Cum să le iei fraierilor banii şi voturile

Pentru sindicaliştii lu’ Peşte care se agită pe la Bucureşti, şi nu numai, avem o veste proastă: ce fac guvernanţii în Capitală face şi ‘boborul’ la nivel de ultim cătun din România. Pentru exemplificare, voi alege două personaje de pe aici, modele de gândire pe bază de şpăgi şi relaţii. Astfel, cea mai bogată familie din Tătărăşeni (un cătun de pe aici) are masculul consilier local din partea PSD (bogaţii care-i plâng pe săraci, dar nu fac nimic pentru a elimina corupţia aducătoare de sărăcie, ci doar o încurajează), tovarăşul fiind absolvent al şcolii de partid, evident comunist, o şcoală care l-a ajutat să se descurce în democraţia creată de comunişti, pentru comunişti. Se numeşte Marcel Clicinschi şi din propria vilă se văd perfect inegalităţile aduse, netam-nesam, de actualii guvernanţi. Stimabila sa consoartă, de o cultură şi o fineţe demne de o bucătăreasă de cazarmă, se consideră intelectuală. Iar în această calitate, ce partid credeţi că vota prin anii ’90? Păi, dragi tovarăşi şi ‘preteni’, vota PSM-ul (Partidul Socialist al Muncii) al tovarăşului Verdeţ, prim-ministru în dictatura comunistă. Acest PSM (un fel de PCR mai roşu decât PCR-ul normal, adică PSD-ul) nu avea, după cum se vede, doar votanţi care nu aveau de-o pâine sau intelectuali idealişti dornici s-o facă cu Marx, Lenin şi restul celor care populează acum Iadul, ci şi personaje bogate, cu latura intelectuală şubrezită sau lipsă de la data punerii în funcţiune. România azi este săracă, dar familia Cilinschi este bogată. Credeţi că l-a controlat cineva pe tovarăşul Clicinschi în privinţa banilor luaţi drept subvenţii pentru agricultură? După părerea mea, inspectorii financiari au adus prejudicii imense bugetului României, majoritatea sunt corupţi, mai primejdioşi decât Nuţu Cămătaru, de exemplu. Câţi au fost arestaţi? 0,0001% dintre cei care au luat şpăgi grase, trimiţând România la FMI după bani. Revenind la familia Clicinschi, aceasta cuprindea un al treilea membru al familiei, o fetiţă, Clicinschi Diana pe numele său. Ce poate face familia Clicinschi pentru fetiţa lor, în partea a doua.

Al doilea personaj al articolului se numeşte Ioan Stan. A fost numit în septembrie 2009 director cooordonator al Şcolii cu cl. I-VIII Havîrna (sau Havârna) pe criterii politice. Este absolvent al unui Institut Pedagogic de trei ani, un fel de şcoală profesională a învăţământului superior. Adică este profesor II, gradul ‘definitiv’. Deşi în respectivă şcoală existau profesori I, cu gradul didactic minim II, relaţiile domnului director au făcut legea. Doar nu suntem în Germania. Profesor de matematică fiind, Ioan Stan este bun şi la abureli. Astfel, abureşte suficient familia Clicinschi încât aceştia hotărăsc să-şi dea fiica să facă meditaţii cu stimabilul (în 2003). După un an de intense meditaţii, Clicinschi Diana obţine nota 8 (opt). O notă obţinută de alţi copii fără meditaţii sau alte abureli. Dar, nu-i aşa, reclama este sufletul comerţului. Într-un alt an şcolar (2005/2006), scenariul se repetă. Cea mai bună elevă a şcolii Tătărăşeni, din cl. a VIII-a, Maşala Andreea, apelează la acelaşi ‘eminent’ profesor Ioan Stan. Rezultatul? 7,70 nota obţinută. Nu merită dumnealui să fie director? Cam acestea ar fi calităţile profesionale ale domnului director. Trecem la alte ‘calităţi’ (pe aici sunt calităţi). Să presupunem că în comuna europeană Havîrna te supără cineva, nu contează cine. În acest caz, doar fraierii apelează la Poliţie sau la Justiţie. Iar domnul Ioan Stan nu e fraier. Dacă l-ai supărat, rişti să fii bătut în cel mai pur stil mafiot. Pentru a înţelege mai bine situaţia, trebuie precizat că, pe aici, toată lumea este rudă cu toată lumea, din ‘crema’ localităţii. Primarul este văr de-al nu-ştiu-câtelea cu Directorul şi amândoi fac legea. Ce poliţie, ce justiţie, găseşti câţiva fomişti sau ţigani (sunt şi aşa ceva pe aici) şi ţi-l aranjează pe respectivul mai ceva decât orice justiţie. Şi aceasta ca să reţii, odată pentru totdeauna, cine e cel mai iubit dintre pământeni pe aici. Aceasta-i România care trăieşte din ajutoare şi subvenţii, aceasta-i România care pretinde respect, aceasta-i România în care se moare cu poza lui Ilici în braţe, aceasta-i România unde nu contează ce ştii sau la ce eşti bun, ci contează ce relaţii ai.

20 de ani de la capitularea României în faţa trupelor Securităţii comuniste

În decembrie 1989 am fost admiraţi de întrega lume. Capitalul de simpatie al României era imens în lumea civilizată. Inclusiv la Campionatul Mondial de fotbal din Italia (1990), în meciul cu URSS, arbitrul ne-a acordat un penalty absolut gratuit (era şi aceasta o dovadă de simpatie). Dar a venit ziua de 14 iunie 1990. Aduşi de securişti la Bucureşti, dirijaţi de aceştia, îndemnaţi de Ilici Iliescu, minerii din Valea Jiului aveau să aducă bezna izolării în România. Pentru mulţi tineri valoroşi ai acestei ţări viaţa lua sfârşit în acea lună de vară. Pentru alţii, bătuţi crunt, viitorul va însemna o lungă şi grea suferinţă. Deşi avea Poliţia şi Armata, tovarăşul Iliescu a instigat, în cel mai pur stil bolşevic, un grup social împotriva altui grup de români. De altfel, în anii ce vor urma, deviza “Dezbină şi stăpâneşte!” va fi crezul politrucului roşu, format la Moscova, Ion Iliescu. N-a plătit niciodată pentru faptele sale, deoarece în România nu există justiţie. În această ţară, există doar eroi anonimi care au crezut că pot schimba lumea în care trăiesc. În această ţară, 20 de ani politrucii bolşevici au făcut legea. Chiar dacă România era furată bucată cu bucată, foştii securişti îndemnau poporul să-l voteze pe Iliescu. Chiar dacă în România nu se investea nimic şi eram tot mai izolaţi, poporul continua să-l voteze pe Ilici. Şi chiar dacă România mergea spre nicăieri, vinovat nu este Ilici, ci acei inocenţi, ‘golani’, care au avut curajul să strige ‘Jos comunismul!’.

După evenimentele din iunie, americanii au reacţionat prompt, cerând lui Iliescu să respecte drepturile cetăţenilor săi. În Declaraţia Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii din 15 iunie 1990, publicată în România Liberă se cere retragerea grupărilor violente. „Acţiunile autorizate de preşedintele Iliescu şi guvernul său, din ultimele câteva zile, au lovit în inima democraţiei române. Atacuri organizate împotriva sediilor partidelor de opoziţie şi a ziarelor independente, şi atacurile împotriva personalităţilor politice care urmăreau ţeluri democratice prin mijloace paşnice, de către muncitorii chemaţi la Bucureşti de preşedintele Iliescu personal, ameninţă să readucă regimul autoritar în România”. Spre final, americanii ameninţă că vor retrage orice forme de ajutor: „În aşteptarea reinstaurării procesului democratizării, Statele Unite au hotărât să sisteze orice ajutoare economice neumanitare care ar fi putut fi acordate României”.

Urmarea mineriadei sângeroase din iunie 1990: foştii bolşevici au făcut ce au vrut în România, iar majoritatea membrilor elitelor intelectuale româneşti au emigrat.

Cum îşi bat joc noii bolşevici de eroii Revoluţiei Române

“Dacă eşti cu adevărat Dumnezeu, eliberează-te şi coboară de pe cruce” îi spuneau fariseii lui Isus, aflat în agonia morţii. La fel astăzi, pentru românaşul verde cu tricolor totul, dar absolut totul este măsurabil în paraii pe care-i ai pentru a-ţi trăi anii amărâţi, în mizerie şi sunet de manele. Pentru mulţi de pe aici, şi nu numai, libertatea opiniei, accesul la informaţie, libera circulaţie etc. nu contează. Inclusiv pentru aşa-zişii intelectuali, aterizaţi în învăţământ de pe şantierele socialiste sau de la colhoz, nostalgia comunismului se datorează ‘eşecului actualei societăţi’. În zadar le explici că actualei democraţii i-a fost pusă temelia de către comuniştii din eşaloanele doi şi trei, că Parlamentul a fost şi este populat de javre bolşevice, foşti nomenclaturişti, foşti ofiţeri de Securitate şi foşti turnători la aceeaşi Securitate. Chiar şi aceştia, forţaţi de mersul istoriei, au repus în drepturi libertatea normală a individului. Dar, pentru noii bolşevici, aceasta nu contează, aşa cum pentru evreii de acum 2000 de ani mesajul Lui Hristos n-a contat. În viaţa lor banală, România este doar doar locul unde arunci gunoaiele oriunde, asculţi manele şi te uiţi o întreagă noapte la zeroTV, acolo unde Vadim Tudor îţi aminteşte cum curgea laptele şi mierea înainte de 1989, în cea mai întunecată ţară din Europa, demnă de cărţile lui Kafka. Neocomuniştii din PSD au avut procente uriaşe în alegeri, şi vor mai avea, pentru că, pe lângă televiziuni, în învăţământ crimele comunismului sunt de domeniul SF. Autorii programelor şcolare la istorie sunt bine intenţionaţi, probabil, dar ei nu ştiu cam ce gândire bolşevică au tovarăşii profesori de istorie, cel puţin cei din Modova lui Octav Cozmâncă, nomenclaturistul lui Bombonel. Credeţi că pe aici libertatea se contrapune dictaturii roşii? Vă imaginaţi cumva că profesoraşii de istorie, cu creierele spălate înainte de 1989, au devenit peste noapte propăvăduitorii lumii libere? Din păcate, nu. Mai mult chiar, aceştia nutresc simpatii clare faţă de dictatura comunistă. Haideţi să ne imaginăm cum arată mesajul acestor noi bolşevici transmis celor care vor vota peste ani sau luni. ‘Comunismul a avut şi lucruri bune, se găseau cărţi, bla, bla, bla …; desigur, s-a mai şi exagerat, dar în mare era bine’, ar spune un tovarăş Şuhan Valeriu, de pe aici, precum şi tovarăşa sa de viaţă, otevişti, manelişti şi formatori de generaţii pentru România legată veşnic de ciuma roşie. Recent, un coleg, profesor de istorie, îmi povestea ‘ce naşpa este să predea despre Revoluţia din 1989”. Dar ce naşpa este să mori, domnule profesor, la 15 ani pe caldarâmul Timişoarei. Ce naşpa este, domnule profesor, să nu fii fiu de nomenclaturist comunist şi să-ţi fie retezate aripile de un regim care te tratează ca un sclav. Ce naşpa este, domnule profesor, să zaci paralizat într-un scaun cu rotile, după ce, la 20 de ani, minerii lui Ilici ţi-au mutat coloana vertebrală. Dragii mei cititori, faţă de poprul polonez, care s-a ridicat din propria cenuşă şi şi-a afirmat vocaţia europeană, noi, cu aceşti noi bolşevici, prezenţi peste tot, de la televiziuni la catedrele de istorie, nu avem nici o şansă. Pentru noii bolşevici istoria şi crimele ei sunt o poveste, de care uităm repede. Pentru mândrul popor polonez, cel care a făcut prima breşă în Europa de Est ocupată de ruşi, a uita nu există, iar fii şi fiicele Poloniei sunt demni de marii lor înaintaşi. România majoritară, proşti dar mulţi, este formată din indivizi becalizaţi, fără orizont, suferind de scenarită, nostalgici paguboşi, pioni în propria ţară. Şi noi vrem respectul lumii civilizate? Ar fi o glumă bună, dacă n-ar fi un adevăr macabru.

Va fi exclusă România din Consiliul Europei?

Neocomuniştii din PSD, cei care n-au nici un respect pentru despăgubirea foştilor proprietari, cei care au îndurat ‘binele bolşevic’, pot trece la următoarea etapă a planului lor de a izola România, ţărişoara noastră fiind în pragul unei condamnări istorice la Strasbourg. Acest PSD=PCR are, în utima vreme, numai scopuri clare: au desfiinţat CNSAS-ul tovarăşii, prin oamenii propuşi de ei la Curtea Constituţională, au desfiinţat ANI, prin aceeaşi trepăduşi din ‘PSD cruce PC’, au blocat orice iniţiativă a Parlamentului de a schimba ceva în această ţară, nici prin gând nu le trece să înceapă elaborarea unui proiect de nouă Constituţie, prin care să se aplice rezultatele Referendumului din noiembrie 2009. Grupul ‘noilor bolşevici’ din România, format din PSD+PC+PRM+PNL, dovedesc o indiferenţă totală faţă de recomandările şi normele UE. Dacă Germania, de exemplu, afirmă mereu că în România corupţia este încurajată de Parlament, care blochează marile dosare de corupţie, pe liberalii roşii îi doare-n cot, ei o ţin pe-a lor: DNA-ul este instrumentul lui Băsescu. Dacă în toate rapoartele UE, DNA-ul este lăudat, iar parlamentarii şi CSM-ul sunt criticaţi, pe bolşevicii din PSD îi doare-n basca de proletar a lui Ilici, doar lumina pentru ei vine de la Moscova. Aceste lepre ale democraţiei originale n-au alt scop, se pare, decât izolarea României, aşa cum era pe vremea tătucului lor, mult iubitul şi stimatul, de către securitatea bolşevică, evident. Chiar în această ţară doar ţoapele şi bădăranii care înjură la televizor şi pe stradă fac legea? Chiar nu contează dacă suntem în lumea bună a Terrei sau vecini de cort cu ultimii barbari ai Pământului? Chiar pentru jivinele pesediste nu contează că România este mică şi pentru că Ilici are o soţie rusoaică, a studiat la Moscova, unde, probabil, a fost recrutat de KGB (serviciul secret sovietic) şi a avut un tată ce a adus ciuma roşie în România? Chiar aceşti ‘reprezentanţi ai poporului român’, votaţi de partea întunecată a acestei ţări, o parte fără Dumnezeu, fără lege şi fără educaţie, nu realizează că noi am intrat în UE pentru a face la fel ca celelalte ţări prospere ale Europei, în speranţa că vom trăi ca ele? Chiar aceste rămăşiţe bolşevice nu înţeleg nimic din domnia legii în alte ţări civilizate? Se pare că răspunsul la aceste întrebări este ‘nu’. Trimişi de electoratul roşu să-l înjure pe Băsescu (?), pentru aceste specimene pesediste şi liberale vocea instituţiilor europene nu contează. Aflaţi într-un război continuu cu Preşedintele României, respectivii politicieni îngroapă încă o dată România în gulagul democraţiei bananiere, o altă democraţie decât în restul UE (dacă se poate numi democraţie ceea ce se întâmplă în România lui Geoană, Ponta şi Antonescu).

Posibile soluţii pentru devirusarea calculatorului

Să presupunem că un virus îţi pătrunde în soft-ul calculatorului şi îţi restricţionează accesul la serverele de ‘update’ pentru antivirus şi către principalele site-uri de unde se pot descărca soluţii de securitate. Pentru a evita reinstalarea sistemului, cu toate neplăcerile ei, o posibilă soluţie, formată din doi paşi, este următoarea:

Pasul 1. Se descarcă aplicaţia CureIt şi se face un ‘Express’ şi apoi un ‘Complete Scan’. După ce porniţi scan-ul, lăsaţi calculatorul în pace, nu rulaţi alte programe, deoarece o să dea erori la scanare şi va trebui să repetaţi operaţiunea. Un ‘Complete Scan’ poate dura şi trei ore.

Observaţie. Dacă virusul nu vă lasă să accesaţi site-ul ‘CurelIt’, rugaţi un amic să vă trimită programul prin mail (e micuţ, câţiva MB). Sau săriţi direct la ultimul paragraf, numit Plan B.

Pasul 2. După ce aţi scanat cu CurelIt şi v-a găsit şi remediat ceva probleme, încercaţi să descărcaţi Malwarebytes. Cu el se curăţă ce mai rămâne de curăţat prin sistem. Îşi face bine treaba şi este comparabil cu un alt program foarte bun numit Spybot Search and Destroy.

Planul B. Se poate scana şi curăţa un computer virusat dacă la el conectaţi un hard disk extern/USB Flash Drive pe care avem instalate aplicaţii antivirus & antimalware.

Chiar suntem condamnaţi să colaborăm cu călăii României, adică foştii bolşevici?

România, acea ţară frumoasă, repectată şi respectabilă până în 1945, din care ruşii au furat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, are o mare problemă. După ce au demolat tradiţiile şi satele româneşti, după ce au spălat creiere, după ce au obligat românii să ducă o viaţă duplicitară (una spuneau în spaţiul public şi cu totul altceva în familie), după ce au adus foametea în Moldova anului 1946, după ce au ucis elitele culturale şi ştiinţifice româneşti, după ce i-au transformat pe ancestralii ţărani români în colhoznici şi i-au învăţat să fure şi să mintă, după ce au înfometat, în deceniul negru al dictaturii comuniste (1980 – 1989), un întreg popor, după ce ne-au redus la stadiu de larve ţinute într-un imens ghetou, în care totul era raţionalizat, după ce au creat o imensă reţea de corupţie (nimic nu se găsea la vedere, dar ‘se făcea rost de ele’), după ce au antrenat bisericile în turnătorii ordinare pentru un regim ateu, după ce am avut parte de cel mai Stalinist regim din Europa de Est, în anii ’80, depăşindu-i chiar şi pe ruşi, care aveau un ‘comunism mai acceptabil’, după toate acestea şi multe altele, Curtea Constituţională(CC) a declarat neconstituţională Legea lustraţiei. Dinozaurii roşii ai Curţii Constituţionale au răspuns astfel comenzilor venite de la şefii lor, neocomuniştii din PSD, cei care au atacat la CC Legea lustraţiei. Deşi efectele sale sunt mai mult simbolice, şi la mai bine de 20 de ani după Revoluţie aceeaşi bolşevici care au ucis trupul şi spiritul României fac legea şi legile. Clovnii lui Ilici Iliescu nu pot accepta că sunt într-un partid creat de scheletul fostului Partid Comunist, de la care au învăţat furtul din avuţia naţională şi demagogia populistă. Pentru a scăpa de călăii României, noi, cei care vrem o ţară liberă de comunism, avem două variante: ori emigrăm, ori mai ieşim o dată în stradă. N-ar trebui să uităm că-n spatele colapsului financiar al României se ascund averile baronilor pesedişti. Şi dacă tot acuză tovarăşul Ponta actuala guvernare de nestoparea hoţiei, ar trebui să-i amintească cineva acestui politruc roşu ce făceau pesediştii cu cererea de cercetare penală a numitului Adrian Năstase: se ştergeau la fund cu autorităţile statului în care fură de rup. Până şi mafioţii ofereau justiţiei câte un ţap ispăşitor pentru a mai arunca praf în ochi. La pesedişti se oferă un singur lucru: un mare gol în bugetul ţării, pentru un plin în famiglia pesedistă. În final, să ne amintim pentru (pe) ce versuri s-a murit în România lui Ilici:

A fost odată ca-n poveşti, a fost în România,
O gaşcă mare de golani ce-au alungat sclavia.
Noi nu ne-am confundat nicicând cu oamenii de bine,
Numiţi şi neocomunişti, şi fără de ruşine.
Mai bine haimana decât trădător,
Mai bine huligan decât dictator,
Mai bine golan decât activist,
Mai bine mort decât comunist!

File din isteria comunismului românesc (II)

Racovski – ceafa roşie româno-bulgară

După 1918, viaţa revoluţionară a lui Racovski s-a rupt într-un fel de România. Ocazional se vor mai întâlni, dar de fiecare dată Racovski va fi înfrânt. Pentru el, adevărata patrie, cea în care spiritul său revoluţionar marxist şi-ar fi dorit să locuiască cu adevărat, a fost, cel mai probabil, o uniune balcanică marxistă. Vorbea bulgară, română, turcă, ucraineană, o rupea în idiş, se simţea acasă şi la Silistra, şi la Mangalia, dar şi la Paris sau München. La începutul lui 1918 organizează din Odessa o încercare de puci eşuată împotriva regelui Ferdinand, iar în 1919 îl regăsim în postura de principal agent de sprijin din partea URSS pentru regimul bolşevic instaurat de Bela Kun în Ungaria. Dar trupele române se mişcă repede şi mătrăşesc rapid noua republică bolşevică, intrând victorioase în Budapesta, sub comanda generalului Mărdărăscu. În 1921, Racovski va fi dat în judecată, de către autorităţile româneşti, pentru crime contra securităţii statului. Din 1923, când a fost debarcat de la conducerea Ucrainei sovietice, viaţa lui se va schimba radical. Ajunge diplomat al Uniunii Sovietice întâi la Londra, apoi la Paris, unde se va revedea cu mulţi dintre amicii săi din vremurile bune, cu Marcel Pauker, primul bărbat al mult mai celebrei Ana, şi cu Panait Istrati. Confirmând încă o dată că are un creier oxigenat cu sânge de revoluţionar, Racovski a produs un scandal imediat ce a ajuns în postul de ambassador, în 1924 (an în care statul român îl condamnase deja la moarte în contumacie). Ca reprezentat diplomatic de rang înalt, Racovski trebuia să fie primit de preşedintele Franţei, Gaston Doumergue, numai că întâlnirea oficială pentru prezentarea scrisorilor de acreditare s-a amânat cu vreo două luni, fiindcă Racovski n-a vrut să audă nici în ruptul capului de refuzul francezilor de a cânta la ceremonie imnul URSS, care era pe atunci ‘Internaţionala’. După târguieli lungi, până la urmă s-a găsit o soluţie: s-a cântat cu goarnele o ‘Internaţională’, dar cu câteva note schimbate, cât să sune fals. Ataşamentul faţă de Troţki l-a făcut pe Racovski să semneze o declaraţie cum că Franţa ar fi o ţară ‘neprietenoasă’ pentru mişcarea proletară, prilej cu care a fost declarat ‘persona non grata’ şi expulzat. A început o perioadă extreme de grea pentru Racovski care, întors în URSS, începe să fie hărţuit de către Stalin şi, în final, scos din partid în 1928, ruşinea supremă. E trimis în nord, unde supravieţuieşte şi corespondează cu Troţki, bârfindu-l pe Stalin. O duce din rău în mai rău, totuşi Stalin îi arată milă şi-i dă voie să se întoarcă la Moscova, unde îl reprimeşte în partid. Însă Racovski e de neoprit şi continuă să-l critice pe Stalin, chestie care, evident, se termină prost. E arestat în 1938, acuzat alături de ‘troţkiştii de dreapta’, şi cu această ocazie Racovski mai stabileşte un record: opt luni de tăcere în faţa anchetatorilor lui Beria. În final a cedat, mărturisind că a făcut-o ca să nu-i pună pe ceilalţi din lot să sufere din pricina încăpăţânării lui. În martie 1938 a prins o bursă de douăzeci de ani de muncă silnică în Kazahstan. Într-o zi aspră, de toamnă rusă, e dus într-o pădurice împreună cu alţi condamnaţi şi împuşcat în cap la ordinul direct al lui Beria. Cam aşa îşi răsplăteau bolşevicii eroii.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.5/2009 (autor Alin Ionescu).

Vezi şi Partea I.

Să îndobitocim poporul cu televizorul – crezul (de)formatorilor de pe sticlă

2 iunie 2010, anul Domnului (sau anul tovarăşului Ponta, cel mai iubit dintre ‘nepoţii’ lui Bombonel). Ce vedem la televiziunile din România, acea ţară unde 20% dintre locuitori au dosare penale (Mult doamnă, mult! Dincolo, în Occident, e mult mai puţin!). Începem cu televiziunea de tomberon, adică OTV. ZeroTV prezenta, la oră de maximă audienţă, între o reîncarnare şi o căutare de cadavre, pe pupincuristul bolşevic V.C. Tudor, titlul fiind “C. V. Tudor taie ghearele Mafiei”. Păi, lungi gheare mai are Mafia în România, dacă acest mâncător de rahat roşu le tot taie de 20 de ani şi noi vedem că mafioţii sunt bine-mersi, inclusiv mafioţii cotizanţi la PRM. Şi ca această culme a absurdului să fie deplină, acest lăutar al ateului Ceauşescu prezenta cartea “Europa creştină”, în trei volume. Ce ţi-e şi cu creştinismul ăsta în România, de-a ajuns să fie popularizat de ultima cârpă ceauşistă. Săracii eroii ai Timişoarei, dacă ar şti pe cine prezintă televiziunile din România liberă şi democratică, pentru care şi-au dat viaţa, ar muri a doua oară. Trecem la televiziunea fraţilor Păunescu, B1Tv, acolo unde ne ‘delecta’, cu mârlănia de cioban, însuşi zeul luminii ce-a adus întunericul peste cea mai titrată echipă de fotbal din România, adică George Becali. Şi acest analfabet a vorbit poporului din mahalaua României. Anticomunistul Becali care i-a lins fundul securistului Vadim, la alegerile europarlamentare, ne explică nouă ce-i moralitatea şi credinţa. Aşa B1Tv, încă nişte ani cu Becali şi vom vorbi limba română jegoasă a acestui personaj care în lumea bună a Occidentului ar fi o curiozitate a naturii, iar parinţii l-ar prezenta copiilor astfel: “Dacă nu învăţaţi, ca el ajungeţi”; un fariseu vândut demult pe nişte arginţi celui care i-a dat banii şi faima, dar nu i-a dat şi bruma de minte pentru a fi un model de urmat în această ţară. Ajungem la (i)Realitatea, acolo unde, dacă nu-i Ciuvică (ce specializare are acest Ciuvică?), este aceeaşi gaşcă de ‘oameni de bine’, precum Nistorescu şi restu’, care au o singură grijă: să-l injure pe Băsescu. O fi bine, o fi rău, dar prea e monoton, dacă vezi negru numai la unii. Mai era prin curte şi C.T. Popescu, cu mecla lui de activist comunist din anii ’50. La câte tâmpenii debitează acest individ, parcă nici nu merită amintit. Şi totuşi, acest Oracol al ‘Scânteii’ comuniste afirmă ca cei care l-au votat pe Băsescu au ales ura faţă de moguli, …, iar cei care l-au votat pe Geoană au ales frica faţă de ziua de mâine. E taman invers, tovarăşul Popescu, dacă este să mergem pe această ‘metaforă’. Cei care l-au votat pe Băsescu au făcut-o de frica revenirii comuniştilor la putere, iar cei care l-au votat pe Geoană au făcut-o din ură faţă de Băsescu (mai sunt şi alte motive, desigur). Ceea ce uită acest Oracol, prezent mereu la televiziuni, este trecutul său jalnic de jurnalist care-l ataca dur pe Regele Mihai, fără nici un motiv, şi care lăuda minerii veniţi să ucidă la Bucureşti, din ordinul lui Ilici. Acelaşi Popescu ajunge la un momenta dat să afirme că pe Ceauşescu l-au dat jos activiştii PCR, care nu se putea îmbogăţi. Şi poporul unde-i, tovarăşul Popescu? Sau fraierii care-au murit şi cei care-au votat la Referendumul din 2009 nu contează? În sfârşit, Antena3 are în continuare acelaşi hit: “Să moară Băsescu, să trăim noi bine!”. Clovnii lui Voiculescu ar putea face mai mult decât a înjura în fiecare seară. Hai, stimabililor, de ce nu mergeţi mai departe? Aruncaţi cu ouă în Preşedinte, asasinaţi-l, poate aşa vă potoliţi ura cerebrală transmisă de Felix întregii Curţi a antenelor. Dacă tot nu aveţi nici o deontologie profesională, cum pretindeţi să aibă alţii? Restul televiziunilor s-au simţit bine. Doar poporul mai are puţin şi intră total în ceaţă. Deşteaptă-tă române, dar culcă-te la loc, televiziunile gândesc pentru tine. Somn uşor, următoarea staţie fiind “Revenirea bolşevicilor”, cu peronul pe partea stângă.

Ţara aceasta o fi având şi extrema dreaptă sau doar extremişti comunişti de stânga?

Parohia bugetară din România înseamnă domnia fărădelegii şi incompetenţei

În 31 mai 2010, am văzut spectacolul grotesc al mulţimii aţâţate împotriva unui singur om. Pentru lipsa banilor în bugetul României este un singur vinovat: Traian Băsescu. El şi numai el face ca noi, români oneşti, harnici, muncitori, cinstiţi, să nu avem bani pentru salarii şi pensii. Să-l răstignim pe Băsescu, doar n-o să acuzăm un întreg popor de lene, hoţie, incompetenţă, delăsare etc. Acesta-i scenariul pus la cale în laboratoarele pesedisto-peneliste. Următoarele exemple sunt pure întâmplări nefericite, de care acest popor civilizat este complet străin. Doar occidentalii imperialişti, care ne vor răul, prezintă ştiri cu români care cerşesc, violează, fură, ucid etc. Aceste ştiri fac parte dintr-o campanie de denigrare a românilor, având originea în teoria lui Pavel Coruţ, conform căreia primii oameni au apărut pe teritoriul vechii Dacii, iar secretele lor milenare, odată descoperite, ar muta centrul economic al lumii din jurul Atlanticului, în jurul Mării Negre (să vezi atunci ‘taxe Mazăre’). Dar iată aceste nefericite excepţii, de la caracterul nobil şi plin de virtuţi al românului votant de PSD.
1. Am un vecin care aduce ţigări şi alcool din Ucraina (ca alte mii de românaşi ce-şi iubesc ţara, neavând o altă preocupare din care să mai scoată un ban). Iar aceste produse sunt vândute pe aici, fără nici un soi de autorizaţie. Cârcotaşii ar spune că aceasta se numeşte evaziune fiscală. Doar că Poliţia nu este de aceeaşi părere, aşa încât respectivul câştigă frumuşel de pe urma acestui comerţ (doar n-o să dea în cap la oameni pe stradă). Este drept că nu plăteşte un leu la buget (doar şpaga cui trebuie), dar ‘las’ că statul are bani, doar nu plătesc atâţia fraieri taxe şi impozite’.
2. Îmi povestea un coleg profesor, mulţi ani metodist, că, la un moment dat, trebuia să verifice o şcoală dintr-un cătun izolat. Era prin luna mai, ajunge la respectiva şcoală, pe uşă era un lacăt, iar iarba crescuse pe cărarea parcursă de copii ce, teoretic, frecventau acea şcoală. Adică, până în luna mai, acei copii n-au venit deloc la şcoală, dar respectivul cadru didactic îşi luase salariul integral. Să tot trăieşti pe banii fraierilor care plătesc taxe şi impozite. Ar trebui invitat tovarăşul Ponta în şcolile din mediul rural, fieful PSD-ului, mai ales în cătunele izolate, să vadă cum se munceşte. Dincolo de un procent de oameni care-şi fac treaba, există destui care n-au nici o treabă cu punctualitatea, orarul şcolii este operă SF, domnul Trandafir a murit demult printre paharele de alcool şi agricultura capitalistă.
3. Ajung într-o zi la Primăria Havîrna, comună europeană, în jurul orei 13 (şi nici măcar nu era vineri). Aveam o problemă. Prin Primărie pustiu. Nimeresc, totuşi, pe cineva care mă lămureşte: “Au plecat toţi la înmormântare! Veniţi de-acum mâine.” Ce program de funcţionare, ce respect faţă de timpul oamenilor! Păi, să nu le ceri demisia, mama lor de guvernanţi.
4. Pe lângă o Primărie funcţionează şi o Cameră agricolă. Este acolo o persoană sau mai multe plătite pe proiecte … în Germania, probabil. La noi, inginerul sau tehnicianul agronom de la Camera agricolă stă de obicei la taclale. În afara unor zile în care mai întocmeşte una alta, procuparea acestuia, în comuna europeană Havîrna, pare a fi număratul fluturilor, în faţa Primariei. Doar că o face pe banii noştri. Să-i dăm şi numele că merită: Buhaschi Viorel. Acest inginer(?), cu limbaj de tractorist, are şi o educaţie demnă de PCR-ul în care a crescut. Veneam odată acasă cu maşina şi de pe un drum lateral ieşea cu faţa, în condiţie de vizibilitate maximă şi la mare distanţă, numitul Buhaschi Viorel. Ajung în dreptul acelui drum odată cu el. Norocul meu a fost că aveam viteză mică. Îmi iese efectiv în faţă si doar viteza mică a făcut să-l evit. Opresc maşina, cobor şi-l întreb de ce nu mi-a acordat prioritate. Cu un zâmbet larg, îmi spune că nu m-a văzut, dar nici vorbă să-şi ceară scuze sau iertare. “Ce-ar fi să merg la Poliţie?’ îl întreb. “Poţi să te duci oriunde, pe toţi îi cunosc din această regiune” mi-a spus. Şi a plecat. Nici un regret, nici o scuză. Eram în parohia lui, a bugetarului pe care comuniştii l-au învăţat tupeul ţigănesc, munca de proastă calitate şi relaţiile sus-puse. Doar şi Ceauşescu si-a plantat toţi membrii clanului familial în conducerea României. Păi, să nu-i înjuri pe criminalii guvernanţi care îndrăznesc să-i ia tovarăşului Viorel Buhaschi un sfert din salariu.
Aş putea povesti încă multe alte întâmplări care dovedesc un singur lucru: Traian Băsescu este vinovat pentru actuala stare de lucruri. Restul ‘boborului’ nu are nici o vină. Românii sunt un popor model pentru lumea civilizată. Doar sunt guvernaţi prost.

Ce este HijackThis şi ce putem face cu el

Spre ruşinea mea, până acum câteva zile nu am ştiut că, pentru viruşi, există ceva care poate suplini antivirusul, dacă acesta nu-şi face bine treaba. Instrumentul se numeşte HijackThis 2.0.4 Final produs de Trend Micro, un program gratuit. Să presupunem că am uitat să activăm antivirusul sau nu-l putem dezinstala pentru a reinstala o variantă mai nouă sau un alt antivirus. Este ‘ceva’ care ne împiedică. Aici intervine HijackThis, un utilitar pentru detecţia şi eliminarea de spyware şi malware instalate pe un sistem de operare Microsoft Windows (funcţionează pentru toate variantele de Windows şi numai pentru Windows). HijackThis face o analiză a sistemului şi prezintă un log (jurnal) cu toate procesele ce rulează în memorie, la startup, toolbars, drivere, add-ons, servicii şi multe altele. Cu acest program avem posibilitatea de a repara unele lucruri cauzate de malware, dezactivând acele intrări în sistem. HijackThis va compara ceea ce avem noi în calculator cu o listă de referinţă a unui sistem de operare cunoscut ca şi ‘curat’. Această listă însoţeşte aplicaţia HijackThis, fiind stocată criptat, fără drepturi de scriere. Jurnalul generat de această aplicaţie prezintă o listă a tuturor neconformităţilor găsite în sistem. În acest jurnal avem următoarele criptări:
- Rx – problemă descoperită la nivel de regiştri (modificare, creare sau ştergerea unei chei de regiştri);
- Fx – fişiere ale sistemului de operare ce au fost modificate;
- Nx – modificări în configurarea implicită a browserelor Web şi a plug-in-urilor acestora;
- Oxx – alte modificări ale sistemului de operare, cum ar fi: modificări ale fişierelor de configurare pentru anumite servicii Windows, instalarea de programe de tip dialer, adăugarea de tool-bar-uri şi butoane în diverse aplicaţii etc. (x este un număr natural).
Analizăm jurnalul pentru a descoperi ‘intruşii’. O mare parte dintre agenţii spyware sunt încărcaţi odată cu sistemul de operare, fie prin intermediul unui program ce este lansat la pornire (‘Auto Run’), fie prin intermediul unui serviciu nelegitim, marcat ca fiind util. Efectuaţi un scurt inventar al aplicaţiilor utile ce pornesc odată cu calculatorul dumneavoastră. Notaţi denumirea fişierelor executabile prin care acestea sunt lansate. Din lista afişată de HijackThis, secţiunea Others-Oxx, ştergeţi orice intrare ce nu corespunde inventarului dumneavoastră, din ramurile ‘StartUp’ şi ‘RunAtStartup’. Puteţi, de asemenea, să consultaţi Knowledge Base-ul Online al Microsoft pentru a vă documenta asupra serviciilor esenţiale pentru încărcarea sistemului de operare Windows, eliminând, astfel, toate serviciile nelegitime încărcate la pornire de agenţi spyware, viruşi etc. Regula de bază în lucrul cu HijackThis este “Verifică de 3 ori şi şterge o singură dată”, deoarece fiecare dintre modificările posibile pot afecta stabilitatea sau chiar funcţionarea sistemului de operare.

Pentru a realiza un log corect cu HijackThis 2.0.4 Final urmaţi paşii de mai jos.

Pasul 1. Se descarcă HijackThis (o puteţi face urmând unul din link-urile de la început).

Pasul 2. Instalaţi programul, dar nu-l rulaţi încă.

Observaţie: În unele cazuri de infecţie, acesta refuză să se instaleze. În acest caz, redenumiţi executabilul ‘HiJackThis.exe’ în ‘ceva.exe’ sau ‘test.exe’.

Pasul 3. Deschideţi My Computer-> Tools-> Folder Options-> View. Bifaţi ‘Show hidden file and folders’, apoi debifaţi ‘Hide protected operating file systems’. Click ‘Apply’ şi ‘OK’. Înainte de rularea HijackThis se recomandă închiderea aplicaţiilor active (browser, messenger, player etc.).

Pasul 4. Rulaţi Hijackthis.exe. În prima fereastră ce se deschide bifaţi ‘Don’t show this frame again when I startup HijackThis’.

Pasul 5. Apăsaţi primul buton ‘Do a system scan and save a logfile’.

Pasul 6. Se va deschide în ‘Notepad’ fişierul cu log-ul ‘Hijackthis 2.0.4 Final’. Se analizează acest log (jurnal) şi se remediază problema.

Cu ‘HijackThis’ nu se pierd datele de pe un PC virusat (ar fi unul din avantajele folosirii programului).

Ce legi strâmbe au mai intoxicat România în guvernarea liberalo-pesedistă

Cei cu vârsta peste 30 de ani, poate-şi amintesc de faptul că una din temele importante de discuţie, în privinţa alegerilor, a fost, mulţi ani, intoducerea votului uninominal. Acest mod de alegere a parlamentarilor era văzut ca o soluţie pentru un Parlament mai curat, mai uscat. În mare parte, aşa stau lucrurile, adică votul uninominal este superior votului pe liste. Şi a venit anul 2008, atunci când, la insistenţele Preşedintelui României, puterea liberalo-pesedistă a propus Legea nr.35/2008 (legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, prin vot uninominal). Lăsându-i la o parte pe securiştii bolşevici din PRM, cei care, prin întâiul bolnav al partidului, recte Vadim, s-au opus cu îndârjire votului uninominal, contestând legea la Curtea Constituţională (de unde se vede dispreţul acestor gunoaie bolşevice pentru alegătorii acestei ţări, care nu sponsorizează liste, ci oameni), ceilalţi au fost de acord cu introducerea votului uninominal. Cel mai clar mod de desfăşurare, propus de Preşedintele României, a fost acela prin care ajunge în Parlament cel care, în turul I obţine minim 50% + 1 din voturile valabil exprimate, iar în cazul în care nici un candidat nu obţine 50% + 1, se organizează turul al II-lea, între primii doi candidaţi cel mai bine clasaţi, învingătorul urmând să ajungă în Parlament (ca la alegerile prezidenţiale). Gaşca liberalo-pesedistă nu a fost de acord cu acest proiect, astfel încât apare legea sus-amintită (urmând link-ul o puteţi lectura), prin care tot sistemul uninominal este aruncat în aer. Astfel, au ajuns parlamentari candidaţi cu câteva voturi, rămânând pe dinafară alţii cu mii de voturi. Legea alegerilor uninominale din 2008, atacată acum şi de tovarăşii pesedişti, deşi atunci au votat-o, a fost una din numeroasele gafe, prin care guvernarea liberalo-pesedistă a aruncat România în ceaţa imposturii. Au făcut pensionari de lux, au mărit artificial numărul de bugetari (iar acum nu sunt bani de salarii), au mărit artificial pensiile, au concesionat pe nimic zonele maritime cu petrol şi gaze din Marea Neagră, câştigate de România la Haga, au bulversat învăţământul, în condiţii de creştere economică n-au construit o autostradă, deşi infrastructura României este la pământ, acestea şi multe altele sunt rezultatele colaborării dintre liberalii roşii şi neocomuniştii din PSD. Pentru ei democratia înseamnă un singur lucru: atâta vreme cât furăm noi, România este bine guvernată. Pensionarii ar trebui trimişi la peneliştii lui Tăriceanu să le plătească pensiile: guvernul Tăriceanu le-a mărit fără nici o logică economică, acesta să le dea banii în următorii ani.

Ce spune liberalul Orban despre cei aproximativ 5.000.000 de romani care l-au votat pe actualul Presedinte al Romaniei. Si liberalii vor respect, nu-i asa?

Ioan Stanomir: “În absenţa libertăţii, nu cred că viaţa merită trăită.”

Într-o campanie electorală murdară, în care PSD+PNL au investit milioane de euro, preşedintele României era acuzat că, vezi Doamne, este foarte singur, iar ei, ‘apărătorii naţiuni’, sunt ‘marea coaliţie’, menită a salva ţara din ‘ghearele dictatorului’. Spre disperarea tovarăşilor, ‘dictatorul’ a avut alături, şi mai are, crema intelectualităţii româneşti, aşa cum nu au avut predecesorii săi, nici în visele lor cele mai colorate. De la Horia-Roman Patapievici şi până la Gabriel Liiceanu, plus alte nume de marcă ale României, toţi aceştia au crezut în cel care, chiar dacă mai dezamăgeşte uneori, în cele mai multe situaţii are reacţia corectă faţă de cei care, într-un fel sau altul, au distrus moralitatea, economia şi speranţa României într-un viitor prosper. Moralitatea unei ţări nu se judecă, ziarişti de două ruble ai motanului Felix, după câte pahare consumă Băsescu, ci după cât au furat Năstase, Becali, Patriciu, Voiculescu etc. Moralitatea unei ţări nu se apreciază după glumele misogine la adresa Elenei Udrea sau Elenei Băsescu (evident, cu greşelile lor), ci după numărul de torţionari bolşevici din structurile României democratice, după pensiile uriaşe obţinute de clientela liberală, după justiţia roşie obedientă neocomuniştilor din PSD. O altă personalitate dintre ‘slugile lui Băsescu’ este şi profesorul de drept constituţional Ioan Stanomir, cel care are un interviu în “Academia Caţavencu” (nr.5/2009), din care sunt câteva extrase în continuare, cuvinte care rostesc idei, spre deosebire de clovnii lui Voiculescu, cei care pălăvrăgesc pe marginea ţâţelor nu ştiu cărei maneliste.

Reporter: Dom’le, dar nu putem trăi fără Constituţie?
Ioan Stanomir: Constituţia nu este, în nici o societate, o formulă-miracol. Ea nu este cea care rezolvă problema alimentaţiei şi nici pe cea a căldurii. Ea este chemată să dea un răspuns la o întrebare simplă: cum poţi organiza funcţionarea unui stat, atfel încât tirania şi anarhia să fie evitate, în egală măsură. Se poate trăi fără Constituţie? Desigur. Dar într-un asemenea caz, limitele autorităţii statului nu ar mai fi cunoscute, iar mecanismele de protecţie ale individului ar fi absente. Pe scurt, Constituţia este o formă de civilizare sau pacificare a unei naţiuni.

R: Atunci, de ce nu puteţi interzice manelele şi Becaliile prin Constituţie?
I.S.: Din păcate sau din fericire, bunul-gust nu este unul dintre obiectele de reglementare ale unei legi fundamentale. Acţionează, în acest caz, o conştiinţă intelectuală şi civică pe care o asociem, tradiţional, cu democraţia liberală însăşi. Demnitatea umană şi decenţa sunt valorile care prezidează la naşterea unui climat de toleranţă într-o societate. Ceea ce o lege fundamenatală poate face este să mandateze un organ precum CAN. Misiunea unui authentic organ de reglementare a audiovizualului ar fi tocmai aceea de a examina, critic, genul de produse pe care actualele televiziuni comerciale îl difuzează obsesiv. Ar fi vorba, aici, nu de cenzură, ci de punere în acord a licenţei postului cu însuşi conţinutul editorial. OTV este, în această ordine de idei, o tumoare pe care nu o putem ignora. Demnitatea şi decenţa sunt sacrificate de OTV, în numele unei viziuni rudimentare a rating-ului.

R: Tot impuneţi Curtea asta Constituţională, etern plină de moşi reciclaţi.
I.S.: Curtea Constituţională capătă sens doar în măsura în care, în anii de după 1991, instituţia însăşi ar fi fost privită ca una centrală în eşafodajul democratic. Procedura de numire este unul dintre elementele ce a indicat limitele sistemului politic însuşi. Partidele politice au avut de optat între obedienţă şi spirit critic. Opţiunea lor a fost pentru obedienţă. În cele din urmă, însăşi Constituţia de la 1991 anticipa această decădere simbolică a Curţii Constituţionale. Cerinţa de 19 ani vechime, în 1991 crea un anumit orizont de aşteptare şi încuraja un tip de profil al judecătorului constituţional. Eliminarea partizanatului partinic de la Curtea Constituţională mi se pare un imperativ imposibil de ignorat.

R: Curtea Constituţională, după părerea dumneavoastră, a avut măcar o dată dreptate?
I.S.: Nu cred că este posibil să încerci să dai un verdict asupra activităţii unui organism, ca într-un joc de televiziune cu bile. Cred că principala carenţă ce a subminat Curtea este absenţa independenţei în relaţia ei cu actorii politici. Selecţia judecătorilor (mulţi dintre ei legaţi ombilical de FSN) a condus, pe durată lungă, la acreditarea unui anumit scenariu de negociere politică. Deciziile nu erau gândite în funcţie de o filozofie constituţională, ci se raportau la un echilibru de moment. Spre deosebire de Ungaria, în România Curtea Constituţională nu a devenit un actor ce modelează democratia. Absenţa unei viziuni este cauza acestei marginalităţi simbolice.

R. Vorbiţi frumos, dar tot sluga lui Băsescu sunteţi. Iar unii vă acuză şi de ceauşism. Cât ceauşism aveţi în dumneavoastră?
I.S.: În anii de după 2004, împreună cu Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, am publicat trei volume din ciclul ‘Explorărilor în comunismul românesc’. Intenţia noastră a fost aceea de a ridica un baraj în faţa uitării. ‘Ceauşismul’ din mine, ca şi în cazul prietenilor şi colegilor mei, este localizabil în ataşamentul lipsit de concesii faţă de libertate. În absenţa libertăţii, nu cred că viaţa merită trăită. 'Meritul' lui Nicolae Ceauşescu este de a ne fi învăţat acest lucru, cu fiecare dintre zilele trăite înainte de 1989.”

România bugetară intră în grevă?!

În aceste zile, de la ultima vânzătoare din piaţă şi până la Mugur Ciuvică, toată lumea a devenit specialistă în economie. Toţi văd evaziunea fiscală (până acum pe ce planetă erau?), toţi văd că aleşii neamului au o durere-n cot profundă, legată de criză. Cum funcţionează democraţia în Republica România se vede si după graba parlamentarilor de a adopta o nouă Constituţie, după ce poporul, al căror reprezentanţi se consideră a fi, a votat pentru parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Întâmplator am găsit pe net un comentariu al unui român supărat. Dincolo de limbaj, poate nu cel mai potrivit, există în acest comentariu o sumă de adevăruri, peste care este mai greu de trecut. Iată acest comentariu:

“Aceasta-i ţara mea şi neamul meu cel românesc

România bugetară declară de la 31 mai GREVĂ GENERALĂ. Mai bine mai târziu decât niciodată! Mi-a fost frică că vor rata ocazia și vor continua pseudogreva de 20 de ani. Individual sau pe echipe sau mai nou pe centre de interes.Așa, cel puțin o vor face pe banii lor, sau pe banii psd-ului mai exact.Ei se laudă că vor paraliza România, dar nu poți paraliza ceva aflat deja în moarte clinică. Aici, în mediul bugetar, sub umbrela idiotocrației de partid și racordată ombilical la bugetul de stat o armată de pomanagii au transformat deviza comunistă ”noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”, ilustată magistral de premierul kominternist petre roman prin ”mircea fă-te că lucrezi” în ceea ce se consideră a fi postulatul întâi al bugetarului din românia : ”salariul e pentru trai, fură dacă vrei să ai!”.Și se fură în draci, de la cei mai de jos care fură detergent sau fură din mâncarea bolnavilor din spitale la cei intelectuali ce fură ”punând„ câteva zerouri în coadă la achiziții. 20 de ani de social democrație a transformat o țară pe care unii o considerau grădina raiului, în paradisul câinilor vagabonzi, munților de gunoie și milogilor de tot felul.
60% din buget se duc anual pentru a le astupa pliscurile flămânde. Unii o merită însă, cu vărf și îndesat. Sunt doctori în țară românească care-și urmează vocația și pentru care Hipocrat nu a fost vreun dramaturg grec, sunt profesori care vin la clasă și în zile de grevă și care își petrec jumătate de zi pe drumul de la școală-acasă și retur. Ei sunt înghițiți însă de masa enormă de pomanagii , de lipitori racordate la bugetul național.
Efectele se văd.Pe porțile școlilor ies proști pe bandă rulantă, pe porțile spitalelor intri dar nu ști cum ieși, în poliție găsești tot felul de avortoni de râd infractorii de ei mai abitir decât curcile, poliția comunitară e formată din pensionari,primăriile și prefecturile sunt pline de parașute cu chiloții în cur și îmbrăcate intro batistă, special cu cracii și țațele la vedere spre delectarea boșorogilor voyeuriști , aleși ai poporului sau numiți de sus.Atunci se mai miră cineva de ce parlamentul e plin de labagii, ce nu se codesc să frece menta și aparatul din dotare în plină ședință.
În aceste zile e mai comod să dai vina pe premierul clitoris sau pe președintele drojdier.Vinovați suntem însă cu toții. În România, de când te naști și până decartezi ești sclavul sistemului PCR. De la procurarea de biberoane la achiziționarea de copârșeu trebuie să dai, sau mai plastic ”să miști din urechi” altfel.... La bugetari sistemul produce la greu. Nimic nu e gratis sau lăsat la voia întâmplării. Examenele de tot felul, avansările, promovările, dosarele sau amenzile, întocmirea unor acte sau fel de fel de proceduri birocratice sunt aranjate să producă bani sau foloase. În străinătate dacă te
faci că ”uiți„ să-ți iei restul de la băcan, te bate de te caci pe tine iar a doua oară nu îi mai calci pragul.
Sper ca după 31 mai unii dintre greviști să ”uite” și ei să se mai întoarcă la serviciu. 25% e puțin, cred că jumătate nu-și au locul. Și nu în învățământ sau sănătare cât în administrație. După aceea reclama tipului care umblă cu roaba plină cu acte va devenii desuetă.
’The trouble with the world is that the stupid are sure and the intelligent are full of doubt.’”

După cum se vede, autorul comentariului nu este ultimul cioban analfabet din comuna ‘europeană’ Havîrna. Dimpotrivă. “Desteaptă-te române … şi culcă-te la loc, dar pe această lume n-ai deloc noroc” (vorba cântecului), iar pentru a avea noroc ştii ce ai de făcut. Ceea ce ai şi făcut înainte de 1989, atunci când pentru o butelie slăveai Partidul Comunist Român cu polonicul plin de rahat.

Cum ne poate determina Becali să ne urâm ţara

Avem o ţară frumoasă, păcat că-i populată, ar spune unii. Deloc puţini, în ultimii 20 de ani. Nu vom înşira aici motivele pentru care România merită iubită, ci acelea care ne-ar determina s-o iubim mai puţin sau deloc. Cum poţi iubi ţara reprezentată la Parlamentul European de un agramat, un cioban în grai şi apucături, precum Becali? Numai când ştii că eşti rudă cu un individ care cerea unui ziarist să-i sugă p …a, care-i sugera unui procuror, cel care ne apără pe noi, ‘fraierii’, de hoţiile unor gunoaie precum Becali, să-i şteargă pantofii de praf, numai când ştii că la orice oră din zi şi din noapte, pe orice post de televiziune, apare acest ‘băiat de cartier Pipera’ şi începi să realizezi ce puţin înseamnă România uneori. Cum poţi iubi ţara reprezentată la acelaşi Parlament European de poetul Securităţii bolşevice, cel care a aruncat cu noroi în toţi intelectualii de marcă ai României, atât înainte cât şi după 1989, cel care a scris ode cizmarului dictator şi analfabetei ‘academician doctor inginer’? Ce fel de ţară democratică este România de-şi trimite slugile dictaturii să-i reprezinte interesele la forul suprem european al democraţiei? Cum poţi iubi o ţară în care acest pupincurist Vadim ia apararea securiştilor torţionari, cei care au ucis şi torturat români nevinovaţi? Si motive ar mai fi. O altă perspectivă a (ne)iubirii de ţară ne oferă un ziarist al “Academiei Caţavencu”, Iulian Tănase pe numele său, cel care în nr.4/2009, sub titlul “De ce nu sunt patriot”, scria:

“Părinţii mei nu puteau rata momentul. Şi cum ar fi putut rata să-şi vadă singurul lor băiat jurând credinţă poporului şi patriei?! Aşa ceva, ca părinte, nu ratezi nici mort, iar părinţii mei erau – şi sunt – oameni foarte vii. Eu, atunci, eram mult mai puţin viu decât ei. Plus că abia mergeam. Cu câteva zile înainte de ceremonia depunerii jurământului militar am vorbit cu mama la telefon. “Ce vrei să-ţi aduc?”, m-a întrebat. “Nişte pansamente”, i-am răspuns fără să mă gândesc. Şi chiar dacă m-aş fi gândit, mi-ar fi fost imposibil să nu gândesc cu picioarele. După cinci săptămâni de instrucţie aveam picioarele pline de răni de la defilările nesfârşite în acei bocanci făcuţi parcă pentru a te călca pe bătături şi pe nervi. A-ţi iubi patria cu picioarele, până la sânge – iată cu ce mă ocupam eu în urmă cu zece ani.

Aş fi putut, foarte simplu, să-mi amân la nesfârşit încorporarea în armată, era floare la ureche să trimit la Comisariatul Miliatr diverse scutiri, care mai de care mai credibile, ce mare scofală ar fi fost să contractez un platfus la mâna a doua de pe la vreun prieten mai inteligent?! Însă nu: eu am vrut să fac armata. Şi ştiţi de ce am vrut să o fac? Pentru că ştiam că este obligatorie. Patria şi poporul erau pentru mine – şi continuă să fie – nişte abstracţiuni exaltate, demonetizate până la prăfuire, pe care le întâlnisem prin manualele de istorie, nici ele perfecte. Aşadar, nu din dragoste pentru patrie şi popor, cu care, de altfel, nu aveam şi nici nu am nici o treabă, am vrut să fac eu armata, ci din acelaşi motiv pentru care înţeleg să nu arunc hârtii pe jos şi bancnote pe sus, să-mi plătesc impozitele şi să-mi predau textele la gazetă în timp util. În timp ce îmi pansam acele răni de la picioare, mă întrebam ce făcuseră, oare, patria şi poporul pentru mine, personal, ca să îmi merite deranjul. N-am găsit şi nici acum nu găsesc vreun răspuns la întrebarea asta.

Mi-ar fi plăcut, totuşi, să am ‘sentimente de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, statornicite în decursul istoriei’, aşa cum ca dracu’ sună definiţia ‘patriotismului’ în DEX. Dacă nu l-aş mai vedea la televizor pe Adrian Păunescu; dacă Gigi Becali i-ar da voie lui Dumnezeu să se transfere la o echipă serioasă din Occident; dacă Ion Iliescu şi-ar cere iertare pentru tot ce îşi imaginează că nu a făcut; dacă transportul public din Bucureşti mi-ar da un motiv serios de a-mi lăsa maşina acasă; dacă maidanezii din Bucureşti mi-ar da voie să mă plimb, noaptea, pe străzi, fără spectrul vaccinului antirabic deasupra capului; dacă poporul mi-ar da voie să cobor din lift, tramvai sau metrou înainte de a se urca el în lift, tramvai sau metrou; dacă primarul Sorin Oprescu nu s-ar mai ocupa de tórturi, ci mai degrabă de tortúrile pe care le îndură bucureştenii; dacă patria i-ar interzice poporului să mai scuipe gunoaie pe stradă, din BMW-uri sau Logan-uri; dacă ceea ce discută politicienii la televizor ar avea vreo legătură cu viaţa mea; dacă poporul nu mi-ar mai ocupa locul de parcare din faţa blocului, pentru care am autorizaţie de la Primărie; dacă patria mi-ar face nişte şosele pentru a-mi cunoaşte mai bine patria şi poporul; dacă toate astea şi multe altele, n-aş avea nici o reţinere să fiu al naibii de patriot. Dar, aşa, nu sunt. Patria mea sunt câţiva oameni. Poporul meu încape într-un apartament cu două camere, poate chiar şi într-o garsonieră din sectorul 3.”

Despre ce înseamnă, pentru mine, regiunea românească a lui “uoi” şi “fa” într-un material viitor.

De ce Ion Ţiriac a fost prieten cu fostul încasator de şpăgi Adrian Năstase?

Răspunsul îl găsim în numărul 4/2009 al “Academiei Caţavencu”. Materialul respectiv ne arată ce a însemnat democraţia originală a lui Ilici: o ţară unde orice şmenar ajungea repede bogătaş. Ce merite, ce dreptate socială, în epoca Iliescu ‘prostimea’ plătea pentru toate hoţiile din România. În 1990 debuta perioada “corupţiei fără corupţi”, “hoţiei fără hoţi”, “terorismului fără terorişti”.

“În 1990 apare banca ‘Ion Ţiriac’. Acum, haideţi să ne imaginăm că eşti unul dintre cei care aveau atunci, în 1990, echivalentul a 5.000 de dolari în buzunar şi ai decis să faci o investiţie profitabilă. După o cercetare a pieţei, ai decis să cumperi acţiuni la prima bancă cu capital autohton, pentru că este girată de numele glorios al tenismanului Ion Ţiriac. Bravo, tocmai ai devenit unul dintre cei 5.000 de papagali români care şi-au depus banii în capcana Ţiriac în anul 1990. Tot atâtea familii din România ar fi putut să-şi cumpere atunci, cu 5.000 de dolari, câte un apartament de două camere pe care, azi, cu toată criza, l-ar fi vândut cu 50.000 de dolari. Sigur, tu ai ales o cale mai elegantă de a-ţi înmulţi banii, devenind acţionar la o bancă. Ei bine, chestia asta cu eleganţa, frate, costă: nu numai că n-ai pupat vreun bănuţ din dividende din anul 1995 până azi, în 2009, dar în 2005 te-ai trezit cu o scrisoare care seamană mai mult cu o ameninţare mafiotă decât cu o epistolă între asociaţi. Pe scurt, prin mecanisme contestate azi (feb.2009, n.m.) în Justiţie, Ţiriac a puces la succesive majorări de capital care i-au transformat pe cei 5.000 de papagali din deţinători a 70% din acţiuni, într-un grup suficient de minoritar încât să-l ignore pur şi simplu. Nici dividende, nici listare la Bursă să-ţi poţi vinde acţiunile, cum a promis în 1990. Eşti pur şi simplu un papagal de banii căruia Ţiriac s-a folosit să pornească o bancă, iar după 18 ani îţi oferă şansa unică de a ţi-i da înapoi la valoarea din 1990, punct. Bun.

Cum niciodată nu eşti papagal destul, te hotărăşti să nu înghiţi ceea ce ţi se pare a fi o escrocherie şi te adresezi Justiţiei. Între timp, banca are noi acţionari, alt preşedinte şi o puternică firmă de avocatură. Şi descoperi că trebuie să te judeci cu alde Dan Pescariu – preşedintele băncii - , care este apărat de casa de avocatură Zamfirescu-Racoţi-Predoiu. Domnul Cătălin Predoiu, devenit ministru, declară că s-a retras din respectiva societate de avocatură, dar retragerea nu a inclus şi ştergerea Predoiului din denumirea societăţii. Or, în instanţă, prezenţa simbolică a ministrului ca apărător al uneia dintre părţi pune la grea încercare legendara împarţialitate a magistraţilor români. Bun, putem zice, asta e, în fond e un avocat pentru care Unicredit este doar un client. Doar un client? Ia holbaţi-va ce relaţie are clientul cu avocatul: firma Romfelt real Estate – cu afaceri de zeci de miliaone de euro în domeniul imobiliar – îi are printre acţionari atât pe preşedintele, cât şi pe avocatul Unicredit, respectiv Dan Pescariu şi Călin Zamfirescu. O asociere care are cu atât mai mult şarm cu cât domnul Zamfirescu este socrul actualului ministru al Justiţiei. Deci, papagal nenorocit ce eşti, tu vrei să câştigi un proces cu o bancă al carei preşedinte este nu doar apărat, ci şi asociat la afaceri grele cu familia ministrului Predoiu? Tu nu vezi că te pui cu marii maeştri în arta conflictului de interese? La cât de mistreţ eşti, mă şi mir că nu te-a împuşcat Ţiriac la vânătoarea de la Balc!”

Guvernarea Năstase – un model de stat mafiot, în care demnitarii au făcut ce-a vrut muşchiul lor

Într-un alt material, este prezentat Dan Nica, cel care a primit cadou o vilă de la o anumită firmă (prietenii ştiu de ce). Acelaşi personaj, care are nesimţirea să apară la televiziunea lui Vîntu pentru a da lecţii de morală ‘prostimii’, este implicat într-o altă ilegalitate, de care amintim în continuare, bibliografia fiind “Academia Caţavencu”, nr.4/2009.

În guvernarea Năstase, Dan Nica a fost ministrul Comunicaţiilor. În această calitate, avea în subordine Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii (ANRC). Spre sfârşitul anului 2004, ANRC ia decizia ‘istorică’ de a achiziţiona un teren pentru construcţia unui centru de recuperări în care să se odihnească angajaţii instituţiei. Locaţia aleasă a fost la Zărneşti. Nica şi preşedintele de atunci al ANRC, Ion Smeeianu, doreau morţiş un teren de 35.000 de metri pătraţi. Aici intră în scenă Valentin Mititelu, omul pe numele căruia era trecută şi vila lui Nica (vezi link-ul de mai sus). Acesta, Mititelu adică, a cumpărat ar cu ar şi hectar cu hectar terenul de la localnici, până s-au adunat cele trei hectare şi jumătate cerute de Nica. Mititelu plătise pământul cu 1-2 euro pe metro pătrat, deci o sumă totală de aproximativ 40.000 de euro (probabil atât îi indicase Nica). Această achiziţie s-a făcut înainte ca ANRC să demareze proiectul cu centrul de recuperări. Aşa încât, atunci când s-a pus problema achiziţionării terenului de către ANRC, tot pământul de care avea nevoie Nica era în posesia lui Mititelu. Cât credeţi că a oferit Nica, drept preţ pentru cele 3,5 ha, lui Mititelu (vorba vine, de fapt lui însuşi)? De 12 ori mai mult, adică a oferit din bani publici, ai tăi şi ai mei stimate cititor, peste 18 miliarde de lei vechi, adică aproximativ 22% din bugetul instituţiei. Mai mult, plata a fost făcută ‘cash’ de instituţie publică unui privat fără nici un document justificativ (17 noiembrie 2004). De-abia a doua zi, 18 noiembrie, a fost ‘confecţionat’ un ordin de plată, dupa cum rezultă din documentele analizate odată de procurori şi pe care s-a aşezat, probabil, praful. Dar să vedem finalul poveştii reale, din România lui Pontilescu, cel care aduce minerii la Bucureşti, precum tătucul său drag, Ilici-KGB. Mititelu încasează deci 450.000 de euro şi revine în apartamentul său modest din Bucrureşti. ANRC renunţă la proiect, datorită problemelor legate de terenul cumpărat. Terenul pe care s-a dat o căruţă de bani este la fel de util ca o suprafaţă de teren pe Lună. Terenul nu poate fi folosit în scopul declarat de minister, acela de a construi un sediu de protocol. În primul rând, fiindcă este situat într-o zonă îndepărtată a Zărneştiului, către care nu există un drum asfaltat, deci oaspeţii vor fi fericiţi că trebuie să urce cu valiza-n cârcă până la vila ANRC. În al doilea rând, o parte însemnată a celor 3,5 hectare este împădurită. Adică, pentru a construi ceva, ANRC ar trebui să obţină o sumă de autorizaţii, care să-i permită să defrişeze o bucată de pădure. Dar toate motivele astea au fost complet ignorate de oamenii lui Nica, care au ţinut neapărat să cumpere de la Mititelu, gălăţean ca şi Nica. Şi acum întrebarea finală: dacă acest Mititelu a rămas la fel de sărac şi după tranzacţia cu cele 3,5 ha de teren, unde sunt cei 450.000 de euro tovarăşe Dan Nica?

File din isteria comunismului românesc

Cristian Racovschi, născut Krastio Gheorghev Stancev, a fost un fel de patriarh al revoluţiei proletare din Balcani. Era un tip educat, burghez în apucături, dar visând să distrugă burghezia, ambiţios şi mustind de planuri subversive, boem şi strateg al mişcărilor subterane în Balcani. Bulgar prin tradiţii şi obsesii, dar atât de român prin adopţie şi apucături, a rămas însă toată viaţa un comunist sadea. În această primă fază a ceea ce a devenit mai târziu comunismul mondial de sorginte rusească, biografiile liderilor n-au mai nimic din ipocrizia de mai târziu a nomenclaturiştilor. Eo ingenuitate a delirului Marxist în faptele lor, o asumare iresponsabilă a acţiunii teroriste, o fervoare a conspiraţiei în spatele căreia e greu să suspectezi meschinării. E născut în 1873 la Kotel, o mică localitate din munţii Stara Planina, vestită şi azi pentru covoarele ei. În 1880, familia Stancev s-a mutat lângă Mangalia şi a obţinut cetăţenia română, iar mai târziu, în adolescenţă, plecând la liceu în Bulgaria, la Varna, şi vrând să-şi umfle probabil penele cu originile sale revoluţionare, Krastio îşi ia numele unchiului său, Gheorghi Sva Rakovschi, mare luptător bulgar contra turcilor. La 17 ani avea deja o biografie: fusese exmatriculat de două ori, tradusese în bulgăreşte din lucrările lui Marx & Engels şi făcea o revistă clandestină. În 1893, a plecat la studii de medicină la Geneva şi de-atunci până în 1898 filmul vieţii lui Racovski e un du-te-vino nesfârşit între capitalele europene ale mişcării socialiste, între medicină şi socialism, în care îi cunoaşte pe toţi marii revoluţionari ai vremii, de la Engels până la Rosa Luxemburg. În 1899, se întoarce în România, unde-şi face stagiul militar ca doctor, la Constanţa, apoi pleacă cu nevastă-sa la Sankt Petersburg, de unde e expulzat. Pleacă în Franţa, după care revine în România, trece puţin prin Bulgaria şi tot aşa până în 1903, când moare taică-său şi se aşază definitiv la moşia de la Mangalia şi se pune serios pe organizat mişcarea muncitorească. E amic cu C-tin Dobrogeanu-Gherea şi tot atunci îl cunoaşte şi Panait Istrati, care va fi mereu, când discipol, când revoltat, pe urmele lui. În 1913 e gazda lui Troţki, la Mangalia, care venise în România în calitate de corespondent al unui ziar kievian, şi de atunci cei doi rămân într-o fidelă amiciţie. De la această întâlnire i se va trage şi moartea, dar să nu anticipăm. În acea perioadă, Racovski e peste tot. Chiar şi alături de marinarii răsculaţi de pe ‘Potemkin’, în vara lui 1905, când face demersuri pe lângă autorităţile române să le fie acordat azil politic. În martie, înfiinţase cu banii lui gazeta ‘România muncitoare’, care a fost, de fapt, nucleul în jurul căruia s-a aglutinat Partidul Social-Democrat Român, care, tot sub mâna sa, băgată pe sub plapuma lui Cristescu, se va transforma în 1921 în PCR. În 1916, e pus sub acuzaţie pentru spionaj în favoarea Germaniei şi după un lung proces ajunge să primească domiciliu forţat la Iaşi, de unde, imediat după intrarea României în război, în 1917, e eliberat de nişte soldaţi ruşi, fără ştirea autorităţilor, şi se cară la Odessa, unde va ajunge unul dintre ştabii bolşevici ai Ucrainei.

Preluat din “Academia Caţavencu”, nr.4/2009.

Bilanţul victimelor comunismului internaţional:

1. Estimări minimale: 314.772.300
2. Estimări medii: 335.187.300
3. Estimări maximale 355.602.300

Holocaustul roşu în România:

a. Prizonieri de război în URSS 180.000

b. Ucişi în lagăre şi închisori: 500.000
dintre care: 250.000 ucişi în lagăre şi închisori;
250.000 decedaţi din multiple cauze, la scurt timp după eliberare.

c. Ucişi în timpul colectivizării forţate 200.000

d. Revoluţia din decembrie 1989 1.400

e. Mişcarea de partizani 10.000

f. Perioada ceauşistă 60.000

g. Basarabia şi Bucovina ca teritorii înstrăinate: 1.500.000

Total 2.451.400

Cifre preluate din Holocaustul rosu.