Tembeliziunile mogulilor şi moartea lui Adrian Păunescu

Orice moarte este tragică, iar dincolo de ea ramâne durerea, decentă prin tăcere. Tembeliziunile mogulilor au transformat acest moment sacru într-un circ ieftin, de mahala. Într-o logică mioritică, se spune că despre morţi n-ar trebui să vorbeşti de rău. Aceasta ar însemna să nu vorbim niciodată de crimele lui Stalin sau de crimele dictaturii bolşevice din România, deoarece, nu-i aşa, autorii lor sunt, majoritatea, morţi. Se pare că în România orice moarte aduce minciuna, iar adevărul este izgonit din conştiinţa colectivă. Ziariştii mogulilor aplică acelaşi procedeu pe care cenzorii bolşevici i l-au aplicat marelui Nicolae Iorga. „Norocul” lui Iorga a fost uciderea sa de către legionari, altfel ar fi sfârşit în temniţele comuniste. Ce n-au spus politrucii bolşevici, cei care l-au prezentat pe Iorga drept ‘martir al românilor’, este faptul că acesta a criticat la fel de mult comunismul, cum a făcut-o şi cu legionarismul românesc. Dar a murit la timp şi a devenit o monedă pentru minciunile dictaturii comuniste. Aşa şi cu moartea lui Păunescu. Au curs aberaţiile la tembeliziuni. PrimaTV: “Adrian Păunescu, al doilea mare poet după Mihai Eminescu” (o fătucă ce a citit, probabil, doar poeziile din programa şcolară). Adică, alţi poeţi precum Nichita Stănescu, Macedonski etc. sunt ‘nimic’ pe lângă poetul de curte al dictaturii comuniste. Alta aberaţie: “cenaclul “Flacăra” a fost un fenomen al disidenţei româneşti”. Nu-i deloc aşa, stimaţi tovarăşi şi ‘preteni’ de la tembeliziuni: cenaclul „Flacăra” a fost doar locul unde era lins în cur cizmarul dictator şi se spălau la greu creiere. Rezultatul activităţii acestui cenaclu s-a văzut în anii ’90, atunci când generaţiile ‘educate’ de Adrian Păunescu au vandalizat România, au blocat-o economic şi au împiedicat, votându-l pe Ilici, recuperarea Basarabiei. Cenaclul “Flacăra” a fost interzis de Ceauşescu, nu pentru că nu i-ar fi plăcut limba moale a lui Păunescu între fesele sale dictatoriale, ci pentru că au murit nişte oameni la Ploieşti, dintre cei care s-au dus să-i asculte delirul lui Păunescu. Dar argumentul final, cel care ar trebui să închidă gura ‘netrebnicilor’ care nu-i recunosc meritele lui Păunescu, este acela că şi-a iubit ţara. Păi, stimaţi tovarăşi, şi Stalin sau Hitler şi-au iubit ţara, nu credeţi? Şi cum şi-a iubit ţăra Păunescu: fiind protejatul Securităţii bolşevice, huzurind în anii ’80 pe la chiolhanuri, în timp ce poporul stătea la cozi imense pentru pâine, lapte, carne, falsificându-i primei sale soţii buletinul, pentru a se putea căsători cu ea, deşi era minoră?! Tot la tembeliziuni, apar tot soiul de personaje, care povestesc ‘populimii’ ce bine era la cenaclul ‘Flacăra’. Aşa-i, pentru ei era bine în anii ’80, doar pentru noi, cei care înduram lipsurile de tot soiul, era altfel. Este ceva, o dovadă de iubire de ţară, probabil, să ştii că poporul tău are pâinea la raţie, mai ceva ca-n Africa, dar totuşi să-i lingi fundul dictatorului, aşa cum a făcut Adrian Păunescu, scuipat în 1989, lângă Ambasada Americană, unde era pe punctul să fie linşat de mulţimea ieşită în stradă, pentru a-l da jos pe idolul lui Adrian Păunescu. La 20 de ani după, cu tembeliziunile de azi, adevărul este ucis din nou, aşa cum a făcut şi Adrian Păunescu vreo 20 înainte de 1989, atunci când a folosit talanţii cu care a fost înzestrat de Divinitate pentru a sluji cel mai criminal şi ateu regim, cel care a distrus tradiţiile şi obiceiurile acestui popor, înlocuindu-le cu aberaţii bolşevice. Cam aşa şi-a iubit ţara Adrian Păunescu: vopsindu-i zilnic lanţurile în care era ţinută sclavă în lagărul comunist. Dacă n-am ieşit mai repede din comunism, precum Polonia sau Ungaria, aceasta se datorează şi celui care, astăzi, cu prilejul morţii, i se aduc adevărate osanale de către ţaţe isterice, foşti dinozauri comunişti, foşti activiştii culturali bolşevici, gură-cască, bocitori de profesie, adică OTV-izaţi care au manelizat România. Adrian Păunescu ar fi putut ajunge un mare poet al românilor, dacă n-ar fi ales să fie toată viaţa un lingău de profesie. Stau mărturie fundurile lui Ceaşcă şi Ilici. În final, iată un fragment dintr-un articol, scris de Vladimir Tismăneanu, Adrian Păunescu, rapsodul comunismului dinastic:

Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati. Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PSDR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.

Adrian Paunescu 'aclamat' in 1989