File din isteria comunismului românesc (XXI)

Să facem un scurt popas istoric pe ruta spre litoral şi să ţinem un moment de reculegere lângă Canalul Dunăre – Marea Neagră, măreaţa realizare a regimului comunist, în urma căruia se află presărate în morminte mii de cadavre. Povestea lui începe prin vara lui ’48, când, aflându-se într-o vizită tovărăşească la Moscova, Ghiţă Dej se vede adus de Stalin în faţa unei hărţi a României peste care boss-ul PCUS se apleacă; ochii îi cad peste Dobrogea şi trasează cu vestitul lui creion roşu o linie care pleacă de la Cernavodă şi se opreşte în mare. Ideea lui Stalin de a săpa un canal între Dunăre şi Marea Neagră nu era nici pe departe un act de iubire pentru industria irigaţiilor dobrogene. Fireşte, la suprafaţă aşa părea, însă în fond Stalin voia să-i sugereze lui Dej o idee originală de gulag. În plus, după ce se certase cu Tito, cu care se înţelesese la cataramă până prin primăvara lui ’48, Stalin parcă prinsese şi mai mare drag de Ghiţă al nostru. Mutase Kominformul – un fel de reţea de spionaj europeană a partidelor comuniste – de la Belgrad la Bucureşti şi tot pe Ghiţă îl pusese să se răţăoiască la aşa-zisul „titoism” la reuniunea de la Budapesta, în ’49. Dar să revenim la Canal! Pe 26 mai ’49, Biroul Politic al PMR bagă scurt o hotărâre în urma căreia mii de deţinuţi politici vor ajunge să-şi pună osul temelie sub viitorul şenal navigabil. In scurt timp, lucrurile au luat-o razna de tot, chiar şi oficialii comunişti ajungând să se ia cu mâinile de cap din cauza torturii şi a cruzimii la care ajunseseră unii dintre rersponsabilii cu supravegherea deţinuţilor. Liviu Borcea e un caz de notorietate. Comandantul de la Capul Midia, pe care venirea comuniştilor la putere îl prinsese ca brutar, a ajuns să fie investigat de o comisie din MAI fiindcă depăşise, din proprie iniţiativă, numărul maxim de victime admis de Securitate. Avea o metodă personală, unică, de a verifica dacă nu cumva cei consideraţi morţi sunt încă în viaţă: înfigea o vergea lungă şi ascuţită de fier şi de-abia apoi îi considera apţi să meargă la groapa comună. În august ’53, Borcea a fost suspendat si judecat chiar de către cei care ceruseră hotărâre în munca de reeducare a burgheziei, dar iese în vara lui ’57 şi este primit din nou în mijlocul colegilor din Miliţie, iar în anul următor va fi trecut în rezervă cu gradul de căpitan, urmând să mai mănânce nişte ani buni o pensie câştigată nu cu sudoarea frunţii lui de brutar, ci cu sângele celor pe care i-a băgat în mormânt. Cât despre canal, imediat după moartea lui Stalin, în martie ’53, lucrările s-au oprit, şanţurile aşteptând cuminţi naşterea ideii Magistralei Albastre în creierul lui Ceaşcă.

Preluare din „Academia Caţavencu”, nr.24/2009, autor Alin Ionescu.