C.T. Popescu, numele eşecului presei româneşti

Nu ştiu dacă s-au schimbat în bine, după 1989, toate elementele societăţii româneşti, dar libertatea presei ar fi trebuit să aducă ‘binele public’, de care aveam atâta nevoie. N-a fost să fie şi deoarece, în presă, au existat şi există oameni proveniţi din fosta securitate comunistă (Dan Voiculescu), din mediul infracţional (Sorin Ovidiu Vîntu, condamnat înainte de 1989 pentru delapidare, adică furt din banii publici, infracţiune repetată după 1989, atunci când a furat banii Fondului Naţional de Investiţii, scăpând până acum datorită unei justiţii de cacao, cea care nu reuşeşte să vadă ceea ce ştie o ţară întreagă), plus alţii asemenea. Un caz special îl reprezintă Cristian Tudor Popescu (CTP), ‘justiţiarul’ de carton al presei româneşti. Dacă PNŢ-ul este la marginea politicii româneşti, chiar dacă l-a avut pe martirul anticomunist Corneliu Coposu şi este urmaşul Partidului Naţional Român, unul din autorii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, este şi deoarece această lichea de doi bani numită CTP a atacat mereu, timp de patru ani, 1997-2001, PNŢ-ul, punându-i în cârcă toate relele societăţii româneşti. Rezultatul a fost ajungerea în turul doi al alegerilor din 2000 a două fosile comuniste, IliciKGB şi VC Tudor, pupincuristul lui Ceaşcă.

Doar cu actualul preşedinte al României nu prea i-a mers CTP-ului, o dovadă că româniii s-au mai deşteptat şi nu mai pun botu’ la toate aberaţiile presei infracţionale. Dar anii 1997-2000 nu erau primii în care CTP-ul împroşca cinic România cu flegmele sale securisto-infracţionale. De exemplu, cu prilejul Mineriadei din 14-15 iunie 1990, atunci când forţele întunecate ale securităţii comuniste, simţind că pierd teren, ucideau şi torturau oameni nevinovaţi, CTP-ul scria în ‘Adevărul’: “Ca pe 13 iunie a avut loc in Bucuresti o tentativa de lovitura de stat este un fapt a carui negare nu poate fi discutata decat in termenii cretinismului sau candorii, dupa cum se exprima dl. Razvan Theodorescu. Oricine s-a aflat in acele ore la Televiziune, la Interne sau la Politie poate rememora mirosul salbaticiei si fricii care pluteau in aer. E lesne de inteles ca imaginile din seara aceea, transmise de TVR, si mai ales lipsa oricaror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panica, in intreaga tara. Ceea ce s-a intamplat a doua zi in Bucuresti, incepand cu primele ore ale diminetii, a fost o reactie tot atat de inevitabila; spirala violentei, odata initiata, urca intruna. Aceasta reactie s-ar fi produs si in lipsa apelului prezidential, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucura Presedintele si Guvernul. In aceste conditii, comportamentul grupurilor mineresti si muncitoresti nu a fost, nici nu avea cum sa fie, pasnic.” (19 iunie 1990, în editorialul ‘Spirala Violenţei’). O lună mai devreme, în 18 mai 1990, tot în ‘Adevărul’, în editorialul ‘Proştii şi deştepţii’, CTP-ul îşi manifesta plenar dispreţul faţă de manifestanţii din Piaţa Universităţii: “In discutiile de prin restaurante sic, o parte din intelighentia romana insulta cu o virulenta pe care n-as fi indraznit sa mi-o imaginez, pe toti cei care nu fac parte din lumea buna. Lumea doimaistilor, a clientilor restaurantului Chinezesc si ai Poienii Brasov. A celor care se screm sa-si exhibe extazul vizavi de un Tarkovski, sau Wajda, un Antonioni, pe culoarul de panta al iesirii din Cinemateca. Cu o nonsalanta buimacitoare, cei ce se pretind intelectuali calca regula de temelie a intelectualului: relativizarea. Noi suntem posesorii adevarului suprem, toti ceilalti sunt niste minti confuze care ar face bine sa ne urmeze, altminteri va fi rau de ei. Tot ce se spune (se urla) in Piata Universitatii e bun si frumos, inclusiv scandarea dincolo de bestialitate: Iliescu du-te acasa, Ai nevasta canceroasa.” Cele două exemple le-am găsit intr-un material intitulat ‘Presa şi manipularea opiniei publice’, din http://dan-blog.ro/presa-si-manipularea-opiniei-publice.html. Tot acolo găsiţi rezultatele unui sondaj interesant. La întrebarea ‘Aveţi încredere în ceea ce spun jurnaliştii?’, 85% din cei care au votat spun NU.