celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăz-
nesc. Cînd numărul celor care nu îndrăznesc covîrşeşte numărul
celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.
În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)
Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci.
Unul să nu iasă viu.
(Elena Ceauşescu,
stenograma şedinţei
Comitetului Politic Executiv
al CC al PCR din 17 XII 1989)
Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească.
De acum înainte el este supus imperativului moral de a
vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai va-
dă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu
are dreptul să rămînă ascuns. Liber eşti numai atunci
cînd ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat
faptul că, urmînd un vechi cuvînt al Evangheliei, în Ro-
mânia şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi pu-
tut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei
vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am vă-
zut în cele 26 de ore cît am fost arestat, mai întîi la
Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul
Jilava. Am fost ridicat printre primii, cînd incredibila
rezistenţă a poporului Bucurestiului împotriva dicta-
turii comuniste abia începea.
La început am fost doar şase, într-o încăpere din
IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La
început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un
miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a
fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni
înarmaţi. De pe culoar răzbăteau pînă la noi, năclăite,
zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei
respiraţii înfundate cu căluş — şi gîfîite.
Cînd a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de
funcţionar, a citit cîteva nume de pe o listă bătută la
maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos si întors cu
faţa la zid, cu mîinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau.
Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală
cînd mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi
brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mîini: formam
un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil
pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici
aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii
care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam,
răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat,
dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate
gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întîl-
neam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc
„trupuri", si anume o grămadă de trupuri stîlcite. Erau
înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stîlciţi si speriaţi. Un tînăr
tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocan-
cul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi
trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei
sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid. Un bărbat
bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un
miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau
bătuţi numai sporadic, cînd miliţienii, care se întărîtau
între ei, se năpusteau, înjurînd, să lovească. Cei care nu
aveau încă mîinile zdrelite se ţineau de zid precum beţi-
vii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mîinile înroşite
de sînge, se agătaseră de pereţi cu pieptul si cu obrajii,
de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau conti-
nuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept,
boule, nu auzi! ai?" — şi urma lovitura, si apoi altele şi
aşa pînă cînd icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi
pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau dese-
nele neregulate ale sîngelui împrăştiat.
Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma.
Printre ele, călcînd şi izbind, cizmele miliţienilor făceau
poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură.
îşi întreţineau prin vorbe îndîrjirea pe care un maior
crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe
tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea
de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe
feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decît
schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa
împăcată. Loveau în cine apucau, la întîmplare: pum-
nii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, — to-
tul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era
un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe mar-
gine rînjeau, fumînd. Nu exista nici un trup de deţinut,
pe culoare, din care să nu curgă sînge. Aproape toţi ge-
meau. Fuseseră bătuţi îngrozitor, iar cîţiva dintre cei
întinşi pe jos implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia
era răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau
urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să
nu priveşti: dacă am fi fost orbi, pielea noastră îngrozită
s-ar fi transformat în privire.
în fine, îmbrînciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care
era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndo-
liate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cine-
va să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Mili-
ţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele
cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au
ordonat să stăm numai pe partea stingă. Nici nu se pu-
tea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea
strimt, si doi dintre noi, rănindu-si mîinile, erau con-
strînsi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce
autoritară întrebînd cîte „bucăţi" sunt înăuntru. I s-a
răspuns „şapte". „Mai aduceţi şapte", a strigat înăbuşit
prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat,
cu o voce mult mai lipsită de autoritate: „îi... îi... îm-
puşcă acum?" „Nu, nu-i împuşcă; se aşteaptă ordinul",
a fost răspunsul. Am înţeles cu tristeţe că represiunea
fusese mai puternică decît demonstranţii, că la Timişoa-
ra uciderea va continua si că, la Bucureşti, noi, cei deja
arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victi-
me exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gu-
rii (aveam mîinile imobilizate) şi am început să mă rog.
M-am lepădat de amărăciune îngînînd Tatăl Nostru.
Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlîcul de
deasupra şoferului, am început să privim drumul. A
coborît pe strada Eforie, a trecut Dîmboviţa pe la Izvor,
apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa
Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, „Casa
Republicii"). Am fost imediat frapat de simbolistica
acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor
prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost pri-
mele care au inaugurat glorioasa „victorie a socialismu-
lui". Simbolul dicta această confirmare: la victoria so-
cialismului se ajunge numai prin moarte organizată.
Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era
Fortul Jilava. Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi.
Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vîrîţi în-
tr-un soi de arest preventiv, o încăpere cu mai puţin de
15 m2 suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o
aerisire de tip lejov & lagoda: calculată să te sufoci fără
să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram
atît de înghesuiţi, încît, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală,
am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea:
torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa
că vom fi împuşcaţi.
Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a
fost nici o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemîncat.
Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să
descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor iden-
titatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe veci-
nul de celulă ce nume poartă şi, la rîndul său, nici nu s-a
recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi
indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu natura-
leţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam.
Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate.
Mulţi aveau răni deschise; sîngele se închegase pe răni
într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care
plaga fusese tîrîtă. Hainele, mototolite, erau mînjite de
sîngele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui — incon-
fundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu
marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am vă-
zut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui
faţă hidos tumefiată sîngele continua să curgă, nestă-
vilit, coagulîndu-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gît. Un
tînăr fusese bătut atît de tare încît, în ciuda feţei, care
nu zîmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu,
înfricosîndu-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la su-
pliciul lui că fusese bătut timp de o oră cu bocancii nu-
mai în cap, de către doi miliţieni (un plutonier si un
sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte,
Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir
efectele îngrozitoare ale cruzimii omeneşti. Defilarea
lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii
sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul si
suferinţa. Rămîne faptul că fiecare dintre aceşti oameni
fusese torturat cu sînge rece de un semen al său, semen
a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat
şi o seamă de privilegii meschine.
Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai
proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am
aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată
decît noaptea tîrziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi
sau pur şi simplu striviţi de autoblindate, că, în susul
străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în
sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntîlnită. Mi
s-a povestit de arestaţi tîrîţi de picioare pînă în dreptul
hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid si apoi
zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la inter-
vale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau
băgaţi în dube şi expediaţi la Jilava. Unii vorbeau cu
groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a
căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărîmă osul
si poate crăpa ţeasta. Un tînăr cu barbă mi-a relatat de-
spre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în
dreptul blocului Dunărea; văitîndu-se si tîrîndu-şi cio-
tul însîngerat, continua să strige împotriva lui Ceauşes-
cu; doi miliţieni l-au tras în antreul blocului unde, în
spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.
Cînd au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne
sufocasem unii de alţii, cîte opt, şi ne-au băgat iar într-o
dubă. în faţa mea, pe banchetă, se afla un tînăr masiv
care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu
de la el că fusese bătut peste ceafă cu bastonul pînă cînd
si-a pierdut cunoştinţa; cînd şi-a revenit, a descoperit că
nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că
urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea
au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi
testicule — de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în
faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, in-
termitent, o voce mică, tînguioasă şi pierdută.
Sfîşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de
asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul Jilavei. Am
străbătut două garduri circulare de sîrmă ghimpată,
înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa
unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat.
Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu un-
de a fost dus. Mai tîrziu, l-am căutat printre cei elibe-
raţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă.
Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui
nu îi cunosc numele...
Am intrat într-un soi de cramă avînd pereţi cu o gro-
sime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia po-
delei. Zidurile erau albe şi zgrunturoase. Ne-au îndrep-
tat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au
somat, înjurîndu-ne, să nu întoarcem capetele, în
dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit
nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare.
Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sînge uscat. Vreun mili-
tar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste
ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sînge, am înce-
put să-i simt mirosul.
Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care
ne păzea să ne ducă alături: „pe ăştia îi aranjez acum", a
adăugat. Cînd ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu
ce au gîndit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru
prima oară frică. Camera de „alături", unde trebuia să
fim noi „aranjaţi", părea şi ea, ca toate celelalte, zidită
în pămînt. O neliniştitoare „cramă de spital". Lîngă zi-
dul din stînga se afla un şir de scaune. Ne-am aşezat.
Abia cînd mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am în-
ţeles unde fusesem aduşi, în mijlocul încăperii se afla
un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frîn-
ghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un me-
tru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de
fier si cîteva cîrpe mototolite; două butoaie de plastic de
50 l, un polonic şi o pîlnie uriaşă se aflau alături; dar
ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe
care ochii mei îl vedeau, erau petele de sînge neînche-
gat de pe podea şi cîrpele îmbibate cu sînge proaspăt.
In jurul scaunului — sînge, pe zidul de lîngă masă —
sînge, cîrpele — murdărite de sînge... Acolo.fusese tor-
turat un om cu foarte puţin timp înainte, iar noi fuse-
sem aduşi acolo pentru a-i lua locul.
Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bi-
ne, nici unul dintre întîmplătorii mei camarazi nu a dat
semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat. Si
atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am
schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare
credea că celălalt va scăpa cu viaţă, găsea acest lucru
normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta
care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul
meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi
durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te
poate face să roşeşti.
Dar Dumnezeu a voit să treacă si acest pahar de la
noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce bruta-
lă a tîrît pînă la scaunul din centru un bărbat matur în-
grozitor mutilat, căruia îi zvîcnea, ca la muribunzi, pi-
ciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure,
pînă la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma,
probabil intenţionat, pînă ce am ajuns să stăm cîte trei
în acelaşi pat.
Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciu-
leam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula.
Ne obisnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temni-
ţei. Timpul trecea. Din cînd în cînd uşa se deschidea,
era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu
ne-a mai produs emoţie. Ne obisnuiam cu detenţia în ace-
laşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila mur-
dărie a acelui hidos penitenciar. Fiind la cheremul de-
menţei energumenului care luase România în posesiu-
ne absolută, ştiam că suntem pîndiţi de moarte la fieca-
re pas. Lent, precaut, cu oarecare lehamite, au început
discuţiile: astfel, pentru prima oară de cînd eram în-
chişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii de-
monstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă ge-
nerală pentru 22 decembrie, în noi, cum se întîmplă
adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu re-
semnarea. Este poate motivul pentru care, fiecare'faţă
de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem în-
că individualităţi. Nu avea nimeni nevoie de un nume
pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de în-
credere, în mod spontan, noi, încarceraţii unei răzmeri-
ţe căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român,
nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.
* Dau aici singurele nume de care îmi amintesc: Mihai (student
la electronică în primul an), Gradin Bogdan (pe care l-am revăzut în
grupul PNŢ la marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990 şi care ştiu
că a făcut apoi parte din grupul de grevişti ai foamei din Piaţa Uni-
versităţii), Gabi Garabet, Andrei Ion, Alecu Ivan Ghilia, Popa Lauren-
ţiu, Nicolescu Lucian. Am fost arestat împreună cu Văii Constanti-
nescu şi am fost depozitat la IGM în aceeaşi sală de aşteptare cu Ma-
riana Berechet. In rest, nu mai ştiu nici un nume.
înregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui ră-
mînînd încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu
ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în mo-
mentul în care, după vremea amiezei, am fost anunţaţi
că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din
Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu
glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă
către Fecioara Măria care începe prin cuvintele „Cuvi-
ne-se cu adevărat să te cinstim...". Nu ştiu cîti dintre
cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt
este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii,
parcă cerîndu-ne iertare, am plîns. A fost de departe
momentul cel mai emoţionant al detenţiei.
în fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost
spitalizaţi iar bolnavii au primit medicamente: fără
acest ordin ne-ar fi lăsat să murim avînd conştiinţa că
nu şi-au făcut decît datoria.
Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi
din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clă-
diri, avînd aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapo-
iate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea
avea două laturi de zid şi una de pămînt sub formă de
val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mi-
traliere de cîmp. Latura curţii formată de zidul îngust
era, aparent, locul în care se executau sentinţele de con-
damnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era ma-
roniu-roşcat, mîncat ca de lepră de găurile lăsate în
mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pămîntul era
atît de bătătorit, încît netezimea lui, prin apa pe care nu
o lăsa să-l pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii
de mort. înţelepciunea hazardului făcuse să fim elibe-
raţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa.
Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în
viaţa de după Ceauşescu.
Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie
1989, regimul comunist din România nu ar fi căzut, ma-
joritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi
fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exer-
sat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, îm-
puşcare — distrugerea cadavrului. Din acest motiv,
pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22
începînd, oamenii se împart în două categorii: cei care
au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind
că riscă să fie împuşcaţi, — si care mi-au salvat viaţa; si
sunt cei care au refuzat să protesteze, şi care, în con-
cepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii.
Rudele mele de sînge, spre pildă, nu au demonstrat în
ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă
ce se mai întîmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi
aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se ho-
tărască prin alţii, iar ei doar să profite, într-un sens sau
în altul.
Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei
care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt
oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu sus-
pendare, anume salarizaţi spre a tortura si ucide. Aceşti
oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor
majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu
că nu şi-au făcut decît datoria. Astăzi, ca şi cînd nimic
nu s-ar fi întîmplat, se amestecă pe stradă printe noi:
asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele
lor victime. Ei nu aşteaptă decît un nou regim care să le
redea posibilitatea legală de a intimida, tortura si ucide.
Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit:
iubirea mea către ei se îndreaptă
HORIA ROMAN PATAPIEVICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu