A şaptea dimensiune: Memorialul durerii (I)

Memorialul durerii înseamnă ca, după 1989, dintr-un sentiment de vină pentru absenţa ta din lupta anticomunistă, să iei camera de filmat în braţe şi timp de 16 ani să alergi prin ţară, pentru a smulge mărturii (preţioase şi înfiorătoare) din gurile victimelor fostului regim, pentru a deschide porţile închisorilor (mai inainte de a fi renovate şi “vopsite în culori pastel”), închisori în care au fost chinuiţi milioane de oameni nevinovaţi, pentru a-i intervieva pe cei mai crunţi ofiţeri de securitate, pentru a face puţină dreptate şi lumină în bezna de teroare şi minciună a stalinismului brevetat în România.

Să ai puterea de a asculta sute de mărturisiri zguduitoare, ca un fel de duhovnic al istoriei recente şi neştiute. Să rezişti când cel mai diabolic torţionar, Alexandru Nicolschi, începe să urle la tine, în timpul interviului, ca la puşcăriaşii pe care îi teroriza. Să-l auzi pe Liviu Borcea, criminalul premiant de la Canal, cum neagă cu un calm celest vreo crimă sau vreo formă de abuz petrecute în sectorul lui, ba chiar pretinde că deţinuţii aveau alimentară în lagăr şi valize pline cu mâncare sub paturi.

Să te transformi într-un formidabil procuror al memoriei, semnând prin emisiunile tale sute de condamnări la neuitare. Şi pentru toate acestea, să primeşti ameninţări cu moartea şi “sfaturi” de a o lăsa mai moale. Să-ţi fie programate emisiunile la orele cele mai imposibile, ba chiar să-ţi fie eliminate uneori din grila de programe pe motiv că Televiziunea Română nu trebuie să se ocupe de trecut, ci de “prezent şi de bucuria viitorului”.

Să fii, adică, Lucia Hossu-Longin, o doamnă care, cu curaj, inteligenţă şi modestie, a ajutat la dezlipirea pleoapelor acestei ţări care ştie atât de bine să nu vrea să vadă.