File din isteria comunismului românesc (XVIII)

Prin anii ’80, când penuria declanşată de paranoia lui Ceauşescu lovise România, circula un banc realist-socialist care spunea că acronimul P.C.R. înseamnă „pile, cunoştinţe, relaţii”. Într-un fel, acest tip de acomodare cu sistemul, păcălirea ideologiei oficiale prin intermediul relaţiilor personale de tip balcanic, cu naşi, fini, consăteni şi rude, a adus comunismului românesc, chiar şi-n formele lui cele mai dure, o notă distinctă de regim fanariot. Relaţiile personale ale liderilor, uneori fără nici o bază ideologică, deveneau sursă de ascensiune şi succes. Aşa a fost şi Maurer, şi Preoteasa, fostul ministru de Externe mort în noiembrie ’56 într-un accident de avion, dintre cadre, dar şi Patriarhul Justinian Marina, pe partea bisericească. Când l-a scos pe Dej din lagărul de la Tîrgu Jiu, în primăvara lui ’44, Maurer a cerut şi a primit de la partid un Cadillac. Era o sculă de maşină şi faptul că un viitor mare comunist ca Dej a tăiat-o din pârnaie cu ajutorul unui automobil care simboliza şi atunci, dar şi acum, capitalismul american în descompunere merită consemnat. Cu Cadillac-ul au mers până la Craiova. Apoi, ca să nu bată la ochi, au luat o rablă cu care au plecat spre Bucureşti, însă, zbang, lângă Rîmnicu Vîlcea, maşina rămâne în drum. Norocul lui Dej a fost atunci preotul Ioan Marina de la biserica Sfântu Gheorghe, ţărănist de omenie, deci popă de stânga, cum ar veni, care nu numai că nu i-a denunţat, dar i-a şi ascuns, hrănit şi tot tacâmul. Şi apropo de Cadillac, merită să ştiţi că toţi comuniştii români, aşa puţini şi neajutoraţi, aveau nişte bănuţi la teşcherea. Banii ăştia veneau de la celebrul fond al „Ajutorului Roşu”, un fel de, hai să-i zicem, linie de credit nerambursabil deschisă de ruşi pe la începutul anilor ’20, destinate celulelor kominterniste şi care, din păcate pentru comuniştii români, a fost tăiat brusc în anii ’40 de linia frontului. Ca să nu mai vorbim de faptul că ruşii erau destul de strâmtoraţi în acele momente şi băgau banii mai degrabă în tancuri şi katiuşe decât în propagandă. Drept care adepţii lui Stalin din România au trecut gospodăreşte la strângerea de fonduri din grădina proprie. Şi cine credeţi că erau, în anii războiului, cei mai dispuşi să bage bani în comunişti? În general, evreii, care investeau în ei din pricina convingerilor antifasciste. Mai erau şi industriaşii legaţi prin interese de afaceri de anglo-americani, dar în tot cazul, grosul erau evreii avuţi. Din păcate, majoritatea donatorilor din anii ’42-’44 au sfârşit-o prost. Imediat după război, clatita s-a răsucit brusc în tigaie şi chiar şi un Emil Calmanovici, comunist şi ilegalist care-şi donase toată averea comuniştilor, a beneficiat de o condamnare la muncă silnică pe viaţă şi a murit în puşcărie. La fel şi industriaşul antifascist Alexandru Ştefănescu, din banii căruia comuniştii trăiseră cu câţiva ani înainte. Dar dacă cunoşteai pe cineva în partid, puteai să te descurci altfel, ba chiar să prosperi binişor. Exemplul cel mai cochet este al lui Blaziu Guban, patron comunist de fabrică capitalistă, închis din câte se pare în anii ’30, pentru scurtă vreme, în celulă cu Dej şi căruia nu i s-a naţionalizat fabrica decât în ’52, când, culmea, n-a fost trimis nici la pârnaie, nici în câmpul muncii, ci a fost numit manager pe viaţă al fostei sale afaceri. Într-un fel a fost bine: au avut şi tovarăşele nişte pantofi mai ca lumea să încalţe timp de cincizeci de ani.

Preluare din „Academia Caţavencu”, nr.21/2009, autor Alin Ionescu.