească bătaia într-o măsură mai mică „mai mult pentru intimidare, la început”, întrucât la Piteşti au fost „prea duri”, îndemnându-i pe „reeducatori” să pună accent mai ales pe identificarea abaterilor comise de „persoane din cadrul securităţii şi a penitenciarului pentru că vrea să-şi purifice cadrele”45.
În timpul acţiunii de ,,reeducare” din penitenciarul Gherla, în intervalul septembrie 1950–decembrie 1951, s-au înregistrat 12 cazuri de deces ca urmare a maltratărilor la care au fost supuşi deţinuţii46. La solicitarea lui Gheorghe Sucigan, ofiţerul informativ al închisorii, Viorel Bărbos47, medicul penitenciarului a falsificat fişele medicale şi actele de constatare a deceselor, deşi ştia despre ,,acţiunea de maltratare a deţinuţilor, a căutat să muşamalizeze, a pus diagnostice false celor morţi arătând că aceştia au murit, fie în urma unei boli vechi fie pe baza unei morţi naturale48”.
Extinderea ,,reeducării” la colonia de muncă Peninsula de la Canal a contribuit la deconspirarea secretului acţiunii, atât prin intermediul deţinuţilor care se eliberau, cât mai ales în urma unui incident petrecut în luna iulie 1951. În urma torturilor sistematice49 aplicate de grupul de
41 Popa Gh. Alexandru, Declaraţie din 25. 08. 1953, apud Memorialul Ororii, p. 213.
42 Cu ocazia anchetării fostului ministru de interne, Teohari Georgescu, printre cei interogaţi s-a aflat şi Marin Jianu. Cerându-i-se să vorbească despre vizita de la penitenciarul Gherla unde în opinia anchetatorului ,,s-au săvârşit unele atrocităţi despre care aţi avut cunoştinţă”, nu vrea să recunoască, susţinând în mod categoric, că „nu a fost niciodată la penitenciarul Gherla şi nu a cunoscut atrocităţi comise în penitenciare ce s-ar fi soldat cu cazuri mortale”. De remarcat e faptul că anchetatorul nu mai insistă, deşi afirmase că „ancheta posedă dovezi″ despre nesinceritatea lui Marin Jianu; ASRI, fond P dosar nr. 40 009, vol. 14, f. 78.
43 Popa Gh. Alexandru, Declaraţie din 13.08.1953, apud Memorialul Ororii, p. 150.
44 Fiul lui Constantin şi Ecaterina, s-a născut la 13 august 1929 în Chişinău. Condamnat iniţial la 8 ani pentru activitate contrarevoluţionară, a fost condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954 şi executat la 17 decembrie 1954 în penitenciarul Jilava; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, ff. 192-193.
45 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 5, ff. 341-342.
46 Lista cuprinde, în ordine cronologică, doar cazurile de deces din penitenciarul Gherla legate de acţiunea de ,,reeducare”: Dâmbu Vasile (6 octombrie 1950), Cristea Ion (7 octombrie 1950), Radovan Dumitru (18 noiembrie 1950), Tâmpa Ion (1 decembrie 1950), Dimciu Garofil (12 decembrie 1950), Dumitru Andrei (12 decembrie 1950), Popescu Gheorghe (ianuarie-martie 1951), Popescu Petre (22 mai 1951), Dincă Ion (20 august 1951), Rusu Ion (august 1951), Ionescu C. Constantin (1951), Marghita Iosif (1951); Mircea Stănescu, Asupra numărului morţilor din reeducarea ,,de tip Piteşti” (1949-1951) în Experimentul Piteşti-Reeducarea prin tortură, p. 369-370.
47 Fiul lui Ion şi Gabriela, s-a născut la 11 ianuarie 1921 în Târgu Lăpuş, regiunea Baia Mare. Absolvent, în 1946, al Facultăţii de Medicină din Cluj, s-a înscris în partidul comunist în 1947, fiind angajat, la 1 decembrie 1947, la penitenciarul din Cluj în funcţia de ,,gardian, cu atribuţiuni de medic”. În februarie 1949 a fost transferat la penitenciarul Gherla, la început ca medic consultant, apoi ca angajat permanent. Arestat la 1 septembrie 1953, întrucât „deşi ştia despre acţiunea de maltratare a deţinuţilor, nu a denunţat acest lucru, ci dimpotrivă a căutat să muşamalizeze, a pus diagnostice false celor morţi, arătând că aceştia au murit fie în urma unei boli vechi fie unei morţi naturale, favorizând prin aceasta acţiunea de teroare şi asasinate dusă de deţinuţii legionari”. A fost condamnat prin Sentinţa nr. 101/16 aprilie la 5 ani temniţă grea pentru „nedenunţarea actelor de teroare”. Eliberat la 13 noiembrie 1957 de la penitenciarul Ocnele Mari, în baza Decretului 534 / 957 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale AANP;. dosar nr. 3017).
48 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 285.
49 Un fost deţinut politic, trecut prin ,,reeducare“ descrie torturile la care erau supuşi deţinuţii în coloniile de muncă de la Canal: „Seara, într-o barcă, după ce se întorceau brigăzile de la muncă, călăii îşi invitau colegii la discuţii. Îi torturau şi-i băteau până la moarte şi, ca să nu se audă strigătele şi răcnetele celor chinuiţi, puneau pe

Tovarăşii din PSD la aceeaşi masă cu “tâmpiţii”

Se spune că dreapta creează şi stânga împarte. În România nu prea mai este ce împărţi. Au avut grijă foştii comunişti şi securişti să ia cu japca o mare parte a avuţiei naţionale. Cu toate acestea, neocomuniştii din PSD se plâng de dimensiunea ciolanului de care au parte, prea mic pentru nişte foşti tovarăşi obişnuiţi să o ducă bine încă de pe vremea întâiului pesedist, autoproclamatul preşedinte al Republicii Socialiste România. Altfel, Liviu Dragnea, vicepreşedinte PSD, are dreptate: în perioada 2001-2004 era foarte bine (pentru tovarăşii din PSD). Doar în acea perioadă tovarăşul Dragnea, preşedinte de Consiliu Judeţean, a cumpărat pe nimic firma ce construişte şi repară drumuri în judeţul Gorj. Şi tot în acea perioadă, baronii PSD, precum Mischie (în prezent anchetat penal) şi Nicolaiciuc (în prezent arestat în SUA) nu aveau probleme cu banii. Ca să nu mai vorbim de “căpetenia” baronilor, “imaculatul” Năstase Adrian, cel pentru care se emigra în zone ale Terrei, unde nu te punea nimeni să-i numeri ouăle. În rest, totul este clar: nu sunt în ţara aceasta atâţia “tâmpiţi” şi “proşti” astfel încât Prostănacul să ajungă preşedinte (iar Vanghelie prim-ministru?).

Cum (nu) ne-au trădat americanii şi englezii

Teroarea bolşevică din Basarabia a scos la iveală indiferenţa “boborului” otevist faţă de românii de acolo. În afară de tineri, cei crescuţi în gulag au considerat că problema nu-i priveşte. Aceasta mi-a amintit de legenda, inventată probabil de securişti, conform căreia americanii şi englezii i-ar fi oferit lui Stalin pe tavă România. Şi, ca să vezi, n-am avut noi nici o vină pentru cincizeci de ani de comunism (în care mămăliga nu a explodat, în comparaţie cu ’56 din Ungaria, ’68 din Cehoslovacia sau anii ’80 în Polonia). Se pune totuşi întrebarea: dacă cetăţeanul cu creierul spălat de azi nu-i pasă de fraţii lui ucişi şi torturaţi în Basarabia, de ce le-ar fi păsat americanilor şi englezilor (nişte străini) de noi, la începutul anilor ’40? Până la urmă fiecare popor îşi merită soarta şi nu poţi pretinde că eşti cineva atunci când nu eşti capabil să-ţi ajuţi aproapele, mai ales dacă este din aceeaşi seminţie cu tine.

Analiza dictaturii comuniste (LIII)

,,Reeducarea” de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)
Cunoscută datorită cărţii lui Virgil Ierunca drept „fenomenul Piteşti”1, acţiunea de ,,reeducare” desfăşurată în perioada 1949-1951 în câteva închisori şi colonii de muncă din cadrul sistemului concentraţionar românesc2, s-a bazat pe utilizarea terorii fizice combinată cu diverse tehnici de abuz psihic, scopul urmărit fiind distrugerea personalităţii individului3.
Acţiunea de ,,reeducare” a debutat în vara anului 1948 în penitenciarul Suceava, dar în această fază a fost lipsită de violenţă, vizându-se mai ales însuşirea doctrinei marxiste prin lecturi şi dezbateri pe marginea materialelor propagandistice. Iniţiatorul acţiunii a fost Alexandru Bogdanovici4, care, pentru a da consistenţă acţiunii sale, a adresat, în intervalul august-decembrie 1948, mai multe memorii conducerii administrative şi de partid5. Începând din luna februarie 1949, în conducerea ,,reeducării” din penitenciarul Suceava apare un nou personaj, Eugen Ţurcanu6, a cărui rol creşte o dată cu constituirea Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste7, cu o structură asemănătoare formelor organizatorice ale partidului comunist8. Această asemănare nu era pe placul autorităţilor comuniste şi, în aprilie 1949, referentul politic al penitenciarului9 i-a atras atenţia lui Eugen Ţurcanu
1 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Paris, Limite 1981, (ediţia românescă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990).
2 Alături de închisorile din Piteşti şi Gherla, unde acţiunea de ,,reeducare” a cunoscut intensitatea maximă, au existat tentative de extindere a acţiunii şi în penitenciarele din Braşov şi Ocnele Mari, sanatoriul-penitenciar TBC de la Târgu Ocna, precum şi în colonia de muncă Peninsula; Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a „reeducării” de la Piteşti, Institutul European, 1997, pp. 22-24; 37-39.
3 Un fost deţinut politic, trecut prin ,,reeducarea” de la Piteşti, considera pe bună dreptate că la Piteşti ,,s-a urmărit destrămarea psihică a deţinuţilor şi, în parte s-a reuşit: în laboratorul experimental de la Piteşti a intrat un om, omul de lângă noi, şi la celălalt capăt a ieşit un cadavru, o epavă, un monstru sau un om ce poartă stigmatul unor cumplite suferinţe”; Nicu Ioniţă, Teroarea-psihofiziologie şi psihopatologie, în Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Romulus Rusan (ed.), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, p. 29. Analele Sighet 7.
4 Născut la 8 iunie 26 mai 1922, la Soroca, student la Facultatea de Drept din Iaşi, legionar, condamnat în 1943 la 6 luni închisoare corecţională, în luna februarie 1944 a evadat din închisoare. În 1945 a fost din nou condamnat la 3 ani închisoare corecţională, fiind eliberat condiţionat la 15 martie 1947. Rearestat la sfârşitul lunii mai 1948, a fost condamnat prin Sentinţa Tribunalului Militar Iaşi nr. 137 din 5 februarie 1949 la ,,18 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii” pentru uneltire contra ordinii sociale, întrucât din luna noiembrie 1947, a condus Corpul Studenţesc Legionar Iaşi; Centrul de Cercetare şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice ,,General Radu Rosetti” din Piteşti, Tribunalul Militar Iaşi, Sentenţier 1-236/1949.
5 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 3. f. 319; vol. 6. f. 230.
6 Fiul lui Gheorghe şi Elena, s-a născut la 8 iulie 1925 în comuna Păltiniş, regiunea Suceava. A activat în cadrul Frăţiilor de Cruce participând la rebeliunea legionară în Câmpulung. Reuşeşte să urmeze timp de aproape 3 ani cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, devenind membru în Biroul Politic al organizaţiei locale a partidului comunist. Denunţat pentru trecutul său legionar, a fost arestat, 25 iunie 1948, iar prin Sentinţa 137 din 5 februarie 1949 a Tribunalului Militar Iaşi, condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru activitate legionară. Transferat de la Suceava, la penitenciarul Piteşti, în aprilie 1949, a condus acţiunea de „reeducare” a studenţilor prin metode de o violenţă ieşită din comun. La 18 august 1951 a fost mutat la penitenciarul Gherla unde şi-a continuat acţiunea până în decembrie 1951. Cei care l-au cunoscut îl caracterizează ca fiind de o inteligenţă ieşită din comun dublată de o memorie formidabilă. Însă şi-a folosit aceste calităţi în scopuri diabolice: cu o cruzime şi bestialitate ce depăşeşte orice imaginaţie, a torturat, potrivit propriilor declaraţii, peste 300 de deţinuţi. La 19 decembrie 1951 a fost transferat la Jilava. Ridicat de DGSS, la 2 iunie 1952, a fost supus unei anchete dirijate, privind acţiunea de ,,reeducare” care trebuia să ajungă la concluziile dinainte stabilite de oficialii Ministerului de Interne. În 1954, în urma „procesului“ organizat de autorităţile comuniste a fost condamnat la moarte şi confiscarea averii, prin Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile MAI, pentru „crima de acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR“. La 17 decembrie 1954 a fost executat la Jilava, iar decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al comunei Jilava la 5 octombrie 1962; Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, în continuare ACIMS. Recensământul populaţiei concentraţionare, Fişa de încarcerare nr. 438; 11/953,
7 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 6. f. 217.
8 Organizaţia avea o conducere formată dintr-un secretar (E. Ţurcanu) şi câţiva responsabili pe diverse probleme: propagandă şi agitaţie (A. Bogdanovici), cadre, organizatoric, cultural; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 1, f. 75.
9 Sublocotenentul Stângă a fost numit referent politic al penitenciarului Suceava în luna martie 1949; Mircea Stănescu, Istorie şi memorie a reeducării, în Experimentul Piteşti-reeducarea prin tortură, editor Ilie Popa, vol.
că ,,a făcut o greşeală folosind formele organizatorice de partid în activitatea reeducării”10. Încă din penitenciarul Suceava, Ţurcanu i-a cerut lui Bogdanovici să dezvolte latura informativă a „reeducărilor” întrucât „atât partidul, cât şi Securitatea au nevoie de informaţii, iar aceste informaţii trebuie să le furnizăm noi”11. După transferarea lui Ţurcanu la Piteşti, în aprilie 1949, rolul Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste s-a încheiat, fiind nevoită să se autodizolve în urma ordinului primit din partea administraţiei penitenciarului12.
Aşa cum rezultă din mai multe declaraţii din timpul anchetelor din 1953-195413, acţiunea de „reeducare” din închisoarea Suceava era cunoscută atât de conducerea închisorii (directorul Aurel Tiron), cât şi de anumite persoane din conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Astfel, inspectorul Iosif Nemeş, şeful Serviciului Inspecţii, a vizitat în două rânduri penitenciarul Suceava, iar printre cei care au fost scoşi la raport cu ocazia acestor inspecţii s-a numărat atât Eugen Ţurcanu, cât şi Alexandru Bogdanovici14. Acest aspect este important de reţinut atunci când se analizează problema transferului studenţilor legionari de la penitenciarul Suceava la închisoarea din Piteşti, întrucât acesta a fost coordonat de la centru şi nu s-a realizat întâmplător15.
Penitenciarul Piteşti a fost ales pentru acest experiment datorită amplasamentului, întrucât era o închisoare de maximă securitate aflată în afara oraşului, departe de orice aşezare umană, fiind propice aplicării tehnicilor de tortură, deoarece nimeni nu putea auzi ţipetele deţinuţilor. În toamna anului 1949, în penitenciarul din Piteşti erau închişi aproximativ 1000 de studenţi, arestaţi în cursul anului 1948, majoritatea foşti legionari. Asupra lor se va focaliza acţiunea de ,,reeducare”, declanşată la 6 decembrie 1949. Caracteristica specială a ,,reeducării”16, care avea mai multe etape17, era coabitarea în aceeaşi celulă a victimei şi a călăului, aceştia fiind, în majoritate cazurilor, în relaţii de prietenie. După ce erau supuşi la torturi sistematice18, iar capacitatea lor de rezistenţă era anihilată19, deţinuţii erau
I, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria-Filiala Argeş, 2003, p. 95; în continuare Experimentul Piteşti- reeducarea prin tortură.
10 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 1, f. f. 92.
11 Ibidem, f. 93.
12 Ibidem, f. 94.
13 A se vedea în acest sens ASRI, fond P, dosar 26979, vol 3, f. 319-328.
14 Ibidem, vol. 3, f. 319.
15 Andrea Dobes, Aspecte privind începutul acţiunii de ,,reeducare” în penitenciarul Suceava (1948-1949), în Experimentul Piteşti - Reeducarea prin tortură, p. 112-113.
16 În lucrările cu caracter memorialistic, ,,reeducarea” a fost prezentată sub diverse aspecte, Grigore Dumitrescu, Demascarea, München, 1978; Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, ed. cit., 1990, D. Bacu, Piteşti: centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993; Viorel Gheorghiţă, Et ego! Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud - Timişoara, Editura Marineasa, 1994; Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa, 1994; Ioan Muntean, La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997; Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?, vol. 1 Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1999; Dumitru Gheorghe Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. 1; Bucureşti, Editura Gama, 1995; Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Majadahonda, f.a.; Traian Popescu, Reeducare. Terorismul din închisorile Piteşti şi Gherla în „Analele Sighet 7”, p. 532-545; Mihai Timaru, Mecanismele terorii, în „Analele Sighet 7”, pp. 546-552; Aurel Brazdă, Victimă şi martor ocular al Fenomenului Piteşti la Gherla între 1950 şi 1952, „Analele Sighet 7”, p. 553-570; Ştefan Domocoş, Tot despre reeducarea de la închisoarea Gherla, în „Analele Sighet 7”, p. 571-577.
17 Ruxandra Cesereanu coord., Tortură şi oroare: fenomenul Piteşti (1949-1952), în Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 157.
18 Câteva declaraţii ale unor deţinuţi, scrise în 1952, în timpul anchetei, sunt sugestive: „După bătaia pe care am descris-o, am fost scos într-o zi în mijlocul camerei împreună cu încă doi deţinuţi, care erau vopsiţi pe faţă cu pastă de dinţi şi cremă de ghete. Am fost obligaţi să ne sărutăm reciproc în fund, după aceasta m-au forţat să-mi bag degetul în fund şi apoi să-l sug. După aceasta, timp de două săptămâni am fost obligat să fac în fiecare seară şi dimineaţă lungi şi istovitoare exerciţii fizice, ca fandări, culcări şi să mă dau peste cap pe ciment, în cameră. Un alt mijloc de tortură la care am fost supus, era acela de a sta dezbrăcat numai în cămaşă pe cimentul ud, trebuind să mă uit totodată la becul ce ardea în tavan. În timpul acestor poziţii chinuitoare, nu eram lăsaţi să mâncăm decât tot aşa, fie într-un picior, fie cu mâinile ridicate în sus. Cine îşi schima poziţia, era bătut. Într-o zi am fost dus la closet şi obligat să-l curăţ cu mâinile, ca apoi fără să-mi dea voie să mă spăl, m-au pus să-mi mănânc pâinea. Tot în acest timp un deţinut mi-a dat pe la gură cu un băţ cu materii fecale, iar în momentul când
obligaţi să scrie aşa-numitele demascări, în care trebuiau să dezvăluie tot ce au ascuns cu ocazia anchetelor de la Securitate20. Demascările aveau forma unor note informative şi conţineau aspecte privind activitatea personală sau a unor cunoscuţi împotriva regimului. Problemele cele mai frecvente, prezente în cadrul demascărilor, vizau organizaţiile subversive, depozitele de muniţie şi armament, reţelele de trecere frauduloasă a frontierei, persoanele bănuite de spionaj în favoarea Occidentului, posesorii de cărţi interzise, valută, metale preţioase sau numele unor angajaţi din sistemul penitenciar care s-au comportat mai blând faţă de ei în închisoare. Ultimele faze ale ,,reeducării” urmăreau distrugerea personalităţii şi a moralului deţinuţilor, întrucât ei trebuiau să demonstreze că s-au rupt complet de trecut. Cei ajunşi în această fază trebuiau să-şi facă „demascarea publică”, prin intermediul unei autobiografii, în faţa celorlalţi deţinuţi din cameră, sub supravegherea comitetului de ,,reeducare”. Pentru a fi apreciată, autobiografia trebuia să fie cât mai negativă, iar cel torturat trebuia să acuze21,
am protestat, am fost bătut de către aceştia, apoi am fost pus să stau trei zile în poziţii chinuitoare, şezând cu picioarele întinse şi corpul aplecat pe spate, având în permanenţă lângă mine un planton care mă lovea în momentul în care îmi schimbam poziţia indicată”.(Gabor Chirică, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 11 aprilie 1952, apud Memorialul Ororii. Documente ale procesului de reeducare din închisorile Piteşti, Gherla, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, p. 14, „Colectivul camerei a acţionat asupra mea timp de două luni, întrebuinţând următoarele metode de maltratare şi torturare: bătaia în nenumărate rânduri la fund, tălpi şi palme cu coada de mătură, bătaia la vârful degetelor, am fost bătut peste spate cu coada de mătură, cu vârful cozi de mătură la piept, bătut peste muşchii de la mâini, bătut peste fluierele picioarelor cu coada de mătură, am fost izbit de perete, am fost puşi să ne batem unul pe altul, am fost forţaţi să mâncăm din gamelă fără lingură întinşi pe burtă, să mâncăm pâinea din 3 înghiţituri, stând într-un picior, am fost pus în poziţii chinuitoare şi anume: pe şezut cu mâinile întinse pe genunchi, în picioare lângă perete timp de mai multe zile şi nopţi, stat într-un picior cu mâinile în sus, stat în picioare cu mâinile în sus şi bagaj în spate, am fost forţat să stau la 1/2 m de la perete, cu capul lipit de perete şi mâinile la spate şi alte poziţii chinuitoare. Am fost mânjit de 3 ori pe la gură cu un băţ plin de excremente omeneşti, nu ni se dădea apă, am stat în poziţii incomode timp de două săptămâni, am făcut în nenumărate rânduri culcări şi flexiuni”. (Obreja Aurel, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 21 aprilie 1952 ibidem, pp. 23-24); „A doua zi, în timpul mesei nu ni s-a permis să mâncăm normal, ci stând în genunchi, cu mâinile la spate, trebuind să mâncăm cu gura direct din gamelă. Fiind o poziţie grea îţi pierdeai echilibrul şi cădeai cu faţa în gamelă s-au pe ciment. Acest gen de tortură a fost aplicat timp de o săptămână. La trei zile după prima bătaie, am fost luaţi din nou de către aceeaşi deţinuţi, dezbrăcaţi trântiţi la podea şi bătuţi din nou cam un sfert de oră fiecare. În timpul bătăii, un deţinut şi-a făcut necesităţile şi a fost silit să-şi mănânce excrementele. După aceasta am fost puşi să ne sărutăm în fund unul pe altul şi să ne tragem de organele genitale. Într-altă zi dimineaţa, mi-au băgat în gură un băţ cu materii fecale, luat de la closet. În aceeaşi noapte am primit cea mai cruntă bătaie dintre toate: am fost pus să mă dezbrac în pielea goală, mi s-au pus ochelari la ochi şi am fost dus într-un colţ al camerei. Aici mi s-a aplicat o bătaie sistematică, cu o curea împletită sau cu un prosop împletit. Întâi am fost bătut la cap timp îndelungat, apoi peste fiecare parte a corpului. Această bătaie a durat 1-2 ore. După aceia am fost pus iar într-o poziţie chinuitoare, iar eu am leşinat, nemaiputând suporta durerile. În jurul zilei 20 iulie am fost bătuţi la tălpi şi la fund, fiind dezbrăcaţi în pielea goală. După aceasta ne-au întors faţa la perete şi toţi cei aflaţi în cameră, trecând prin faţa noastră, ne-au scuipat în fund, iar pe noi ne-au pus apoi să ne lingem reciproc în fund, în spectacolul întregii camere. În zilele acestea nu ni s-a dat să bem apă de loc. Fiindu-mi sete, am cerut să beau. Drept răspuns, cei cinci care erau în aceeaşi serie de bătaie cu mine, au fost puşi să mă scuipe în gură”. (Stoica Aureliu, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 23 aprilie 1952, ibidem, pp. 33-34).
19 Aşa cum remarca un fost deţinut, trecut prin ,,reeducare“, rezistenţa la tortură a fost diferită de la o persoană la alta: ,,Între puterea de rezistenţă a omului la chin şi punctul de topire a metalelor există o oarecare asemănare. Unii au cedat numai când l-au văzut pe altul plin de sânge şi schilodiţi în bătăi, fără ca ei înşişi să fi luat vreo palmă. Alţii au cedat după o palmă sau după o bătaie bună, alţii la sute de bătăi, alţii s-au sinucis sau au înnebunit iar alţii au fost ucişi. Unii au cedat după o zi de tortură, alţii după o lună, unii după luni iar alţii după ani de tortură. Toţi am fost însă topiţi, în termeni comunişti muiaţi, conform afirmaţiei: De beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem. Dar cum să nu ne topim, când carne nu mai aveam, iar ciolanele ne erau umflate şi negre de ciomege?”; Dumitru Gh. Bordeianu, op.cit., p. 193.
20 În cadrul penitenciarului din Piteşti, Eugen Ţurcanu avea o cameră specială, în care exista hârtie, cerneală şi toc, aici fiind aduşi deţinuţii bătuţi pentru a-şi scrie demascările; (ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 182.
21 Un exemplu în acest sens este mărturia unui fost deţinut de la Piteşti, reprodusă într-o notă a Consiliului Securităţii Statului din 18 martie 1968: ,,Am fost bătut pe tot corpul cu vâna de bou. Mi-au fost strivite degetele de la mâini şi picioare cu cleştele de lemn. Mi s-a dat mâncare fierbinte. Am fost obligat să mănânc materii fecale şi să beau urină. Mi s-a smuls părul din cap cu o sfoară. Aceste chinuri m-au determinat să dau declaraţii mincinoase, spunând că toată familia mea a făcut spionaj”; ASRI, fond D, dosar 10.844, vol. 3, f. 56.
folosindu-se de ficţiune, tot ce avea mai drag: familia, credinţa, prietenii şi în cele din urmă pe el însuşi22. Majoritatea studenţilor de la Piteşti erau creştini practicanţi, iar acum erau nevoiţi să-şi nege credinţa, hulind împărtăşania şi cântând cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. Relaţiile din cadrul familiei trebuiau prezentate în modul cel mai aberant cu putinţă, din care să rezulte cât mai multe legături incestuoase, marcate de perversiuni sexuale23. Abia de acum deţinutul ,,reeducat” putea intra în faza finală, în care era obligat să-şi tortureze cel mai bun prieten24. Dacă ,,reeducatorii” apreciau că era prea blând în bătăile pe care le administra, se considera că acţiunea nu a reuşit, iar deţinutul era supus din nou ,,reeducării”25.
Documentele oficiale din timpul ,,procesului” organizat de autorităţi în toamna anului 1954 menţionau câteva din metodele de tortură folosite în timpul ,,reeducării”: ,,Bătaia deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 kg pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui aparat confecţionat dintr-un nasture prins cu aţă, strivirea degetelor de la mâini şi picioare prin folosirea unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea deţinuţilor sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-se piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină, urinându-se în gura lor, punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi cădeau în nesimţire, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printr-un cerc de bătăuşi care-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi erau călcaţi în picioare şi bătuţi cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele şi îşi pierdeau cunoştinţa, apăsarea pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte părţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus”26. Datorită acestor torturi sistematice aplicate deţinuţilor27, în perioada ,,reeducării” din penitenciarul Piteşti (decembrie 1949-august 1951), au fost înregistrate 21 cazuri de deces28.
22 Semnificativ în acest sens este mărturia unui fost deţinut, trecut prin ,,reeducarea“ de la Piteşti: ,,Trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi m-am scuipat singur cât au vrut ei”; Eugen Măgirescu, Moara dracilor în „Memoria”, nr. 13, p. 39.
23 Un fost deţinut supus ,,reeducării” îşi amintea: ,,Unii dintre noi au inventat sau au exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnavă minte, numai ca să fie sincer crezuţi şi să scape de torturi. Erai întrebat dacă în afară de furt, minciună, înşelătorie, pe care trebuia să le mărturiseşti public, ai mai comis şi perversiuni sexuale, deoarece prostituţia conştiinţei privind mai ales perversiunile şi relaţiile sexuale”; Dumitru Gh. Bordeianu, op.cit., p. 187.
24 Gestul de a-şi lovi prietenul continuă să-i obsedeze şi azi pe unii din ,,foştii piteşteni”: ,,Ştiu că am lovit, dar nu în faţa ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai gândi şi raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanţă, ci faptul că am lovit omul care îmi era cel mai drag şi de la care învăţasem atâtea lucruri. Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. Cu voie sau fără voie, încet sau tare, nu mai are importanţă, ci faptul că am lovit contează şi de aici a început căderea”; Ibidem, p. 90.
25 Pentru amănunte, vezi Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-1965), Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp. 157-1963; Banu Rădulescu, Preambul la „Dosarul Piteşti”, în „Memoria”, nr. 1, pp. 18-27 şi nr. 2, pp. 16-24.
26 ASRI, fond P, dosar nr. 26979, vol. 11, ff. 228-229.
27 Într-un document oficial se făceau câteva referiri la cauzele deceselor unor deţinuţi din penitenciarul Piteşti supuşi ,,reeducărilor”: ,,Unul dintre deţinuţi după ce a fost bătut crunt a fost lovit în ficat, dându-i-se lovitura de graţie, după care a decedat. Altul, după o bătaie groaznică a fost pus cu capul descoperit la geam deschis iarna, primind meningită şi decedând. Un altul a murit bolnav de inimă după 5 luni de torturi”; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f.178.
28 Cronologic, această listă se prezintă astfel: Iliescu Vasile (28 ianuarie 1950), Cucu Mircea (ianuarie 1950), Băderescu Bazică (4 februarie 1950), Şerban Gheorghe (10 februarie 1950), Vătăşoiu Gheorghe (18 februarie 1950), Ionescu Teofronie (21 februarie 1950), Niţă Corneliu (26 februarie 1950), Poenaru Hanibal Cornel (28 februarie 1950), Nistor Constantin (februarie 1950), Turtureanu Ion (13 aprilie 1950), Bogdanovici Alexandru (15 aprilie 1950), Bucur Mircea (24 aprilie 1950), Gavrilescu Eugen (25 aprilie 1950), Neacşa Constantin (8 mai 1950), Cantemir Vasile (14 mai 1950), Iosub Mihai (29 iulie 1950), Vasilescu Marin (30 iulie 1950), Călinescu Nicolae (29 august 1950), Pintilie Ioan (14 ianuarie 1951), Balanişcu Chirică (4 iulie 1951), Limberea Paul (8